
M-am tot gândit ce aș putea scrie despre Andrei Tudor, ca introducere pentru acest interviu. Îl ascult dinainte să îl cunosc și e cap de listă de foarte multe ori când vorbesc despre muzica românească pe care o apreciez. Este un muzician cu atât de multe sclipiri profesionale încât nu știu dacă mai întâi de toate este compozitor… sau pianist… sau dirijor. Face producție audio, muzică de film, muzică publicitară, orchestrează, mixează sau masterizeză, predă la Conservator și administrează propria firmă de producție audio și evenimente. Am zâmbit, gândindu-mă cum timpul a transformat clișeul „fiul lui Ionel Tudor și al Andreei Andrei”, aruncându-l deja încă o generație, pentru că talentata Maia este „fiica lui Andrei Tudor”.
„Primele încercări de orchestrații le-am avut pe la 12-13 ani”
– Cred că fiecare interviu-portret cu tine începe cu „ești fiul”… Probabil că acest gând este inevitabil atunci când ai părinți celebri. Totuși, când ai simțit că lumea artistică te-a prezentat fără această introducere de „fiul lui”…?
Țin minte că la prima mea participare în Festivalul de la Mamaia, secțiunea de Creație, aveam 16 ani. Scrisesem o piesă și numele autorilor „Andrei Tudor/Andreea Andrei”, au fost „corectate”, în fiecare zi, la fiecare repetiție – indiferent de ceea ce spuneam -, în „Ionel Tudor/Andreea Andrei”. Oricât de mult încercam să corectez, menționând „Andrei Tudor/Andreea Andrei”, în finală, în transmisiunea directă, a sunat asa… „Lumea e a mea” – titlul piesei, muzica: Ionel Tudor, versuri: Andreea Andrei. La fel i se întâmpla și tatălui meu, la primele piese, după ce s-a căsătorit cu fiica lui George Grigoriu – mulți colegi de-ai lui considerau piesele semnate Ionel Tudor, „grigorisme”. Cred că abia de câțiva ani, trei sau patru, lumea artistică a început să mă identifice ceva mai bine. Într-o zi, în Parcul Bazilescu, plimbându-mă cu cățelușa mea, m-a oprit o doamnă care m-a recunoscut și foarte entuziasmată mi-a spus: „Vă cunosc, sunteți compozitor! Cât de frumos compune tatăl dumneavoastră, este genial” :)) Sau, la fel, la un concert la Sala Polivalenta, o domnișoara m-a identificat: „Tu ești Andrei Tudor, băiatul lui Jolt Kerestely”. Acum, la multe concerte, semnăm aranjamentele împreună, eu cu tatăl meu.
– Talentul tău și dragostea pentru muzică se văd în multe valențe ale activității tale profesionale. Totuși se poate spune că ești compozitor înainte de toate? Ce scrie pe cartea ta de vizită, care este ordinea „funcțiilor”?
Așa cum spuneai și tu într-una din cărțile scrise de tine, că „doar dirijorul îți poate arăta marea muzică”, și eu consider că experiența complexă este atunci când poți modela sunetele, reconstruind în imaginația ta, a instrumentiștilor și a publicului, formele complexe ale muzicii. Ca pianist, am descoperit acest extraordinar univers al muzicii, apoi mi-am dorit să contribui și eu prin compoziție și orchestrație cu câteva idei, iar dirijatul cred că îți oferă experiența supremă. Atunci când cânt sau dirijez mai mult, mi se face foarte dor de compoziție, iar în perioadele în care scriu mai mult, duc dorul scenei. Este absolut minunat când compui să încerci să îți proiectezi gândurile în lumea sunetelor și apoi… așteptarea până la împlinirea actului artistic muzical, atunci când piesa îți este interpretată de alți muzicieni…
