Cred în femeile frumoase și deștepte! Ana Iorga este una dintre cele pe care le urmăresc cu drag! La început de 2021 am invitat-o să-mi povestească pe îndelete despre profesia care o face fericită, despre cum e Ana când nu e la televizor, despre copilărie, emoții, oameni dragi, despre cuvinte potrivite și despre Filip, dragostea ei. Totul, presărat cu dor de Paris, cu verdele din amintirile departe de oraș, cu emoția dansului cu Neagu Djuvara și cu bucuria de a avea mulți prieteni… vechi. 

– Spui că „din două vorbe care trebuie să fie despre tine, una este despre ei” – despre cei din familia ta. Avem mai mult de două vorbe… Cine ești tu, Ana? Și cine sunt „ai tăi”? 

Da, am scris asta pe site-ul meu, pentru că am simțit mereu o legătură statornică și copleșitoare cu unele personaje din familia mea. Asta m-a încântat și mi-a dat curaj, dar m-a și disciplinat un pic, ca un fir nevăzut care m-a tras ușor înapoi când ar fi urmat să fac ceva nepotrivit. Mai ales cei dispăruți au avut dintotdeauna forța asta asupra mea. Adică ei săracii cred că nu ar fi vrut să mă influențeze nicicum, dar eu mă frământam singură: bun, fac asta, dar ce-ar zice bunicul? Ar fi dezamăgit, deci mai bine o las baltă, eu îl admir pe bunicul. N-am chef să fac asta, dar ce-ar zice tata? Ar zice că n-am pic de curaj, că fug lamentabil când dau de greu, OK, fir-ar să fie, deci mă adun și fac exact ce trebuie. Cam așa au stat lucrurile.

Bunicile mele erau tare diferite: mama tatălui, Ana, a fost educatoare și era mai curând o doamnă pretențioasă cu un mic accent moldovenesc, mama mamei, Florentina, era o femeie absolut adorabilă, care a trăit toată viața în natură, a crescut animale și și-a cultivat ogorul din Tulgheș, cred că de la ea am pofta asta de agricultură. Pe bunici, în schimb, nu i-am cunoscut. Tatăl mamei, bunicul Ștefan, a fost partizan în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când o parte din Transilvania a fost sub ocupație hortistă, el s-a opus ocupației, mama îi seamănă mult. Tatăl tatălui meu, bunicul Radu, a fost ofițer al Armatei Regale, a făcut parte din arma Vânătorilor de Munte, a luptat în al Doilea Război Mondial și a fost decorat în 1941 cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a. A fost dat afară din armată de comuniști și urmărit de Securitate. Tata îi semăna, ținea mult la prietenie și loialitate și avea un simț al dreptății foarte puternic.

„Eu sunt o fată care nu a făcut nimic remarcabil, dar care a avut o copilărie cu multă iubire și oameni minunați, cred că e unul dintre darurile mele cele mai de preț, pentru că asta mi-a dat mult entuziasm și mult curaj.”

„Multă vreme după ce l-am pierdut pe tata am rămas cu multe frici”

 – Aveai 9 ani când l-ai pierut pe tatăl tău. Cum ai găsit puterea să mergi mai departe, avându-l „doar” ca înger păzitor? A fost aceea marea cumpănă a vieții tale? 

Cred că da, mi-a schimbat viața. Multă vreme după ce l-am pierdut am rămas cu multe frici: mi-era foarte limpede că oamenii pot muri oricând, la orice vârstă, că moartea e ceva fără întoarcere, mi-era teamă mereu pentru mama, stăteam cu inima cât un purice când lucra până târziu și știam că vine singură pe înserat. Și ei i-a fost cumplit de greu, avea atacuri de panică, eu nu înțelegeam exact ce sunt episoadele în care se simțea rău și, oricât m-ar fi liniștit, eram mereu tare îngrijorată. Dar nu m-am gândit niciodată prea mult la cum se schimbase viața noastră, nici nu prea aveam când, că eram destul de ocupate să supraviețuim singure.

Tot timpul mă gândeam însă la un singur lucru: că tata nu mai putea să se bucure de toată frumusețea acestei lumi. Numai la asta mă gândeam când înfloreau pomii, când era o zi splendidă, când mirosea a tei, când vedeam un spectacol de teatru extraordinar, când venea prima ninsoare. El nu mai era să le vadă și să se bucure, mă tulbura foarte mult asta. Apoi am înțeles că le vede și le simte pe toate și că a fost mereu cu noi de fapt și e în continuare. Prietena mea, Cătălina, care avea 8 ani, a fost atât de răbdătoare și drăguță cu mine atunci, m-a ajutat mult să merg mai departe, inventa tot felul de jocuri și venea cu cele mai periculoase idei, pe care le puneam neîntârziat în aplicare. Copiii cred că au planul lor secret care îi ajută să reziste și noi clar aveam unul. Ea e medic acum și prietenia noastră e neschimbată.

