John Cristea a reușit să strângă în jurul demersurilor sale mediatice o… generație. Generația lui John! De aproape un deceniu realizează zilnic această emisiune la Prahova TV. Altfel… își folosește vocea în podcasturi – are un timbru senzațional – și creativitatea în proiecte care îl entuziasmează. L-am invitat să-mi povestească despre activitățile sale și planuri de viitor.
ÎMI PLACE SĂ FIU ÎN CENTRUL ATENŢIEI
– John. Ești un brand. Același nume îl porți și în cartea de identitate?
Înțeleg faptul că acest interviu este de vârf, mai ales dacă e musai să-mi dezvălui identitatea, mai ales cea din buletin. Sunt tare mândru de numele meu primit la botez și chiar mi-ar plăcea ca prietenii mei să îmi spună astfel. Ioan e numele meu real, însă, cumva, cred că fără aprobarea mea, am fost „botezat” John de o iubire de prin liceu. Am avut momente când am vrut să îmi schimb numele din buletin și să mă cheme John Cristea, indiferent de actele pe care le-aș avea de semnat. Așadar, aici și oriunde sunt John, dar la o cafea plină de conversații mi se poate spune și Ioan, deși există posibilitatea să fac ochii mari și să mă gândesc dacă și-a făcut apariția vreun prieten imaginar.
– Spui despre tine că ești „online de-o viață”. Te-ai folosit de „rețete”, strategii sau popularitatea ta a venit… natural?
Îmi place să fiu în centrul atenției, mai ales dacă am ceva de spus. Rețelele de socializare mi-au folosit enorm. Am fost prezent pe internet încă de pe la 12-13 ani, atunci când abia știam să dau o căutare pe internet și mă mândream că știu să intru în Inbox-ul de la Yahoo. Fără internet aș fi ajuns mai greu la publicul care astăzi mă cunoaște pentru scrierile mele de pe blogul johncristea.ro, dar mai ales pentru portavocea activă încă din anul 2012, atunci când am început emisiunea „Generația lui John” – au trecut deja 9 de atunci și continuăm.
– În copilărie, ce voiai să te faci când urma să crești?
Am tot oscilat. Îmi doream unele meserii doar pentru felul în care „sunau” atunci când cei din jurul meu le pronunțau sau pentru că desenele animate aveau direcții clare – dar pe care nu mi le-au însușit nici măcar pentru o clipă. Așadar, am trecut rapid de gânduri precum medicina, avocatura etc. Mi-a plăcut o perioadă să cred că aș putea fi preot. Era un vis implementat de părinții mei, care mi-au permis încă de mic să intru în biserică și să învăț tradiții și obiceiuri creștinești. Mi-a trecut târziu dorința de preoție, dar acum îmi place să cred că a fost o alegere înțeleaptă. Chemarea e ceva ce se simte. Pe la vârsta de 14 ani, când abia de mă obișnuiam cu fața din buletin, am prins drag de vocea mea pe care am auzit-o, total întâmplător, în difuzorul de la radio – mă jucam cu o stație de walkie-talkie care a intrat pe semnalul radio – a fost o nebunie totală pentru mine. Vocea de la radio eram chiar eu și tot ce aveam de făcut pentru a mă face auzit, eu și toții vecnii, era să apăs pe butonul de la stație ca să bruiez sau să încânt ascultătorii. A fost un start bun!
– În ce direcție ai optat pentru studii și cât (și cum și când) te-a ajutat școala?