Știi cât de mult am așteptat până când mi s-a cântat o piesă sau un aranjament cu orchestra…? Primele încercări de orchestrații le-am avut pe la 12, 13 ani… tot încercam să învăt să scriu, „furam” partituri de orchestră de la tata și trăgeam cu ochiul pe la tot ceea ce scria. Pe la 16 ani am compus o uvertura pentru Big Band, dar m-a ajutat tata să o orchestrez. Nu știam mare lucru atunci, dar aveam intuiție muzicală… Apoi, pe la 19 – 20 de ani, am avut șansa ca un demo de-al meu să fie auzit de marea soprană Angela Gheorghiu care mi-a cerut partiturile în următoarele două săptămâni. Tot tata m-a ajutat la orchestrația piesei mele. Ușor, ușor am început să orchestrez singur și pe partitură – nu doar pe calcultator, așa cum o făceam până atunci -, iar satisfacția a început să fie din ce în ce mai mare. Atunci când scriam bine, suna bine, iar atunci când suna mai prost sau, cel puțin, nu cum m-aș fi așteptat, am încercat să învăț din greșeli. Într-un interviu pe care l-am dat pe la 20-25 de ani, am spus că printre hobby-urile mele se regăsește dirijatul. Iată că azi, dirijatul reprezintă mult mai mult pentru mine și am avut ocazia să dirijez orchestre mari din țară. Mi-am dorit să fac primul master în Dirijat Orchestră, dar am ales atunci, până la urmă, drumul compoziției. Șa fel și doctoratul. Primele job-uri care m-au apropiat de dirijat au fost în calitate de Band Leader. Cred că muzica nu este ceva despre care să poți spune că ai învățat și gata. Cu cât ai impresia că știi mai mult, că ești mai aproape de adevăr, cu atât îți dai seama că drumul este mai lung, că știi încă mult prea puțin. Totuși, pianul reprezintă pentru mine prima mare prietenie care va dura până la sfârșit.
„În jurul meu, toată lumea cânta”
– Iată că și eu îți propun întoarcerea în timp. Tatăl tău nu și-a dorit să faci muzică. Într-o zi, mama a chemat pe ascuns o profesoară de pian. Erai copil. Tu insistai către acest domeniu? Cum îți amintești de perioada aceea?
Îmi plăcea să cânt cu vocea ceea ce auzeam, aveau ai mei o combină Phllips pe care o porneam tot timpul. Digeram tot ceea ce se asculta la radio, muzica ușoară, corală, îmi plăcea orice. În plus, tata avea multe discuri, punea des muzică clasică. Aveam un dublu LP preferat cu George Benson. Având 4 ani, mama a chemat o profesoară de pian la recomanderea vecinei și prietenei noastre, Florina Cozighian, tot pianistă extraordinară. Am avut parte de profesori extrem de hăruiți. Doamna Marietta Leonte a fost primul meu profesor de pian. În plus, în jurul meu toată lumea cânta – tata la pian, mama făcea texte. Vecina noastră de palier, la bloc, făcea tot timpul corepetiții cu violoniști. Când deschideam geamul, din blocul de vizavi se auzeau violoncelele familiei Joițoiu. Domnul era prim-violoncelist la filarmonică. La petreceri cântau pe rând la pian: bunicul meu din partea tatălui, Ion Tudor, pianist corepetitor la Operă și la Ansamblul Armatei, tata și apoi Gigi – așa îi spuneam cu toții bunicului meu, George Grigoriu. Uneori, tata și cu vecina noastră, Florina, citeau partituri la patru mâini. Muzica era peste tot în jurul meu. Eu, de multe ori, îmi puneam la walkman muzică și dădeam din mâini. Nu prea înțelegeam ce trebuie învățat pentru a dirija. Pianul mi-a plăcut și m-a plăcut tot timpul.
– În cariera ta, ai confirmat de fiecare dată, iar profesionalismul tău este incontestabil. Care simți că a fost prima mare șansă profesională care ți s-a oferit și spune-mi, te rog, dacă ai fi fost în atenția de care te-ai bucurat încă de la început și dacă ai fi purtat alt nume.