Tata era un tip foarte curajos, cu mult umor și cu multă poftă de viață. Era asistent medical, mergea și-n miez de noapte la orice om necăjit care-l suna că are o problemă gravă, adora să pescuiască, gătea bine, iubea enorm animalele, îmi citea cu intonație cărți întregi de povești până își pierdea vocea și în general mă lăsa să fac tot ce pe mama o scandaliza. Îmi făcea nuci vieneze caramelizate, corturi și case pentru păpuși, în care puteam aprinde și lumina, găsise el o soluție, o dată mi-a făcut chiar și o chiuvetă pentru baia păpușilor, cu un rezervor în spate, cu robinet, așa încât curgea și apă. Avea un scris foarte frumos și desena incredibil de bine. A murit la începutul lui martie. Cu câteva zile înainte, când ne plimbam prin parc, mi-a dat două ramuri îmbobocite, una de corcoduș, alta de Forsythia, și mi-a spus: “Hai să le luăm acasă, să înflorească la noi!”. Au înflorit minunat, galben și alb, doar că el nu a apucat să le mai vadă.

 – Bunica ta a avut un titlu de Miss. De la ea moștenești frumusețea? 

Mulțumesc, dar e așa de relativă treaba asta cu frumusețea. Bunica Ana era tare interesantă, poate semăn un pic cu ea, dar mai mult cred că semăn cu tata, care semăna bine cu tatăl lui, cu bunicul Radu. Bunica Ana a fost într-adevăr Miss Ciuc pe când avea 17 ani, au ales-o cea mai frumoasă din tot județul. M-a amuzat și m-a entuziasmat când am aflat. Era în perioada interbelică, păstrez și acum Albumul Concursului de frumusețe din 1930, produs de Realitatea ilustrată, unde apare fotografia ei. Nu am fost foarte apropiate, eram mult mai apropiată de bunica maternă.

„Chiar eram tocilară. Dacă mă gândesc bine, eu n-aș fi ieșit la un suc cu mine”

 – Dar dragostea pentru gramatică, pentru lingvistică? De la cine ai moștenit-o și cine ți-a cultivat-o? 

Cred că vine de la mama, care a fost multă vreme învățătoare. Mama a fost mereu atât de iubitoare, dar și foarte strictă cu mine și pentru asta n-o să reușesc niciodată să-i mulțumesc îndeajuns. Mama m-a învățat să citesc înainte să încep școala și obișnuia să stea mult cu mine să comentăm, să mergem dincolo de texte, nu se oprea niciodată la ce era în manual. În gimnaziu m-a lăsat apoi de capul meu, ceea ce mi-a dat multă încredere. Iar pe parcurs am avut norocul să am profesori care pur și simplu m-au făcut să mă îndrăgostesc de literatură și de lingvistică.

– Pentru că ai fost foarte studioasă, ai fost considerată și „tocilară”? 

Cred că da, dar aș zice că pe bună dreptate, chiar eram tocilară. Dacă mă gândesc bine, eu n-aș fi ieșit la un suc cu mine. Păream de mult logodită cu studiile mele și cu Biblioteca Centrală Universitară din București, unde stăteam cu orele și eram foarte fericită. Mă și mir că Filip m-a invitat la un ceai, cum de și-a bătut capul cu mine. Slavă Cerului că și-a bătut capul…

 – Te-ai format în București și Paris. Care sunt cele mai prețioase lecții pe care ți le-a oferit Franța?

Am studiat la Paris în timpul masteratului și al doctoratului. Am putut să-mi aleg cursuri de lingvistică la mai multe universități și să dau examene, iar asta a fost grozav. Parisul e un centru universitar colosal pentru cine studiază Literele, cred că cel mai mare câștig a fost diversitatea. Aveam profesori de lingvistică din toată lumea, specializați în tot felul de domenii, sintaxă, filozofia limbajului, teoria discursului, colegi de pe tot Globul, metode diferite de predare, stiluri de examinare variate. Am profitat mult de perioada aia să studiez în liniște, alături de Filip, soțul meu, care lucra și el la teza lui de doctorat, apoi de postdoctorat. În afara cursurilor, mergeam mult la Bibliotheque Nationale de France, ne rezervam ceasuri întregi pentru Luvru, să vedem totul în tihnă, mergeam la multe expoziții temporare și la concerte la Versailles, la Salle Pleyel sau la Théâtre des Champs Elysées, ne plimbam enorm. Parisul mi-a adus mulți prieteni: colegi lingviști, profesori, preoți, portărese, oameni extraordinari. Am să-l iubesc mereu. Orașul ăsta e cuceritor, dar și foarte crud, e strălucitor pe Boulevard Saint Germain și neliniștitor în Créteil. Am putut urmări ce se întâmplă cu imigrația, ce probleme sociale au apărut în ultimele decenii, cum s-a schimbat stilul de viață. Parisul m-a învățat un pic din toate: un pic de stil, un pic de artă, un pic de muzică, un pic de arhitectură, multă istorie. Că nimic nu e mai bun decât pâinea proaspătă cu unt și că, în orice cantitate, oricât de mică și neînsemnată, Camembertul îngrașă. La fel și Comté.

 – Din 2008 ești cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din cadrul Academiei Române. Ce… cercetezi?