Am fost un elev cel mult mediocru. Nu mi-a plăcut școala. Am căutat în permanență ferestre și uși pe care să ies/evadez de la ore. M-am bucurat când am aflat că sunt scutit de la orele de sport și că o oră pe săptămână, fix în mijlocul orelor, toți colegii mei erau puși la treabă, iar eu puteam să iau o pauză de tot. Mă simțeam special, în sensul pozitiv. Nu am înțeles nici până în ziua de astăzi de ce ora de educație sportivă are rubrică în catalog și se pun note – ba chiar poți rămâne corigent în caz de superi profu’ de sport. E clar că sportul nu ar trebui să fie materie, ci obicei bun de urmat pentru toți oamenii, indiferent de vârstă. Târziu, dar m-am îndrăgostit de școală atunci când am început facultatea și am privit pentru prima dată cu ochi buni informația. Simțeam că nu mă trezesc degeaba, că asimiliez noțiuni care îmi vor fi de ajutor și că profesorii se dedică. Nici cei 12 ani de studiu nu au fost în zadar, doar că o bună bucată de timp i-am privit ca pe un război – libertatea mea de gândire și exprimare erau puse pe pauză în timp ce copiam informații de pe tablă iar apoi le rescriam la prima lucrare de control. Facultatea de Psihologie și cursurile de masterat în Comunicare mi-au oferit instrumente reale cu care și în ziua de astăzi reușesc să învăț despre oameni și tot ceea ce mă înconjoară, dar mai ales să mă descopăr pe mine.
LA 17 ANI AM BĂTUT LA UȘA UNUI POST LOCAL DE RADIO
– Care a fost primul job?
Primul job a fost la 17 ani, atunci când am bătut la ușa unui post local de radio care și-a permis să mă angajeze pentru că aveam vocea și curajul pe care le căutau – sau poate a fost doar o frumoasă coincidență din care am avut ocazia să învăț ce înseamnă muzică și cât de bine trebuie să îți potrivești cuvintele ca să se potrivească cu ceea ce urmează în playlist.
– Cât ai lucrat pro bono?
Nu îmi place să lucrez pro bono, dar iubesc să ajut oamenii atunci când au nevoie. Nu lucrez când lucrez pro bono. Dacă e vorba de pro bono, atunci în CV este un soi de voluntariat și da, atunci sunt de acord.
– Mai lucrezi… pro bono?
Cred că mi-ar plăcea ca banii să fie ultimul motiv pentru care oamenii merg la job, iar primul să fie pasiunea – știu, e ceva utopic, dar este extraordinar dacă reușim măcar unii dintre noi să realizăm acest lucru. Sunt 8 ore de muncă, de luni până vineri, până la pensie – de ce aș pune pasiunea pe ultimul loc? Așadar, mă ofer voluntar pentru proiecte care inspiră și care îmi țin pasiunea vie, indiferent de condții – aștept oferte.
– Faci televiziune de succes într-o stație locală. Ai străluci la o televiziune națională?
Fac televiziune de mai bine de 10 ani și nici nu știu cum am ajuns să fac ceea ce fac. Au fost multe frici pe care le-am trăit și de care nu am reușit să întreb printre vecini, dar pe care le-am experimentat pentru prima dată în direct, atunci când efectiv le-am înfruntat sau m-au copleșit pentru o vreme. Televiziunea locală produce tot un semnal, audio și video, bun de difuzat oriunde există telespectatori, însă cu un număr mai mic de oameni. Da, aici unde lucrez în prezent, echipa e mică, dar foarte bine închegată, însă, proiectele frumoase și de lungă durată merită să aiba ecou la nivel național. Îmi doresc din suflet ca emisiunea să strălucească și să aibă ecou inclusiv în străinătate, acolo unde mulți dintre tinerii din România au ales sau ajuns să trăiască. „Generația lui John” este un produs media care are nevoie de propulsie pentru ca tinerii să își găsească cât mai rapid drumul, imediat ce li se amintește cât de importanți sunt pentru societatea în care trăim.