În primul rând, îți mulțumesc pentru apreciere. Nu știu dacă am confirmat de fiecare dată, dar încerc ca fiecare nouă apariție să fie mai bună ca anterioara. Este clar că nu reușesc acest lucru tot timpul. Prima șansă profesională a fost de a mă naște în această familie în care muzica are un rol atât de important și reprezintă un scop în sine, o misiune. Mă consider extrem de norocos având tot ceea ce mi-a fost necesar pentru a mă dezvolta din punct de vedere muzical. Nono, tata, mi-a oferit toate cunoștințele lui muzicale pe tavă. La fel si Gigi, bunicul, cu care discutam despre armonie, modulații, despre faptul că Melodia este regina muzicii. Apoi toți profesorii buni pe care i-am avut… Cred că atunci când pui pasiune în ceea ce faci și investești tot timpul în acel lucru, se întâmplă ceva și Universul, Dumnezeu, Cineva, Ceva lucrează cu tine. Astfel că primele mele piese pop au fost cântate de Monica Anghel, Luminița Anghel – o mare șansă pentru un compozitor la 16 ani. Puțin mai târziu am descoperit pop-opera, classical crossover, prin proiectele cu Marcel Pavel, Vlad Miriță, Cezar Ouatu, George Miron. Și, la un moment dat, Dumnezeu mi-a arătat o oportunitate extraordinară de a lucra pentru Angela Gheorghiu. Așa l-am cunoscut pe unul dintre colaboratorii Angelei, dirijorul Eugene Kohn, cel care a apreciat orchestrațiile mele și mi-a oferit câteva joburi – să orchestrez pentru concertele lui Andrea Bocelli, pentru un concert Placido Domingo cu invitații lui, dar și pentru alți soliști străini.
Prin 2005 am scris un cântec de iarnă care a avut mult succes, pentru Andra, intitulat „Vis de iarnă”. Eram amândoi la începutul drumului, chiar dacă fiecare avusese deja succes. Acesta a fost motivul generator pentru ca în 2017 și 2019 să realizăm împreună cu Andra și Cătălin Măruță unele dintre cele mai importante concerte de Crăciun, producții de care sunt foarte mândru și în care am fost ajutat de o echipă mare de profesioniști.
O altă șansă a fost să am acasă un textier de mare succes, mama. Îmi făcea imediat versurile pentru melodiile mele. Am lucrat apoi cu oameni extrem de profesioniști și de talentati – Dana Dorian, de exemplu, care mi-a devenit și bună prietenă și a semnat versurile pentru câteva dintre cele mai dragi piese ale mele. Adina Șuteu este o altă colaboratoare, mi-a scris versuri superbe în italiană. M-au ajutat mulți oameni, fară nici un interes material, ci doar pentru că au investit încredere în mine. Sunt întâlniri care au contat mult și sunt gata și pentru cele care vor urma. Mă întreb adesea care ar fi fost drumul meu, dacă nu m-ar fi chemat Tudor. Fiind mult timp sub sonoritatea numelui deja foarte cunoscut al familiei mele Tudor/Grigoriu, împrumuți și admirație dar ai parte și de antipatiile pe care le moștenești fără să vrei. Admirația trece repede, dar antipatiile durează mult. Nu este ușor să fii respins dintr-un festival național doar pentru că se cântă prea des familia Tudor sau să se suspende un recital întreg la una dintre edițiile Eurovision din cauză că eu eram concurent, iar tatăl meu urma să dirijeze concertul respectiv. Pentru mine, așa cum am spus, este o responsabilitate, o misiune de a duce numele mai departe și de a lăsa în urma mea o muzică luminoasă și cu o vibrație curată.
„Atunci când aveam la dispoziție puțin echipament de producție muzicală, făceam în așa fel încât să îl cunosc perfect”
– La 6 ani ai primit cu împrumut un casetofon portabil cu microfon. Dacă ai fi copilărit printre jucăriile „smart” de astăzi, crezi că ai fi reușit să strălucești încă de la o vârstă și mai mică? Primul computer pe care „masterizai” în adolescență avea meniul în limba germană. Atunci nu vorbeai germana. Ai învățat-o între timp sau legătura ta cu limba germană a rămas doar acolo, „stocată” în computerul din adolescență?
Din păcate, limba germană a rămas pentru mine doar la nivelul acelui computer. Încerc să învăț terminologia muzicală în germană. De când eram foarte mic, am fost pasionat de tot ceea ce înseamnă gadget, smart, muzică produsă pe calculator. Părinții m-au lăsat să descopăr jocurile video, să folosesc calculatorul. Eu îmbinam totul cu muzica. Sigur că nu petreceam același timp online ca acum. Am constatat că atunci când aveam la dispoziție puțin echipament de producție muzicală, făceam în așa fel încât să îl cunosc perfect și reușeam o treabă destul de bună. Azi, toți compozitorii, producătorii, au acces la orice soft, au de ales între mii și zeci de mii de sunete. Consider că se pierde foarte, foarte mult timp pentru producție, iar esența și creația în sine trec într-un plan secundar. În copilărie am fost abonat la revistele de IT, împrumutam revistele „Sound on Sound” de la Andrei Kerestely, nu am fost privat de absolut nimic și mi-a plăcut să fiu tot timpul în pas cu tot ceea ce apare nou.