Lucrez la Departamentul de romanistică al Institutului de Lingvistică, unde studiem limba română în relație cu limbile romanice, dar lucrăm și la teme de cultivare a limbii, proiecte normative, cum ar fi un tratat despre punctuația limbii române. Dar fiecare dintre noi are în plus tot felul de alte interese de cercetare mai restrânse, pe lângă temele mari la care lucrăm în echipă. Pe mine mă pasionează de câțiva ani foarte mult maniera în care vorbesc descendenții actuali ai familiilor boierești românești și cercetările mele au mers în direcția asta. În ultimii 10 ani, am filmat foarte multe interviuri cu acești oameni, din diferite generații, am avut prilejul să-i ascult cu atenție și mi-am dat seama că cei mai mulți vorbesc o română tare frumoasă, pe care nu o mai auzim astăzi decât foarte rar. M-am întrebat ce face ca româna lor să fie cu totul diferită și am observat că sunt o mulțime de elemente. Au o pronunție minunată, rostesc toate cuvintele până la final, au o intonație agreabilă, folosesc cuvinte vechi românești și franțuzisme care ne surprind azi, apoi umorul, ironia, felul în care vorbesc despre subiecte tabu. Cu asta mă ocup acum și-mi place teribil.

– În presă ai intrat în 2011, din pasiune. Și ai rămas, ba chiar ai început să strălucești din ce în ce mai tare. Unde simți că este locul tău, acum? La pupitrul din studioul de televiziune, la biroul de cercetător sau la catedră? 

Am rămas un pic din toate, dar e drept că acum cea mai vizibilă e postura mea de jurnalist. Mă simt în largul meu la știri, îmi plac tare mult jurnalele și emisiunile de dezbatere. Mi se pare formula perfectă în care să te pui la treabă ca jurnalist și comunicator. E o muncă alertă și agreabilă, o muncă de echipă, te documentezi, te străduiești să înțelegi și să transmiți mai departe informația într-o formă corectă și accesibilă, într-un timp scurt.

Ca reporter, ca realizator, te întâlnești zilnic cu oameni atât de diferiți, cu subiecte din toate domeniile, ajungi din Parlament într-un sat fără curent electric, de la un jaf cu împușcături la un dineu la Casa Regală, de la piață direct la Ateneu. Am învățat să fiu flexibilă, să renunț la formulări prea academice, să mă gândesc mereu la oamenii pentru care fac un interviu sau o știre. Sunt foarte multe de aprofundat în televiziune. Am lucrat o vreme cu Carmen Avram, făceam reportaje la “În premieră”, a fost pentru mine o școală extraordinară. Am o mare admirație pentru jurnaliștii de investigație, am învățat mult de la colegii mei care mergeau până în pânzele albe să caute adevărul, să-i facă să vorbească fix pe cei care căutau să se ascundă mai bine. Pe mine m-a atras mai mult comunicarea în timp real, jurnalul, întâlnirea față în față în direct cu un invitat sau cu mai mulți. De asta mă simt minunat și cu studenții, am predat câțiva ani română și franceză la facultate, acum mai țin diverse cursuri din când în când pentru elevi și pentru studenți și cred că o să iubesc predatul toată viața.

Cercetarea îmi dă ocazia să aprofundez teme care mă interesează și să am niște repere în tot iureșul ăsta în care trăim. Am colegi lingviști extrem de talentați și foarte erudiți, eu nu am nici pe jumătate știința lor de carte, oameni tineri care se străduiesc chiar în timp ce noi vorbim să rezolve întrebări foarte complicate legate de istoria limbii române, de sintaxă, de dialectologie, de fonetică, fac descoperiri importante și sinteze foarte utile. Eu m-am concentrat în ultimii ani pe popularizarea științei, m-a interesat mult ca ceea ce facem noi la Academie să ajungă spre publicul larg.

„Cred că voi fi jurnalistul care, pe lângă actualitate, va așeza pe agenda zilei și evenimentele culturale, și chestiunile de limba română, care va scrie în continuare la biroul de acasă și nu va rata nicio întâlnire cu studenții”. 

 – Te atrage politica? 

Nu prea, în acest moment. N-aș vrea să fiu politician, dacă la asta te referi. Dar mă interesează politica internațională, mă străduiesc să înțeleg ce se întâmplă. Mă pasionează să urmăresc și politica de la noi, oricum trebuie să fiu la curent cu toate inițiativele și confruntările. Nu e mereu pasionant, actualitatea cu zecile ei de scandaluri zilnice te fură și de multe ori nu rămâne nimic consistent după. Dar eu găsesc că aceste războaie trecătoare din spațiul public sunt totuși interesante, pentru că ne spun multe despre oamenii care ne reprezintă, despre mizele și ambițiile lor, despre tensiunile din societate la un moment dat, despre reacțiile noastre la schimbare, despre cât de alerți sau resemnați suntem.

 – Care este cel mai prețios interviu pe care l-ai realizat? 

Ar fi tare greu să aleg, realmente. Ce e curios cu interviurile este că sunt ceva cu adevărat transformator. Pot crea realități, scot la iveală emoții și energii nebănuite, bucurie, tristețe, amintiri uitate, pun în mișcare idei, dau de reflectat, toată lumea iese câștigată după un interviu: publicul, personajul care-și încredințează povestea, jurnalistul.

