Alexandru Mija este muzician, dirijor şi manager de proiecte al European Union Youth Orchestra. Întâlnirea aceasta în cuvinte m-a bucurat pentru că povestea lui Alexandru este încă o dovadă că unii dintre „tinerii din ziua de azi” sunt absolut excepţionali.
Cos’è relocation? Tornare a casa?
– Bine ai revenit în România! Cum e din nou acasă?
Îți mulțumesc, Eveline. Mă încearcă un sentiment foarte reconfortant ori de câte ori aud acest Bine ai revenit!. De altfel, vreau să împărtășesc o întâmplare nu doar amuzantă, dar care a avut și un impact emoțional la momentul respectiv. Pe declarația de călătorie primită în aeroportul din Bologna am completat la rubrica motivul călătoriei RELOCATION, ceea ce a stârnit o ușoară confuzie în rândul agenților de poliție. Ușor stânjeniți de necunoașterea termenului englezesc, m-au întrebat Cos’è relocation? Tornare a casa?. Am răspuns cu inima plină – Si, infatti, tornare a casa. Drept să-ți spun, deși am plecat încă din 2016, am păstrat o legătură foarte intensă cu familia, prietenii, colegii, colaboratorii, cu România în general, iar eu așa gândesc că e firesc. În aceeași măsură, întoarcerea în România nu mă îndepărtează de tot ceea ce a însemnat experiența fascinantă pe care am dobândit-o în ultimii ani, experiență care a venit la pachet cu oameni minunați, prieteni dragi răspândiți în Europa și nu numai. Revenirea în țară a fost un gând care s-a înfiripat în urmă cu câteva luni, atunci când am înțeles că situația globală cauzată de pandemie îmi va limita foarte mult șansele de călătorie în România, implicit posibilitatea de a fi aproape de cei dragi. Ori dacă pandemia ne-a demonstrat că, cel puțin până la un anumit punct, activitățile se pot desfășura în mediul online, tot pandemia ne-a limitat în schimb accesul la bucuriile simple precum îmbrățisarea mamei, zâmbetul nepotului, conversațiile cu sora sau compania prietenilor. Pentru mine, nimic nu poate compensa lipsa acestor componente esențiale în viețile noastre. Așadar, deși nu au trecut decât puține săptămâni de când am revenit, aș risca fără teamă un răspuns: acasă este acolo unde timpul nu mai curge atât de învolburat iar dorul ți se oblojește. Iar pentru mine asta este România.
– Cine ești tu, Alexandru?
Știi, asta e o întrebare pe care încerc să mi-o adresez foarte frecvent, cu diferite valențe, în funcție de context. De altfel, deși nu vreau să îmi atribui calități de psiholog, cred că ar trebui să facem cu toții un exercițiu de sinceritate și să ne răspundem acestei întrebări cu regularitate și… fără menajamente. Dincolo de asta, sunt muzician, dirijor și manager de proiecte al Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene. Sunt născut în Vrancea, la Mărășești, deși am petrecut numeroși ani ai copilăriei și primii ani ai adolescenței alături de părinți, bunici, verișori, fie la munte, fie la câmpie, pe malul iazului sau în lanul de porumb, în căpițe de fân sau în jurul unei mese rotunde la care ne adunam cu toții în fiecare seară. Se spuneau multe povești, bancuri, se depănau amintiri și… se mânca bine. Țin foarte mult la aceste amintiri, conștient că am fost martorul unei lumi care apune încet, și pe care am datoria de a o păstra vie în memorie și în suflet. Din păcate, mulți dintre oamenii de care m-am înconjurat în copilărie stau la o altă masă acum, iar eu îi mai pot vizita doar acolo, în livada veșnică a satului. Am studiat vioara timp de 12 ani, beneficiind de o educație muzicală foarte bună în Focșani, urmând conștiincios același drum pe care sora mea Alina pornise cu 4 ani înaintea mea. A fost un moment providențial, întrucât ideea de a urma