– Acasă la voi veneau cei mai importanți artiști. Cum te raportai tu la vedete?
Le vorbeam tuturor pe nume și mă împrieteneam cu toți. Îmi plăcea să observ cum se pregăteau cu tatăl meu pentru concertele lor. Mă ascundeam sub pian, copil fiind, mă făceam că mă joc cu mașinuțe și încercam să trag cu ochiul pe sub fustele frumoaselor eleve ale tatălui meu. M-am și îndrăgostit uneori.
– Cel mai mult ai colaborat pentru megaproducțiile TVR. Te simți acasă acolo?
Am lucrat ca director muzical și am făcut producții audio pentru toate televiziunile din România. Prima producție cu adevărat importantă pentru mine a fost la Prima TV. Apoi am lucrat emisiuni muzicale la Antenă, am fost implicat în producția X-Factor vreo 2 ani, la Vocea României doar o singură dată și am renunțat rapid. Două dintre cele mai importante concerte în care am fost implicat au fost făcute pentru PRO TV, iar acum realizez identitatea muzicală a postului Aleph News. În tot acest timp, am lucrat constant cu TVR. Am descoperit aici profesioniști adevărați, am învățat foarte multe lucruri despre televiziune. Tot în TVR colaborez cu echipa Marinei Almășan din 2007, în 2008 am câștigat Selecția Eurovision la TVR, am dirijat orchestra alături de tatăl meu la Cerbul de Aur. Concertul meu alături de Orchestra Simfonică București și mulți invitați, Sympho Pops – eveniment extrem de important pentru mine, l-am coprodus alături de TVR. Cele mai multe producții le-am facut aici și da, mă simt între prieteni.
– Care sunt 5 melodii compuse de tine pe care i le-ai da acum să le asculte cuiva care nu te cunoaște deloc?
M-aș recomanda măcar cu 6-7: Cât de frumoasă ești, Din Ceruri Ninge Alb, Pe-o margine de lume, Vals în Eb minor, Fusion Concerto, Tu nu vezi cerul, De dragul tău. Fiecare piesă compusă reprezintă o parte din mine.
– Chiar, ai contabilizat vreodată „cât” ai compus?
Nu am contabilizat, dar sigur nu am compus suficient.
„Nu toată muzica așa-numită comercială este superficială”
– De ce nu îți aud piesele la radio?
Sunt totuși piese care au rămas în playlistul radiourilor adult contemporany, în perioada de Sărbători am multe piese care sunt extrem de difuzate. Eu mă întreb des de ce se aude la radio atât de puțină muzică făcută cu instrumente… cântate de oameni?
– Chiar și așa, mi-ar plăcea să te ascult și mai des la radio. În „gălăgia” din peisajul muzical, tu alegi să faci muzică. E în avantajul tău?
Nu știu, mie mi-e bine acum, mă simt bine și nu aș putea să fac ceva în care nu cred. Timpul va răspunde mai bine acestei întrebări.
– Pentru că muzica „tinerilor” este asimilată cu versuri monosilabice, manele și rețete-hit, te-ai considerat vreodată „neadaptat” generației tale de vârstă? Sau… „prea matur”?
Eu m-am ferit să îmi industrializez muzica, să vând produse pe care alții să le comercializeze, să îmi cesionez toate drepturile în favoarea marilor producători, să îmi vând la propriu ideile. Cred că muzica trebuie să aparțină domeniului artistic și încerc să rămân aici. Poate „prea matur” sau „neadaptat”, dar fericit cu muzica mea care are amprenta stilului meu, este semnată de mine și nu de alți șase până la zece autori care obțin împreună 20% – în cazuri fericite – din drepturile de autor, restul fiind atribuit unor pești din ce în ce mai mari. Am observat o mare diferență în reacția publicului în concerte. Există o muzică comercială, ușor plată, care suna foarte bine la radio dar nu are mare succes în concerte și o muzică difuzată mai rar la radio, dar foarte bine primită de public în concerte, cu un puternic impact emoțional. Tot mai mulți sunt artiștii de la radio care nu au concerte și tot mai mulți sunt artiștii care își formează nișa de public și care vând bilete la concerte, dar nu se aud la radio. Există clar o ruptură, iar mie topurile radiourilor din România mi se par foarte artificiale. Nu știu câte topuri mai există unde chiar ascultătorii să propună piese și să voteze pentru artiștii preferați.