N-am cum să aleg unul. Am însă în minte momente din multe interviuri care m-au marcat. Resemnarea și delicatețea unei adolescente bolnave de cancer pe care am întâlnit-o în primul meu an de presă. Entuziasmul lui Maxim Vengerov când vorbea despre copiii necăjiți pentru care cânta, sclipirea din ochii lui Roberto Alagna, verva lui Neagu Djuvara și incredibila lui poftă de viață, delicatețea cu care mi-a povestit despre marea lui iubire din adolescență. Lacrimile unui domn minunat, când a povestit momentul în care și-a revăzut tatăl după 20 de ani. Îmi sunt dragi interviurile scurte cu Filip în direct la știri, pe teme istorice și politice, mereu mă emoționează și mă fac să zâmbesc, mai ales că mă străduiesc să rămân serioasă. Mă interesează foarte mult copilăria oamenilor pe care-i întâlnesc, sunt foarte curioasă în privința asta. Am întrebat o groază de sportivi, politicieni, scriitori, muzicieni, pictori nenumărate lucruri despre copilăria lor. Cred că spune multe despre visurile noastre, despre ce ne înspăimântă și ce ne face fericiți, despre cine suntem cu adevărat.

Tu ai mult mai multă experiență decât mine cu interviurile. Și știi ce minunată și plină de sens e o întâlnire, iar mie unele mi-au schimbat viața. Mi-a rămas foarte drag, de pildă, interviul cu prietena mea, pe care nu o cunoșteam atunci și la care aterizasem fulgerător pentru un interviu de o oră. Și tu știi foarte bine cum debarcăm noi în televiziune la interviuri filmate: mobilizare totală, două camere, lumini, contur, lavaliere, filtre, tot tacâmul. I-am umplut salonul. Nu cred că a avut vreme să fie dezamăgită sau terifiată, pentru că am început imediat cu „așezați-vă acolo, ba nu, un pic mai la stânga, stați să schimbăm unghiul, ah, minunat acum, îi dăm drumul”. „Oh, se aud brățările când gesticulați, „aveți foarte multe, le puteți scoate?” (nu le-a scos :). Adio maniere deci, oricât ne-am fi străduit eu și colegul meu, s-a dus politețea mea pe apa Sâmbetei. Era mai important să ne asigurăm că vom filma povestea ei fără cusur, așa că ne-am desfășurat în voie. Și apoi am uitat de toate astea într-o clipă. M-a înduioșat atât de mult ce mi-a povestit, încât nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul și am plecat de acolo cu capul în nori de bucurie. E unul dintre cele mai prețioase interviuri.

 – Cel mai incomod invitat? 

Ohooo, au fost câțiva care m-au pus la încercare. Interviurile în direct sunt cele mai pasionante. Sunt foarte descumpănită când am în fața mea un om minunat, dar care nu prea vorbește, din modestie sau din sfială, pentru că nu e obișnuit cu televizorul. Eu știu că e minunat, publicul are la dispoziție doar câteva minute să afle asta. Am avut invitați care făceau lucruri extraordinare, dar nu reușeau deloc să răspundă la întrebări simple. Primeam un răspuns monosilabic, așa că încercam eu să completez povestea, mergeam ușor la următoarea întrebare, răspunsul venea iar la fel: da, nu, așa este. În final, lucrurile ies bine, omul începe să se destindă și prinde curaj, răspunde natural sau creează chiar momente de umor involuntar. Și până la urmă un invitat timid are foarte mult farmec, doar că te vezi nevoit să mai vorbești și tu pentru el. Mai sunt și invitații greu de oprit, acolo politețea mea a fost pusă la grea încercare, apoi invitații lăudăroși tare, care riscă să agaseze publicul. Mai sunt politicienii care se ceartă în direct și trebuie să-i desparți ca la box, cei care insultă și cărora trebuie să le reamintești prompt cum trebuie să se poarte.

 – Cel mai dificil breaking news? 

Cred că urmează să vină. Până acum am avut, zic eu, tot felul de știri de ultimă oră pe care puteai să le interiorizezi în câteva secunde, pentru ca mai apoi să le prezinți coerent și să completezi informația în timp real, pe măsură ce apăreau detalii. Am avut mai mult breaking news din justiție, din politică și, din nefericire, multe accidente rutiere, un avion prăbușit, acte de violență.

 – Cea mai amuzantă bâlbă? 

Haha, am luat-o la vale rău de tot la un moment dat cu două cuvinte aparent simple: „premierul Ludovic Orban”. Finalul din „premierul” și începutul din „Ludovic” alcătuiesc o alăturare de sunete cam păcătoasă și pe gură a ieșit un fel de “premierlurl Ludlovic”. Mă simțeam de parcă am pornit pe gheață cu cizme cu platformă. „Uniunea Europeană” iarăși poate crea monștri în rostire, dacă nu faci o mică pauză între cuvinte. Altă dată m-a luat finalul jurnalului prin surprindere, am ridicat ochii în prompter pusă pe treabă să povestesc mai departe și am văzut că trebuie să închei, asta e, mi-am potolit mirarea și mi-am luat la revedere. Apoi clișeele de care râd se răzbună pe mine frecvent: după ce dau exemple de formulări de evitat la lecția de gramatică – accident spectaculos, urmărire ca-n filme, fiarele contorsionate, scandal de proporții etc. – imediat, dar imediat, mă trezesc rostind ceva similar de la pupitrul știrilor.