– Cum e Generația lui John? Nu emisiunea… tinerii de vârsta ta…
Generația lui John nu este despre mine și/sau vârsta mea, ci despre o comunitate tânără care își dorește să se facă auzită, indiferent de vreme sau de vremuri. Tinerii chiar schimbă, iar asta se poate observa cu ușurință în zilele noastre – sunt mulți tineri care ajung să inoveze înainte de 18 ani. Ajungi la vârsta de 20 de ani… există tineri care au depășit primul milion de euro – un vis pe care mulți doar îl verbalizăm, dar nu îl vizualizăm.
– Cel mai drag invitat?
Aș fi dur cu mine dacă aș avea doar o singură emisiune care mi-a plăcut sau doar un singur invitat, cel mai drag, în cele 9 sezoane de emisiune. Chiar am stat să mă gândesc dacă totuși s-a strecurat un invitat atât de tare în sufletul meu sau dacă cifrele ar trebui să îmi indice un anumit invitat ca fiind the best. Mulți tineri îmi sunt dragi și cred că cel mai drag nu există. Sunt obiectiv atunci când vine vorba de emisiuni și toți tinerii au drepturi egale. Chiar și eu am fost invitat în propria emisiune și totusi nu îmi sunt atât de drag :))
– Cel mai incomod?
Eu. Eu sunt cel mai incomod invitat pe care emisiunea l-a avut sau așa îmi place să cred. Sunt un dezastru total la care se presară o doză de narcisim si multă dorință de a face ceva chiar și când mi se spune foarte clar că nu se poate!
– Cel care ți-a refuzat invitația?
Au fost puțini, dar nu sunt inexistenți oamenii pe care i-am pus în temă cu emisiunea și le-am oferit posibilitatea de a își face prezența în cadrul emisiunii „Generația lui John”, dar care au refuzat categoric. Motivele sunt multe – la început eram enervat de faptul că mi se spune NU, după care am început să înțeleg că fiecare își valorifică timpul după cum consideră și că nu e necesar să mă rog de oameni. Menționez faptul că am o putere de convingere foarte mare și că mulți invitați posibil au răspuns afirmativ invitație mele din simplul fapt că am știut cum să pun cuvintele în context – sau așa suna una dintre „reclamațiile” venite pe adresa redacției.
– Cel mai mare succes profesional?
Wow! Nu m-am gândit niciodată la asta. Succes profesional? Ce să însemne asta? Care să îmi fie punctul de referință pentru a vedea dacă există cu adevărat succes? Poate aș fi tentat să găsesc succesul în banii câștigați în anumite perioade ale vieții, dar cu siguranță ar fi o eroare față de cititorii acestui interviu, dar și fața de valorile mele. Iubesc tot ceea ce fac și fiecare proiect pe care l-am avut m-a ajutat să cresc și să cunosc oameni frumoși – încă sunt în explorare. Un moment important din viața mea a fost acela în care, la doar 22 de ani, am urcat pe scena de la Ted Talks că vorbesc despre proiectul „100 de km împotriva sedentarismului”, proiect care a tras un semnal de alarmă față de oamenii care au uitat să meargă pe jos și să îsi folosească picioarele – deși nu știam la vremea aceea, am fost speaker în cadrul celor mai importante conferințe care se țin și în ziua de azi, la nivel global.
PÂNĂ LA 20 DE ANI CREDEAM CĂ TOATĂ LUMEA MĂ PLACE
– Rămâi rege în Prahova sau te gândești și la alte provocări profesionale?
Fiecare zi din viața mea reprezintă oportunitatea de a merge mai departe și de a mă descoperi pe mine. Pentru mine e începutul si atât. Nu îmi place titulatura de rege, dar nici cea de cerșetor nu mă tentează, indiferent de ce ar putea spune lumea. Totuși, în linii mari, tânjesc la ideea unui viitor prinț care își așteaptă calul perfect.
– Te place lumea. De ce crezi? Care simți că e farmecul tău?