– Am discutat cu câțiva artiști care îmi spuneau că în România nu se poate trăi exclusiv din muzică. Așa este?
Din ce în ce mai mult, muzica se transformă într-un hobby. Adică, esti muzician, bun!…dar cu ce te ocupi, totuși?! Eu pot trăi din muzică, muncesc mult și mă consider foarte norocos să câștig bani din meseria mea care ține loc și de pasiune. Sigur că este greu să faci o singură activitate muzicală și să te întreții doar din aceasta. Eu fac producție audio, muzică de film, muzică publicitară, dirijez, cânt la pian, compun, orchestrez, uneori mixez sau masterizez, predau la Conservator – unde am și carte de muncă și administrez propria mea firmă de producție audio și evenimente. Profesioniștii reușesc să trăiască din muzică și mai bine și mai rău decât în alte părți ale lumii.
– Asculți și muzică superficială, comercială?
Da, sigur. Ascult fără să vreau, de multe ori, la radio – în mașină, la cumpărături, în magazine… Nu toată muzica așa-numită „comercială” este superficială. Îmi downloadez piesele din top 40 UK și USA și, de multe ori, găsesc piese bune. În plus, alături de studenții mei, ascultăm și analizăm mixurile, producțiile noi.
– Ai lucrat cu Angela Gheorghiu, Andrea Bocelli, ai compus deja un musical… ne gândim la mai mult pentru universul muzicii clasice?
Am început cu muzica clasică, m-am îndreptat către și am compus foarte mult muzică pop. În ultima vreme pare că mă întorc spre zona muzicii generic numită „clasică”. Am compus un concert pentru pian și orchestră în care fuzionez simfonic, jazz, pop. Cred că în 2021 granițele dintre genurile muzicale încep să se estompeze din ce în ce mai mult și se întrepătrund construind sonorități noi.
– Ești profesor la Universitatea Națională de Muzică. A existat până acum vreun student care să-și depășească maestrul? Care să te… depășească?
Am mulți studenți care au succes. Unii au piese pe radio, cei mai mulți lucrează la casele mari de producție. Alții pleacă și își continuă studiile de master în alte țări, unde sunt admiși cu brio sau chiar devin profesori acolo. Mă bucur că am câțiva foști studenți care azi scriu bine pentru orchestră și reprezintă un competitor pe piața aranjamentelor muzicale. Nu știu dacă m-au depășit, dar au toate șansele pentru că eu nu țin secrete. Dacă sunt întrebat cum aș construi eu o linie melodică, o armonizare sau cum aș orchestra un pasaj muzical, le arăt cu drag și le explic procedeele de care mă folosesc și eu.
„Mă simțeam destul de jenat că i-am pierdut câinele la prima întâlnire”
– Ai cucerit-o pe soția ta cumpărându-i un marker. E neobișnuit, povestește-ne, te rog!
Nu am reușit să o cuceresc după acel marker 🙂 Nici nu mi-a dat numărul de telefon. A zis că o să mă sune ea… Am reușit, totuși, să îi aflu numărul de la un prieten comun și în aceeași seară ne-am reîntâlnit să plimbăm cățelușa ei, Ati, pe care am pierdut-o cam jumătate de oră. Am reușit să o găsim după vreo 30 de minute de căutări prin zona Parcului Icoanei, dar mă simțeam destul de jenat că i-am pierdut câinele la prima întâlnire. Ea este mare iubitoare de animale și la fel am devenit și eu.
– Fetița voastră este tot un copil-minune. Pentru că experiența ta este vastă, pregătești un „pachet complet” pentru ea, să o lansezi în acest univers?
Maia este un copil minunat, extrem de bun, corect. A avut de foarte mică o atracție către vocile de operă, probabil pentru că a auzit mulți soliști în casă, repetând cu mine. Are voce, ambitus mare și memorie muzicală. Acum este în clasa a II-a la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”. Nu vreau să grăbesc lucrurile, nu căutăm succesul la această vârstă. Dacă va alege acest drum trebuie să fie pregătită pentru foarte multă muncă și dacă își va dori cu adevărat, o voi susține, cu siguranță. „Pachetul complet” înseamnă să studieze și să se cultive muzical până când va avea vârsta necesară pentru a începe studii de canto și apoi, din nou, muncă.