studii muzicale a fost exclusiv a unchiului nostru din București, antropologul Gheorghiță Geană, care ne vizita frecvent și care a identificat „particule de talent” pentru un domeniu care era complet necunoscut în familia noastră, muzica. Nici nu știu dacă i-am mulțumit vreodată îndeajuns de mult, asta poate și pentru că m-a deturnat de la visul meu de a fi…mecanic de locomotivă. În 2008 am făcut pasul spre București, moment în care m-am desprins de acasă, de locurile și oamenii dragi. Tata a venit cu mine la București și vedeam că bucuria pasului către capitală era mai mare decât iminenta lipsă de acasă. În schimb, cu mama nu am putut să vorbesc pe îndelete decât a doua zi, fiind copleșită de emoție. Bucureștiul și Universitatea Națională de Muzică au însemnat pasul cătrea marea mea întâlnire cu muzica, dirijatul de orchestră, prima dragoste, viața de cămin, minunățiile și nenorocirile vieții de adult. De fapt, pasul către o nouă etap[, cea de adult responsabil sau de om mare, așa cum cu toții visăm să ajungem atunci când suntem copii. Ce iluzie… Totodată, Bucureștiul a reprezentat și primul contact cu managementul artistic, prin participarea mea la 3 ediții de Festival Enescu și 2 de Concurs Enescu, în calitate de membru al echipei de organizare, ceea ce ulterior s-a dovedit a fi și trambulina care m-a propulsat în efervescenta Europă muzicală, prin care am hoinărit in ultimii 5 ani, când am și părăsit România pentru a locui la Londra, Veneția și Ferrara, înainte de revenirea în țară, petrecută foarte recent.
– Ce face un dirijor pe timp de pandemie?
În primul rând ceea ce ar trebui să facă oricine în timp de pandemie, își păstrează vie speranța și optimismul pentru vremurile bune care cu siguranță se apropie. Apoi, încearcă să se protejeze de boală, protejându-i pe cei din jur în același timp. Revenind la partea profesională, pe timp de pandemie un dirijor se adaptează și încearcă să găsească soluții de a face muzică, pe scenă. Însă trebuie să mărturisesc că e foarte greu, și nu cred că fac o greșeală vorbind în numele colegilor dirijori în general. Am fost foarte bucuros și impresionat să văd cum, acolo unde situația sanitară a permis acest lucru, instituțiile culturale, în speță orchestrele profesioniste, au continuat activitatea artistica adaptându-și repertoriile, programele stagiunii, dimensiunea ansamblurilor orchestrale, asigurând accesul publicului în condiții optime, și nu în ultimul rând transmiterea concertelor pe platformele online. Sigur că niciuna dintre aceste măsuri nu va înlocui vreodată experiența concertului live, dar au permis totuși muzicienilor instrumentiști să își exercite profesia; și ca să revin la repertorii, am văzut în ultimul an o efervescență în ceea ce privește muzica de cameră, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Revenind însă la situația dirijorilor, pandemia a redus substanțial posibilitățile de a realiza concerte cu dirijor, în condițiile în care un procent covârșitor de orchestre din România dar și la nivel global au oprit activitatea timp de multe luni. Așadar, situația ultimelor luni a fost destul de complicată pentru noi. Ca să nu mai vorbesc despre dirijorii de cor, acolo unde lucrurile au stat chiar mai rău. Dar, așa cum am menționat la început, ne adaptăm și profităm de timpul petrecut departe de scenă ca să ne facem ordine în gânduri, idei, planuri și… partituri.
– Ai absolvit cursurile Universității de Muzică din București în 2014, la clasele profesorilor Petru Andriesei și Horia Andreescu. Cântărește greu în CV-ul tău această informație? Cum e primită diploma de la București peste hotare?