„Nu pun mereu cratimă”

 – Simți că oamenii se cenzurează în mesajele cu tine sau le scurtează intenționat, de teamă să nu-i prinzi cu greșeli? 

Nuuuu, n-am simțit asta niciodată. Și sper să nu o facă. Dar au fost politicieni care cred că m-au evitat din motivul ăsta. Nu sunt chiar un zbir cu gramatica, cine mă cunoaște știe că sunt chiar îngăduitoare când toți sunt scandalizați de o anumită greșeală. Mereu încerc să găsesc circumstanțe atenuante, încerc să înțeleg dacă cineva a greșit de lene, din neștiință sau din grabă.

 – Cât crezi că va mai supraviețui cratima? Tu când trimiți mesaje, pui întotdeauna cratimă acolo unde este necesar? 

Nu pun mereu cratimă. Uneori, în mesaje, pun un spațiu liber în loc de cratimă, când mă grăbesc, mi-e mai simplu așa. Iar în afara e-mailurilor oficiale și a postărilor publice, în mesaje private nu scriu cu diacritice. Sunt mici libertăți pe care mi le iau, în rest nu prea mă abat de la reguli și țin enorm la redactarea îngrijită. Cratima va supraviețui, oricâtă debandadă e în jur, în scrisul literar, ca normă.

 – Emisiunea ta e… „Pe cuvânt”. Astăzi… mai sunt oameni de cuvânt? 

Sigur că mai sunt, slavă Domnului! Și ce reconfortant e să te ții de cuvânt! Nu e simplu deloc, iar vremurile noastre ne pun pe toți la încercare în privința asta. Când totul în jur te distrage, eu asta simt, e tot mai greu să fii de cuvânt, să te ții de planul pe care ți l-ai făcut, să faci ce ai promis cuiva, să mergi unde te-ai angajat că vei merge. Unii așa sunt construiți, alții învață prin disciplină. Nu ne purtăm impecabil cu toată lumea, în fiecare moment al vieții noastre, chiar dacă ne-am propune, pentru că sunt multe variabile la mijloc. Dar putem măcar să ne străduim.

„Sunt politicieni care îmi pun întrebări legate de limba română sau îmi cer părerea și firește că le răspund, mereu sunt lucruri interesante (formulări din legi, de exemplu). Dar ca jurnalist am evitat orice colaborare pe termen lung cu un politician pentru îmbunătățirea discursului public.”

 – Oferi consultanță? Ai accepta să… corectezi și oameni din politică? 

Da, mă sună toți prietenii sau îmi scriu de fiecare dată când au o nedumerire lingvistică. Și îmi place să le răspund, pentru că de multe ori au întrebări grele și îmi dau seama că sunt subiecte foarte importante la care nu mă gândisem înainte și merită să le prezint la televizor, la rubrica de gramatică, pentru că ar putea fi de folos tuturor. Îmi scrie foarte multă lume pe Facebook, încerc să răspund în scris sau în direct. Greșelile politicienilor le corectez aproape mereu la televizor, mai ales că uneori sunt amuzante rău. Sau sunt situații care merită dezbătute în folosul tuturor utilizatorilor, nu doar de amuzament. Dar n-am vrut să transform lecția de gramatică într-o emisiune de gafe ale politicienilor. Sunt politicieni care îmi pun întrebări legate de limba română sau îmi cer părerea și firește că le răspund, mereu sunt lucruri interesante (formulări din legi, de exemplu). Dar ca jurnalist am evitat orice colaborare pe termen lung cu un politician pentru îmbunătățirea discursului public.

 – Am citit într-un interviu că nu crezi că vei scrie o carte de ficțiune. Că nu ai tentația să-ți „încerci mâna”. Tot atunci spuneai, „Gândeşte-te ce gusturi alambicate avem şi la filme, nu mai avem răbdare cu orice prostie. Asteptăm să fie spectaculos. Aşa e şi la cărţi. Pe vremea noastră nimeni nu avea răbdare să citească descrierile la Sadoveanu. Zicea cum apune soarele, perfect, săream 10 pagini”. Ai răcorit cel puțin generația noastră cu această remarcă. Ce facem, Ana, cu programa școlară? 