– Cea mai frumoasă amintire de pe scenă?
Experiența scenei alături de Aura Urziceanu, în multe concerte, a reprezentat un punct maxim pentru mine. Emoțiile interpretării concertului meu pentru pian și orchestră, în triplă calitate – solist pian, dirijor și compozitor – sunt o altă amintire frumoasă. Un alt moment emoționant a fost să număr măsura pregătitoare pentru semnalul muzical al „Cerbului de Aur”, unde am dirijat alături de tatăl meu, știind că în urmă cu 9 ani, el dirijase același semnal muzical și încă niște ani în urmă, Sile Dinicu se afla pe aceeași scenă, dirijând celebrul generic.
– Cea mai importantă colaborare?
Am colaborat cu mulți artiști, cu unii am devenit bun prieten, însă Angela Gheorghiu este un artist fascinant pentru mine și mă bucură fiecare ocazie de a putea lucra cu ea.
– Cum a fost anul 2020 pentru tine? Ai compus mai mult?
Nu mă pot plânge, mi-am adaptat munca la noile cerințe, am schimbat obiceiurile familiei noastre. Am fost cât se poate de prudenți. În prima perioadă a pandemiei, am stat mult cu soția mea, Raluca, cu Maia, fiica noastră. Am făcut multe activități împreună. Apoi am găsit mai mult timp să studiez, să citesc despre ceea ce mă interesează. Am compus în pandemie câteva piese care îmi sunt dragi, am publicat partituri, am terminat o muzică de film artistic, muzica unui film documentar. Am compus o piesă care apare pe coloana sonoră a unui alt film documentar, lansat în decembrie, despre viața lui Muhammad Ali, intitulat „Ali’s Comeback – The Untold Story”, piesă interpretată de Jennifer Crestol, producția fiind americană. Am scris o piesă pentru pian solo, „Rondo alla Crazy”, care a fost interpretată în primă audiție într-un recital de acasă al pianistului de origine română, Matei Varga, într-un program al Institutului Cultural Român din New York. Am reușit să imprim compoziția mea, pe versuri de Andreea Andrei, „Hristos a Înviat!” cu aproximativ 100 de muzicieni – soliști, orchestră, cor -, totul fiind imprimat audio-video exclusiv cu telefoane mobile. Alături de Orchestra Simfonică București am imprimat și orchestrat două piese pentru trupa britanică „Nothing but Thieves”. Am dirijat și câteva concerte, la Opera din Cluj, la Catedrala Catolică Sfântul Iosif, Concertul Tradițional de Anul Nou al Orchestrei Simfonice București. Totuși, devine foarte apăsătoare pauza de emoții, golul dintre muzică și public, lipsa de împlinire a actului artistic. Este greu să îți cauți motivația de a scrie, de a face muzică atunci când nu există acel schimb de energie între cei de pe scenă și public. Liniștea într-o sală plină sună și se simte cu totul altfel decât liniștea unei săli goale. Presiunea aerului este alta și nimic nu poate înlocui acest sentiment care este vital pentru artiști. Sunt convins că în toate domeniile artei avem aceeași situație.
– Crezi că universul cultural care s-a adaptat cum a putut ca să supraviețuiască acestei pandemii va rămâne schimbat pentru totdeauna sau se va întoarce la cum era înainte?
S-a adaptat, da. Totul este într-o continuă schimbare, dar îmi este teamă de efectele acestei pandemii pe termen lung. Sper să ne reîntoarcem la normalitatea și confortul de care nu eram conștienți înainte, dar pe care le prețuim atât de mult acum. „Ce minune trăiam și nu știam” mi-a spus Loredana Groza printr-un sms, vizionând în reluare pe TVR un concert în care am fost implicați amândoi, transmis din cadrul Târgului de Crăciun 2019, organizat de Creart. Erau mii de oameni în public, fredonau, cântau, aplaudau.
– Ai scris pe Facebook ca relația ta cu muzica a ajuns la 33 de ani. E… vârsta hristică. Simți că se închide o „epocă” și începe alta?
Mă tot gândesc și eu la acest lucru. Nu cred că se închide, ci pur și simplu continui călătoria mea prin lumea sunetelor, trăind tot timpul experiențe noi prin repertorii noi, orizonturi mai largi și idei.