Până la 20 de ani credeam că toată lumea mă place, însă a venit un moment, destul de dur, când cineva și-a propus să îmi ruineze crezul și să mă facă să înțeleg că nu e totul roz pe lumea asta și că e ok să nu fiu plăcut de toată lumea. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg cum functionează popularitatea și care e faza cu oamenii care mă plac, dar mă bucur că mi-am învățat lecția asta, prețioasă până în ziua de astăzi.
– Nu trece o zi fără să…
Fără să mă gândesc la mine și să îmi mulțumesc pentru toate alegerile pe care le-am făcut.
– Ce spun părinții tăi când te văd la TV?
Să îmi las invitații să vorbească – de mine s-au săturat să mă audă cum vorbesc, de mai bine de 30 de ani.
– Ai intra în politică?
Mi-am promis sa stau departe de politică, dar îi încurajez pe tineri să meargă pe această cale. Ador spectacolul politic, dar la nivel de țară sunt necesare acțiuni care lipsesc cu desăvârșire.
– Cum ești offline?
Nu stau foarte multă vreme offline. Și când dorm am ceva online – măcar o brățară care îmi monitorizeză somnul, pulsul etc. Îmi permit tot mai rar să mă detașez de tehnologia cu care m-am înconjurat și mă declar dependent.
– Iubești? Pe cine?
Mă iubesc pe mine, cel mai mult. Încep totul plecând de la ideea asta și chiar dacă risc să supăr ceva oameni, cea mai importantă persoană din viața mea sunt chiar eu. Apoi sunt părinții si toți oamenii care îmi sunt dragi.
– Dacă nu ar fi nevoie să lucrezi pentru bani, ți-ai petrece toată ziua….?
Și toată noaptea… făcând chestii care să revoluționeze, care să ajute oamenii, dar mai ales să îi motiveze să nu stea locului nici măcar un moment pentru că viața e scurtă și merită trăită – fără clișeu!
– Care este cel mai prețios lucru la generația noastră?
Cel mai prețios lucru… amintirea comunismului care nu trebuie să se mai reactiveze niciodată și faptul că am prins viața fără tehnologie.
– Dar cel mai mare defect?
Că ne adaptăm destul de greu la schimbare și că ni se pare că nu există nicio soluție pentru ceea ce e în prezent pe val.
– Ai o voce senzațională. De ce nu faci ceva cu ea?
Cânt, mai ales în baie. Trag voci pentru diferite posturi de radio. Realizez un podcast care se aude și pe Spotify și sunt deschis la noi colaborări.
– Dacă ai avea o ofertă profesională ai pleca din România?
Aș pleca din România pentru o perioadă – îmi place sa călatoresc și să învăț. Totuși, în cele din urmă, mi-ar plăcea să mă întorc, așa cum le spun și tinerilor care pleacă în străinătate pentru studii, dar care apoi, dintr-o amnezie spontană sau pentru că banii fac legea, uită de casă.
– Sau dacă te-ar chema dragostea… ai pleca?
Grozavă întrebarea asta! Aș pleca cu un supermarketing după mine, ca să o iau de pe acele meleaguri și să o aduc în România. Dacă nu, ar fi dragoste la distanță și… în zilele noastre, cel puține din câte am observat, e tot mai promovată, mai ales din cauza virusului care ne-a schimbat viețile radical.
– Ce întrebare ți-ai pune tu însuți, într-un interviu cu John?
Ce sfat ți-ai oferit ție dacă te-ai întoarce în timp si te-ai întâlni cu John la 18 ani? Iar răspunsul ar fi: Să ai încredere în tine orice ar fi. Să dai 100% chiar dacă urmează să suferi. Să nu te lași copleşit de emoții și să fii tu pentru că la final asta e tot ceea ce contează. Să motivezi tinerii chiar dacă nu toți promit, cel puțin nu de la început. Să nu dai bani cu datorie – mai bine îi oferi cadou în plic. Să zâmbești și să plângi pentru că e natural și omenesc. Să scrii cartea aia la care tot lucrezi și să colectezi cât mai multe puncte de karma.