Cred că ficțiunea e o treabă foarte serioasă. Un roman, ca să te ia pe sus și să te cucerească, are în spate un autor cu multă imaginație, sete de scris și ceva tehnică, deloc de neglijat. Ca jurnalist, cred că fiecare om are o poveste interesantă de spus, trebuie doar să o descoperi și să găsești contexte și unghiuri de abordare. Ca om de Litere însă, cred că nu oricine are darul scrisului. E o discuție lungă și complicată aici, care ține de epocă, receptare, valoare în timp. Marii creatori de lumi ficționale care au rămas în istoria literaturii s-au dovedit foarte diferiți: unii scriau dintr-un foc mânați de inspirație, alții reveneau asupra cuvintelor la nesfârșit, alții scriau năvalnic pentru bani, ca să-și poată plăti datoriile și să supraviețuiască, și tot au ieșit adevărate bijuterii, alții au scris doar un text, două, dar au făcut-o splendid, cum e Giuseppe Tomasi di Lampedusa, preferatul. Asta e fascinant. Ca să n-o mai lungesc, cred că e nevoie de ceva cu totul special ca să construiești o lume, de asta am o mare admirație pentru scriitori și o mare sfială pe terenul literaturii. Îmi place să scriu, dar la ficțiune mă așez pe margine și mă delectez cu ce scriu alții, ca o bătrână doamnă la un bal: mă bucur de atmosferă și îi privesc pe tineri cum dansează. Cred, în schimb, că e vital ca oamenii care au trăit epoci complicate sau care au avut experiențe interesante să scrie. Prețuiesc foarte mult memoriile, jurnalele, însemnările de tot felul. Multe texte s-au dovedit mărturii istorice extraordinare, iar unele sunt și minunat scrise. De fiecare dată când întâlnesc un om care a trăit lucruri interesante, îl îndemn să scrie. În privința receptării și a sensibilității noastre de astăzi, da, avem așteptări imense de la cărți, de la filme. Parcă nu ne mai ajunge Netflixul, suntem extrem de selectivi, ne plictisim repede, vrem grozav, intens, concentrat, ultrainteresant. E drept că e și mult zgomot care ne distrage în jur, dar și simțurile noastre parcă s-au tocit un pic. E parcă tot mai greu să-ți iei răgaz pentru un film al lui Tarkovsky, să ai răbdare cu detaliile lui Balzac, să citești cu notițe din Banchetul lui Platon între două întâlniri on-line, să te bucuri de frazele lui Sadoveanu, care avea tot timpul din lume să-ți descrie un apus sau un oștean mistuit de gânduri. E greu să apreciezi gustul discret de dovlecel după ce mănânci aripioare picante. Dar eu zic că merită ambele. Totul ține de perspectivă. Dacă vrei iute și palpitant de la Sadoveanu, o să găsești doar palpitant, că iute nu are cum să fie, înarmează-te cu răbdare pentru sute de pagini, dar ce minunat e odată ce intri în ritmul frazelor lui. În privința programei școlare la literatură, nu am căderea să mă pronunț, dacă e bună sau rea, pentru că nu sunt specialist în educație. Dar cred că orice programă poate fi adaptată de un profesor talentat. Eu aș încerca să-i învăț pe copii în primul rând să citească atent, cu spirit critic, să aibă un pic de răbdare, că e posibil să descopere multe lucruri care să-i încânte acolo unde nu se așteaptă. I-aș învăța că fiecare text trebuie citit și înțeles în contextul lui, al sensibilității unei epoci. Aș încerca să le structurez o cronologie, să aibă o idee corectă asupra epocilor și a curentelor, cine scrie, unde scrie, în ce context. Știu că mie mi-a lipsit asta în gimnaziu, ne concentram enorm pe interpretări rafinate și scăpam din vedere imaginea de ansamblu. Le-aș spune că e perfect să nu-ți placă un autor, dar că e grozav să știi de el. Că e în regulă să citești Flaubert și să vezi între timp Game of Thrones sau House of Cards. Că poezia e grozavă și cel mai amuzant e că n-o să știi niciodată ce-a vrut poetul să spună cu adevărat, dar poți să încerci să ghicești de dragul jocului sau poți s-o lași baltă și să te bucuri doar de sonoritatea unor alăturări de cuvinte.

 – La nunta ta ai dansat cu Neagu Djuvara. Ai mulți prieteni… vechi? 

Îmi place cum i-ai numit. Am prieteni de toate vârstele. Dar unii dintre cei mai apropiați au peste 70 de ani, așa s-a întâmplat să fie. Pe Neagu Djuvara l-am iubit foarte mult și mi-am dat seama că îl pomenesc foarte des, am învățat atâtea de la el. Un istoric cu totul special, cu lecturi multe și o minte brici, plus experiențe de viață fabuloase. Era un tip extraordinar, sclipitor și plin de vervă, orice dialog cu el era reconfortant. Era generos cu toată lumea, oferea din timpul lui tuturor, povestea numai lucruri interesante. Nu l-am văzut niciodată amărât, întunecat sau lipsit de chef, deși avea și el problemele lui, ca noi toți. Îl interesa absolut tot, era de o curiozitate teribilă, se bucura de cadouri ca un copil, ieșea la cumpărături la aproape 100 de ani, făcea sport și mânca dulceață. Avea o clasă extraordinară. Știa să se bucure, cred că asta îl descrie cel mai bine. Vorbea cu multă candoare despre mama lui, își prețuia prietenii și nu se lua foarte în serios. De fapt, detesta seriozitatea, dacă stau bine să mă gândesc.