Într-adevăr, cu maestrul Andriesei am studiat în cei patru ani de licență, iar în cei doi ani de masterat în stilistică dirijorală am lucrat cu maestrul Andreescu. Anii de studiu au rămân printre amintirile mele cele mai dragi, iar momentul în care maestrul Andriesei m-a invitat să dirijez pentru prima dată un ansamblu orchestral a reprezentat o bucurie de necuprins, și o emoție pe măsură, cu atât mai mult cu cât habar nu aveam că urma să dirijez în acea zi. Acest paragraf de cv și diplomele pe care le-am obținut cântăresc peste hotare aproape la fel de mult cât contează și în România: aproape deloc. În foarte rare ocazii și cu siguranță niciodată în străinătate nu am fost întrebat cu cine am studiat sau ce diplome am obținut, chiar dacă asta pare nedrept pentru oamenii care investesc atâta energie și pasiune în formarea noastră. Lăsând asta la o parte, ceea ce vreau să subliniez totuși este că valoarea anilor de studiu și a instruirii muzicale devine inestimabilă și relevantă atunci când ajungi să pui în practică nestematele dobândite de-a lungul anilor, acele elemente de educație care mi-au șlefuit trăsăturile umane și profesionale; iar asta se întâmplă când faci pasul către marea scenă, dar se aplică în aceeași măsură în orice altă profesie. Trecând puțin în latura managementului artistic, experiența dobândită ca membru al staff-ului de organizare al Festivalului George Enescu a fost pentru mine asul din mânecă, pe oriunde am umblat in Europa si nu numai. Anii de formare în cadrul unuia dintre cele mai complexe și profesioniste festivaluri de muzică clasică din lume (nu exagerez absolut deloc) au făcut posibil accesul meu către lumea artistică internațională, și implicit către activitatea mea principală de acum, cea de Manager de proiecte al Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene. Nu am destule cuvinte apreciative la adresa acestui eveniment cultural si a echipei conduse de Mihai Constantinescu.
– De fapt, cum ai descoperit muzica, când și cum ai hotărât să „te faci” dirijor de orchestră?
Interesant e că am început să studiez vioara la 6 ani, însă muzica am descoperit-o mult mai târziu. Problema cea mai mare pe care am întâmpinat-o în primii ani a fost aceea a tracului față de scenă. Puteam să studiez ore în șir în intimitatea locuinței noastre, însă niciodată nu am fost în stare să cânt pe scenă la nivelul de performanță dorit, spre dezamăgirea mea și disperarea profesoarei de vioară. Am vrut să renunț la un moment dat, însă inspirația aceleiași profesoare de a îmi sugera să schimb macazul către dirijatul de orchestră m-a așezat din nou pe drumul muzicii. Doar schimbasem ruta. Ce știu sigur e că la momentul respectiv nu aveam habar de dirijatul de orchestră, motiv pentru care am început să citesc și să cercetez domeniul cu mult interes. Apoi am vizionat și ascultat o înregistrare cu Carlos Kleiber dirijând Simfonia a IV-a de Brahms cu Orchestra Radiodifuziunii Bavareze. Atunci am descoperit muzica…
„EUYO este întâi de toate una dintre orchestrele de top din Europa, întrucât reunește an de an cei mai buni tineri muzicieni de pe tot cuprinsul Uniunii Europene”
– În ultimii ani, proiectul către care ți-ai îndreptat toată atenția a fost și este European Union Youth Orchestra, înființată în 1969 de Joy și Lionel Bryer. Cum ai ajuns să te implici în destinul acestui proiect european?
În cee ce privește componenta de management artistic, tot ceea ce am acumulat în acest domeniu își are rădăcinile în anii de Festival Enescu. Drumul către EUYO a trecut întâi pe la agenția de impresariat artistic Harrison Parrott din Londra, prima experiență dinafara granițelor României. Am fost chemat să lucrez acolo în departamentul de Orchestral Touring, la recomandarea domnului Mihai Constantinescu. A fost o perioadă scurtă, în care am învățat cât pentru zece ani de cursuri de management. Tot atunci au început și călătoriile și turneele cu diferite orchestre europene. Întâmplător sau nu, ultimul proiect de care m-am ocupat la Harrison Parrott a fost un turneu al Orchestrei de Cameră din Londra, dirijată pe atunci de Vladimir Ashkenazy. O săptămână în preajma lui Vladimir Ashkenazy a fost cu siguranță cel mai bun mod de a încheia perioada de lucru la agenție. V-aș ruga să reținem numele lui Ashkenazy. După 7 luni petrecute la Londra am decis să revin în România, deși primisem deja o propunere de a lucra pentru Orchestra Regală din Liverpool, condusă de Vasily Petrenko. Am refuzat și încă nu știu clar de ce, simțeam că trebuie să revin în țară. Reținem numele lui Vasily Petrenko. Întorcerea în România a fost de bun augur, întrucât revenisem cu forțe proaspete în echipa Festivalului Enescu, îmi reluasem activitatea dirijorală în țară și eram pe punctul de a reveni și pe calea undelor, la Radio România Muzical, un alt episod frumos din perioada de după terminarea studiilor. Totuși, eram nefericit, îmi doream să fiu din nou parte a circuitului muzical european, îmi doream să iau din nou pulsul marilor orchestre și să revin la Londra, motiv pentru care am aplicat pentru postul de asistent manager al Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene, în urma unui anunț găsit în mediul online, întâmplător. Cunoșteam foarte puține detalii despre această orchestră, informații răzlețe provenite din diverse surse, prima dintre ele fiind contrabasistul Andrei Mihăilescu, actualmente un muzician cu o impresionantă carieră în Europa și care timp de mulți ani a fost șef de partidă contrabas al EUYO. Curiozitatea m-a determinat să mă informez mai mult, iar ceea ce mi-a atras atenția din primul moment a fost faptul că evoluția muzicală din ultimii ani ai orchestrei fusese marcată de Vladimir Ashkenazy și Vasily Petrenko (actualul dirijor principal). Nu sunt nici pe departe un om superstițios, dar îmi place să sesizez aceste mici detalii sau coincidențe care converg către un moment viitor altminteri greu de anticipat. Și cum energia pozitivă și încrederea de sine reprezintă de multe ori garanția succesului, am obținut acea poziție în urma a două interviuri, dintr-o listă de peste 150 de candidați. Ce a urmat e de poveste, și sunt foarte norocos că povestea continuă și astăzi. EUYO este întâi de toate una dintre orchestrele de top din Europa, întrucât reunește an de an cei mai buni tineri muzicieni de pe tot cuprinsul Uniunii Europene, selectați în urma audițiilor pe care le organizăm în fiecare in blocul comunitar. În al doilea rând, EUYO reprezintă o platformă de lansare pentru cei care acum cântă în orchestre de top din Europa și din lume. Vorbim despre mii de muzicieni care din 1976 și până astăzi au păstrat vie tradiția și nivelul artistic al acestui ansamblu; bineînțeles, printre ei numărându-se și câteva zeci de tineri instrumentiști români, din momentul în care România a aderat la Uniunea Europeană. Proiectul este complex, pentru că presupune nu doar experiența muzicală în sine, fie orchestrală sau camerală, dar și o bună pregătire în toate aspectele care țin de dezvoltarea completă a unui muzician. Este un proiect care reflectă și promovează poate cel mai bine idealurile Uniunii Europene, în plan cultural: solidaritate, unitate, egalitate de șanse și armonie sub toate aspectele lor. Iar pentru mine este o mare familie, dacă mă refer strict la colegii care formează staff-ul orchestrei și la toate episoadele memorabile care mă leagă de această orchestră.
– Care sunt cele mai importante repere din istoria acestei orchestre?