Prietenii mei de peste 70 de ani sunt mai tineri decât mine și pentru asta îi admir foarte mult. De curând, în cinstea lor, am scos din textul unei știri “bătrâna de 72 de ani”, am reformulat când prezentam știrea, pentru că n-am vrut în ruptul capului să pun o etichetă care nu spune nimic despre spiritul unui om.

 – Dacă cineva vorbește incorect, cataloghezi imediat acea persoană? 

Nu. Mi-e imposibil să ghicesc povestea unui om doar din cuvintele lui. Felul în care vorbește cineva îmi dă multe indicii, dar ar fi o copilărie să pun etichete, nu e atât de simplu. Greșelile de gramatică sunt de multe feluri și nu te descalifică mereu. Știu că ar trebui să fiu mai riguroasă, că e domeniul meu, dar mereu am avut o atitudine relaxată cu privire la felul în care vorbesc și scriu oamenii. Am întâlnit oameni care nu aveau școală și vorbeau atât de firesc și de frumos, chiar dacă făceau unele greșeli de gramatică la care noi în general ne crispăm. Am întâlnit alții cu multă școală care vorbeau într-o perfectă limbă de lemn, cu multe clișee și prețiozități, ceea ce îi făcea brusc tare neinteresanți, din păcate. Văd adolescenți care au note mari, dar nu știu să lege două vorbe și ajung apoi studenți care nu știu să scrie un text coerent, simplu, în care să exprime logic două idei, e trist și e grav și nu e doar vina lor. Văd zilnic politicieni care se chinuie îngrozitor să se exprime, alții care livrează numai truisme, alții care vorbesc decent, dar pur și simplu nu au reușit să înțeleagă povestea cu “pe care” la acuzativ. Cunosc oameni bine educați, cu un vocabular bogat și o minunată lejeritate în exprimare, o plăcere să-i asculți, dar care nu sunt la curent cu ultimele norme și decizii ale Academiei, nu e un capăt de țară. Am prieteni care au plecat în străinătate acum multă vreme și vorbesc o română veche, frumoasă, din copilăria lor, cu mici greșeli uneori, dar plină de farmec, cu multe cuvinte pe care nu le mai auzi atât de des azi, e minunat. Acest „corect/incorect” e plin de capcane. Ca să rezum, nu mă scandalizează anumite greșeli elementare pe cât mă întristează exprimarea greoaie și lipsită de imaginație. Și mă entuziasmează oamenii care se îndreaptă după ce gafează, care se corectează sau nu se supără când sunt corectați, care se uită des în dicționar, că doar nu poți să le știi pe toate, e bine să știi unde să cauți. Asta încerc să le spun tuturor la lecția de gramatică.

 – Romgleza este un moft sau o necesitate? 

O necesitate în interiorul unei corporații, în echipe de lucru cu oameni din țări diferite, și un moft în afara corporației, în comunicarea din spațiul public. E greu de imaginat că într-un domeniu de activitate în care se vehiculează termeni ultraspecializați cineva stă să găsească un echivalent românesc de fiecare dată. În economie, în publicitate, în medicină și în multe alte domenii, prestigiul termenilor englezești e foarte mare. În afara discursului specializat, romgleza justificată din corporații devine hilară și exagerată, pari idiot sau snob dacă te apuci să vorbești așa.

 – Încotro se îndreaptă limba română? Către manuale sau către mulțimile fără reguli? 

În toate părțile, asta e grozav. În manuale, în literatură, în dicționarele Academiei, în gramatici, la televizor, în vlogguri, în story-uri.Româna aleargă și se transformă în toate mediile, nu e vreo copilă cu maniere impecabile, închisă în casă cu guvernanta și preceptorul. Important e unde te uiți și ce iei ca reper. Avem în continuare multe edituri serioase, prin urmare avem, slavă Domnului, romane, dicționare, manuale bine scrise/traduse/tipărite. În general, cuvântul tipărit și-a păstrat ținuta. Româna scrisă pe internet a luat-o razna pe alocuri, dar e tot a noastră, deci nu te poți face că plouă când vezi că ceva „âncepe” sau „au venit decât doi copiii”. Noroc că pe Tik Tok nu prea se vorbește, mai mult se cântă și se dansează (glumesc). Știu că ți-ai făcut cont de Tik Tok doar ca să te minunezi de spectacol. Eu încă nu m-am hotărât dacă îmi voi face.

 – Cum ești acasă? Ce pasiuni ai? 