În cei peste 40 de ani de existență, această orchestră a concertat pe absolut toate continentele, cred că e greu să identific anumite repere, înafară de unul singur, care are legătură cu însăși existența EUYO. În 2016, Parlamentul European decidea să oprească finanțarea orchestrei, fapt care implicit urma să ducă la dispariția acestui proiect. Se creaseră deja numeroase precedente, având în vedere diferitele perioade de criză financiară cu care ne-am confruntat în ultimul deceniu. Cu toate astea, ceea ce părea a fi o inevitabilă dar regretabilă ieșire din scenă a unui proiect minunat, s-a dovedit a fi de fapt doar momentul unui nou început. Decizia Parlamentului European a reușit să stârnească un val de reacții la nivelul partenerilor EUYO și a celor mai importante orchestre din lume, care s-au solidarizat și au început o campanie ce și-a propus să determine Parlamentul nu doar să revină asupra deciziei de a stopa finanțarea, ci să reconsidere statutul EUYO ca fiind unul dintre cele mai inspirate și sustenabile proiecte pentru Uniunea Europeană. Și cred că am spus destul, însă vă invit să căutați mai multe informații și clipuri video despre campania SaveEUYO derulată în 2016. Din acel moment, lucrurile au căpătat o turnură extrem de favorabilă, orchestra fiind invitată an de an pe cele mai mari scene ale lumii, cu soliști și dirijori consacrați, sau la diferite evenimente de înaltă clasă. Sunt cu atât mai bucuros pentru faptul că din 2017 am contribuit și eu la evoluția ultimilor ani, și nu pot să nu fiu extrem de mândru de faptul că doar în urmă cu o lună de zile EUYO a primit distincția de Brandul Cultural European al anului 2020.
– Câte concerte ai dirijat în 2020?
2020 a fost anul în care a trebuit să îmi anulez concertele programate, motivele fiind imposibilitatea de a mă deplasa în România din cauza restricțiilor cauzate de pandemie și a incertitudinii vizavi de evoluția pandemiei, dar și din cauza (sau datorită) proiectelor cu EUYO. În mod oarecum paradoxal, anul 2020 a fost unul foarte plin pentru noi, ceea ce nu poate decât să mă bucure mult.
– Universul cultural a fost puternic zguduit de situația fără precedent cauzată de pandemie. Crezi că spectacolele și concertele vor reveni la însemnătatea lor de dinainte de 2020 sau actul artistic s-a schimbat definitiv odată cu 2020?
Muzica e mereu pregătită să revină pe scenă, în fosă, teatre, amfiteatre, săli de bal, recepții, pe stradă, în cluburi sau oriunde poate fi interpretată pentru un public prezent fizic. Eu cred însă că noi trebuie să avem răbdare și să înțelegem că va urma o perioadă de tranziție relativ lungă, până când sălile de concerte vor deveni din nou neîncăpătoare, până când muzicienii vor putea să se îmbrățișeze pe scenă la finalul unui concert (un obicei al muzicienilor EUYO foarte drag mie), sau până când ne vom putea înghesui la coada pentru autografe de la finalul unui concert din Festivalul Enescu. La fel, va mai dura ceva până când orchestrele vor putea desfășura ansambluri de amploarea necesarului pentru lucrările orchestrale ale lui Mahler, Stravinsky, Shostakovich, și alții. Asta nu înseamnă că trebuie să rămânem, cel puțin la nivel perceptiv, într-o stare de criză, ci dimpotrivă: orice situație de criză generează noi oportunități. Ori dacă reușim să nu rămânem ancorați în tradiția anilor precedenți și să cântărim bine oportunitățile generate de criză, am putea avea surprize frumoase. Varietatea, inovația, dezvoltarea, sunt componente care au fost ignorate prea mult de către factorii decidenți ai vieții muzicale din România, neimplementarea lor ținându-ne captivi într-un mod tradițional de a ne raporta la muzica cultă, incompatibil nu doar cu fenomenul de globalizare al ultimelor decenii, dar și cu ideea de a gestiona eficient o situație de criză precum aceasta. Și nu vreau să fiu înțeles greșit sau perceput ca fiind un radicalist, nu sunt deloc adeptul pervertirii actului artistic de înaltă ținută, ci dimpotrivă, ceea ce vreau să spun este că într-adevăr trebuie să ne raportăm diferit la fenomenul muzical în general și să scoatem muzica cultă de sub carapacea de cristal sub care încă o păstrăm. Mă refer acum la un soi de flexibilizare a fenomenului. Am văzut în ultimul an artiști evoluând în spații dintre cele mai neconvenționale, orchestrele concertând în aer liber, în spații publice, în general în locuri unde șansele ca noi categorii de public să poată participa au fost extrem de ridicate. Căci despre asta este vorba, despre integrarea muzicii în cât mai multe pături sociale și diminuarea caracterului ei oarecum exclusivist și elitist. Cred că putem să facem asta, chiar și fără să renunțăm la frac, smoking, papion sau rochii de seară, sau la minunatele seri muzicale de sub cupola Ateneului, Operă, sau din orice alt spațiu cultural. Apoi, îmbrățișarea mijloacelor tehnologice și implementarea lor în activitatea orchestrelor în timp de pandemie a fost o adevărată revelație, mi se pare incredibil că în era social media și a comunicării aproape exclusiv în mediul online mai există încă filarmonici care nu au făcut din asta o prioritate încă de dinainte de pandemie, multe dintre ele nici măcar acum în timpul pandemiei. Revin, nu sunt adeptul concertelor privite în fața unui ecran, dar nu despre asta e vorba, ci despre cum, ce, și de ce comunici cu publicul tău și în general cum reușești să atragi parteneriate, fonduri, să promovezi activitatățile instituției în scopul atragerii de public nou, creșterea capacității de vânzare de bilete, diversificarea activităților în cadrul instituției, pe scurt mă refer la ceva pe cât de simplu de înțeles, pe atât de dificil de implementat la noi: marketing-ul. Totul este marketing. Iar pandemia tocmai asta a făcut, ne-a determinat să ne adaptăm, să găsim noi modalități de comunicare în actul artistic și numeroase alte feluri de a ne raporta la muzică; și sunt multe exemple pozitive la care mă gândesc, vorbind strict despre România și reacția imediată a câtorva instituții muzicale la efectele pandemiei. Lucrurile se mișcă bine, dar încă foarte lent. Dacă vom înțelege cu adevărat ce ni s-a întâmplat în ultimul an și ne vom învăța lecțiile, cred că nu vom reveni la normalitatea de dinainte, ci la una mult mai bine calibrată timpurilor noastre.
– Ce șansă reală au dirijorii pe… „piață” acum. Aveți nevoie de… orchestre pentru activitatea voastră. Te-ai gândit să te reorientezi profesional?
Revin la ce spuneam mai sus, totul e marketing, chiar și atunci când vine vorba despre soliști, dirijori și cred că am înțeles cel mai bine asta din perioada petrecută la Londra. În lume sunt probabil mii de dirijori, violoniști, soliști vocali, pianiști de un nivel artistic și tehnic foarte ridicat. De ce totuși ne raportăm mereu la un număr mult mai redus de muzicieni recunoscuți ca făcând parte din elita muzicală mondială? Răspunsul l-am primit franc de la unul dintre impresarii de top din Europa – pentru că aceia au toate calitățile necesare, dincolo de cele pur artistice, pentru ca noi să reușim să îi promovăm către organizatorii de concerte, festivaluri, orchestre, teatre, etc. Ei bine, șansa de a intra pe piața muzicală este determinată nu doar de calitățile și particularitățile muzicale individuale (condiții esențiale încă, din fericire), ci și de modul în care reușești să construiești o imagine cu care orchestrele, managerii de instituții, organizatorii de eveniment să dorească să se asocieze în viitoare colaborări. Iar aici intervine rolul impresarului și munca agențiilor de impresariat artistic, adevărații artizani ai acestor muzicieni. Din păcate România încă nu se aliniază la standardele europene, impresariatul fiind o componentă aproape inexistentă în viața noastră muzicală, motiv pentru care dirijorii nu sunt reprezentați. Pentru un tânăr dirijor aspirant la o carieră solidă, consistentă, pasul către scena de concert reprezintă, aproape invariabil, un proces anevoios, de lungă durată și presupune multă muncă individuală înafara orelor de studiul partiturilor, muncă tradusă prin CV-uri, email-uri sau chiar vizite la sediul instituțiilor muzicale, discuții cu