Liniștită și destul de dezordonată. Filip este atât de ordonat, iar eu cam răvășită și uneori mor de rușine că am cărți peste tot, haine pe umerașe ca să ochesc mai bine ținutele, 3 cești diferite din care beau simultan cafea, dicționare deschise unele peste altele, pe care de obicei răstorn cafeaua. Acasă citesc sau mă uit la filme, fac programe scurte de sport, nimic complicat. Mi se spune că am cam multă energie, dar eu cred că am o mare înclinație către lene și reflecție. Îmi place tare mult să gătesc și gătesc mereu. Nu-mi place deloc să calc, mă simt deznădăjduită când trebuie să calc, dar mă simt tare bine după ce mă încumet să o fac și hainele arată atât de bine. Filip tocmai își ordonează șosetele în funcție de culori și nuanțe, ca să-ți faci o idee. În anul în care îmi încheiam teza de doctorat și aveam și un program haotic la știri, Filip îmi făcea constant ordine în geantă, unde adunam de la o zi la alta documente, articole de lingvistică imprimate, multe cărți de vizită și notițe de tot felul. Într-o zi a găsit acolo o mandarină pietrificată și două bețe de cartofi prăjiți de o vechime care nu a putut fi stabilită.

 – Povestea ta de dragoste este foarte frumoasă, atât cât se vede cu discreția ta. Când v-ați cunoscut și când ai simțit că el este Omul tău?

Ne-am cunoscut în 2008 și am simțit foarte repede că el este omul alături de care voi fi. Și, crede-mă, eu n-am fost niciodată perspicace în chestiuni de iubire, aș zice mai curând că eram cu capul în nori și în cărți, aproape sălbatică. Eram așa de pasionată de studiile mele, începusem să lucrez și aveam atât de puțin timp liber, încât în mintea mea, șansele să mă îndrăgostesc erau aproape nule. Dar mi-a fost atât de limpede când l-am întâlnit pe Filip. I-am apreciat mai întâi manierele, eleganța și onestitatea. Apoi umorul lui și inteligența care făceau pe oricine să se simtă bine în preajma lui. Și foarte curând mi-am dat seama că e un om foarte bun și corect, m-a cucerit curajul lui: spune ce crede când toți se feresc, dezamorsează cu delicatețe situații conflictuale, ia apărarea oamenilor când nimeni nu intervine. Mă înduioșează tot timpul grija pe care o poartă familiei, pasiunea lui pentru memorie. Dacă ar putea, ar salva amintirile tuturor, poveștile de viață și toate fotografiile într-o arhivă imensă, ne-ar pune pe toți să scriem, ca nimic să nu se piardă. E foarte răbdător cu ideile mele fixe și mă încurajează mereu. Și Filip e și un bărbat tare hotărât, s-a mișcat foarte repede. M-a sărutat prima oară în plin bulevard, pe Elisabeta, apoi m-a cerut de nevastă printr-o scrisoare, în Cișmigiu. Mie nu-mi plac surprizele, dar pe asta am adorat-o. Era să leșin de emoție.

 – Ce te bucură? 

Blândețea e atât de îmbucurătoare. Umorul oamenilor în împrejurări grele. Entuziasmul în sine mă încântă, e așa o comoară, să știi să te bucuri e un cadou minunat, îți poate transforma fiecare zi într-o sărbătoare. Mă bucură gesturile de tandrețe, politețea, buna creștere. Estetic, apreciez foarte mult o ținută simplă și îngrijită, un mers elegant, felul în care se mișcă sau zâmbesc unii oameni. Se vede de la o poștă când cineva are cu adevărat clasă, iar asta e foarte pasionant să observi, e ca un joc. Admit că e cam frivol, dar eu ador să mă uit la detaliile astea.

 – Ce te emoționează? 

Atât de multe mă înduioșează. Prietenii mai râd de mine pentru că uneori plâng de bucurie, nu mă pot abține. Mă emoționează scrisorile, mesajele scurte pe Whatsapp, fragmente din cărți sau din filme care mă lasă cu gura căscată, priviri din tablouri, fotografii vechi, orașe pe care le descopăr pentru prima dată, soarele care intră într-un fel anume în garsoniera în care locuim, mai ales la începutul toamnei, un cântec vechi, Greensleeves, grădina bunicilor mei de la Tulgheș și satul din care am foarte multe amintiri, florile roșii de fasole, cuvintele pe care le rostește preotul de fiecare dată în Ectenia cererilor. Și tot felul de întâmplări care îmi evocă oameni care nu mai sunt și pe care i-am iubit foarte mult.

 – Dacă ai putea călători acum oriunde, ce destinație ai alege și de ce? 

Uite, aș merge în Argentina, pentru că nu am fost niciodată și cred că m-ar încânta. Și aș da și o fugă la Paris, pentru că pur și simplu nu mă pot abține, mi-e dor de prietenii de acolo și de zeci de locuri din oraș care mă fac fericită.

 – Cum a fost 2020 pentru tine? 

A fost blând cu mine și mulțumesc Lui Dumnezeu pentru asta. Am încercat și eu, ca toată lumea, să-mi lămuresc în minte ce ni se-ntâmplă, să iau decizii echilibrate. Ne confruntăm cu vremuri cu totul diferite, care cer flexibilitate și o mare putere de adaptare. Dar nu pot să nu mă gândesc, de pildă, că bunicii mei au trăit vremuri mult mai grele, cel puțin mie așa îmi pare, și tot și-au păstrat seninătatea, au muncit, și-au crescut copiii și au scos-o la capăt, iar asta mă face să fiu foarte încrezătoare.

 – Ce îți dorești de la 2021? 

Sănătate și aplomb.