manageri concluzionate de cele mai multe ori cu promisiunea că, odată și-odată, va veni și rândul tău să primești un concert, ceea ce de cele mai multe ori se întâmplă doar dacă beneficiezi de circumstanțele potrivite. Odată ajuns pe podiumul unei orchestre profesioniste și depășind emoțiile debutului, nimic nu îți garanteză un soi de continuitate în parcursul profesional, motiv pentru care trebuie ca permanent să îți gospodărești bine resursele și să continui munca de autopromovare, astfel încât la un moment dat să intri în circuitul orchestrelor din România și eventual să obții un post de dirijor principal sau dirijor invitat permanent. Cauzele acestor disfuncționalități sunt multe și nu țin doar de această problemă a lipsei de reprezentativitate a dirijorilor, ci au la origine și aspecte care țin de implicarea universităților în promovarea studenților, lipsa parteneriatelor dintre universități și instituții muzicale, lipsa orelor de practică de orchestră din facultate, dezinteresul managerilor de instituții în promovarea tinerilor dirijori, prea puține cursuri de perfecționare, masterclassuri și lipsa posturilor de dirijor asistent la marea majoritate a orchestrelor profesioniste din România. Din păcate, această ultimă problemă e cauzată și de o certă apatie a dirijorilor consacrați, care nu au considerat necesară și oportună ideea de a lucra cu dirijori asistenți. Există semnale că lucrurile se schimbă în ultima vreme, odată cu prezența tot mai activă la cârma orchestrelor românești a mai tinerilor dirijorilor români recunoscuți pe plan internațional în ultimii ani. Avem nevoie de orchestre și avem nevoie de oportunități pentru binele nostru și al tuturor, altminteri reorientarea profesională devine o variantă de luat în calcul. Din fericire, eu am înțeles încă din facultate că e nevoie să îmi diversific activitatea profesională rămânând în sfera muzicală, astfel că am reușit nu doar să mă adaptez vremurilor curente, ci să am o carieră extrem de activă în plan european.
– Vrei să rămâi în România sau vei pleca din nou?
Nu am vrut niciodată să plec, și totuși am plecat în 2016. După ce am plecat, mi-am spus că nu aș vrea să mai revin în țară, și totuși am revenit. Oportunități de a pleca din nou se vor ivi, sunt sigur de asta. Vom vedea, important este să iau întotdeauna deciziile cele mai bune. Momentan sunt foarte puternic implicat în activitatea Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene, ori asta, în condiții de normalitate, va presupune întotdeauna multe proiecte și frecvente călătorii. Acum sunt fericit însă pentru faptul că, după fiecare proiect, voi putea spune că mă întorc acasă, iar asta va avea mult mai mult sens acum.
– Ce pasiuni ai, în afară de muzică?
Îmi place foarte mult să merg cu bicicleta. La Ferrara aproape în fiecare zi reușeam să parcurg cel puțin 20 de km, trebuie să mă adaptez acum la posibilitățile din București, un oraș deloc prietenos cu acest mijloc de transport și recreere. Mă relaxez foarte bine privind documentare și citind cărți istorice, ador călătoriile și venerez natura. Nu în ultimul rând, îmi plac foarte mult călătoriile cu trenul, și trenurile în general.
– Ce îți dorești de la 2021?
Aș vrea ca 2021 să fie cât doi ani într-unul, dacă tot am anulat 2020. Nu se va putea însă, pentru că 2021 va fi cel mai probabil anul vindecării noastre, iar procesul trebuie să urmeze niște pași firești. Îmi doresc însă ca în 2021 să ne reconectăm la nivel spiritual, cu noi înșine și unii cu alții, să trăim frumos și să readucem bucuriile simple în viețile noastre. Cred că e necesar să ne revizuim prioritățile și să nu avem măsură în a (ne) face bine, indiferent de obstacole și circumstanțe. Trăim cu mult prea multă măsură atunci când nu e cazul, și avem această meteahnă de a ne mulțumi cu puțin, chiar dacă ne este la îndemână să oferim și să dobândim mai mult. E prea mult puțin în viețile noastre. Din acest motiv, sper ca în 2021 să pornim cu speranță pe drumul regăsirii noastre și să instaurăm o nouă normalitate, aceea a generozității și a recunoștinței.