La Craiova, viaţa culturală a continuat fără întrerupere chiar şi în aceste luni în care a părut că lumea a stat pe loc. O parte din această realitate i se datorează managerului Operei Române Craiova, Antoniu Zamfir, pe care l-am invitat la un interviu despre provocările acestor vremuri, despre experienţa sa managerială, despre doruri şi visuri şi despre Opera Naţională Bucureşti. Da, Bucureşti. 

„Poate a venit momentul să lăsăm la o parte orgoliile mărunte și să demarăm o campanie națională de redeschidere a sălilor de spectacole intitulată chiar așa – Dor de Operă”

– La Opera Română Craiova a apărut conceptul „Dor de Operă”. Să înțelegem că la Craiova, mai mult decât oriunde în România, dorul de spectacole este mare?
Mi se pare interesant faptul că a atras atenția evenimentul nostru din vară, prima revenire pe scenă după ieșirea din starea de urgență… Într-adevăr, dorul de scenă ne-a consumat teribil în tot acest timp. La Opera Română Craiova suntem o echipă extrem de unită și, îmi place să cred că suntem și o echipă extrem de creativă. Așa că ideea acestui titlu a venit cât se poate de firesc. Dacă, de obicei, atunci când alegem denumirea unui proiect avem câteva variante și, în urma consultărilor, o alegem pe cea mai potrivită, de data aceasta, au fost suficiente doar câteva clipe pentru a ne decide: „Dor de Operă” a fost cea mai potrivită sintagmă pentru a descrie ceea ce toți simțeam după trei luni de izolare, după o primăvară în care normalitatea, așa cum o știam cu toții, fusese înlocuită de măști și distanțare. Ce trebuie să știți este că artiștii sunt deja „virusați” – altfel nu ar putea face această meserie. Virusul lor se numește „scena”, iar lipsa spectacolelor, a reprezentațiilor și a ieșirilor în fața publicului a dus la un adevărat „sevraj” cu efect devastator. Mulți nu au fost pregătiți pentru o asemenea experiență. De fapt, nu cred că cineva se poate pregăti pentru momentul în care, de la o zi la alta, i se cere să renunțe la ceea ce-l definește și-l reprezintă. Foarte mulți artiști sunt aproape disfuncționali în lumea reală și nu-și pot imagina viața fără rutina repetițiilor zilnice. Pentru ei, scena este „acasă”. Este deopotrivă busolă și reperul care le dă stabilitate. Așadar, în momentul în care a fost posibil să revenim pe scena Teatrului de Vară din parcul Nicolae Romanescu, primul gând a fost cel al „dorului de operă”. Între timp, am văzut că acest dor i-a molipsit și pe alți colegi de breaslă din țară. Chiar mă gândeam zilele acestea, că poate a venit momentul să lăsăm la o parte orgoliile mărunte și să demarăm o campanie națională de redeschidere a sălilor de spectacole intitulată chiar așa – „Dor de Operă”. Oare cât de departe am putea ajunge dacă toate teatrele de operă din România și-ar uni forțele într-un proiect comun? Cum ar fi să ne adresăm unui public de milioane de spectatori? Cred că una dintre lecțiile acestei pandemii este aceea că nu există alte limite decât cele pe care ni le impunem noi.

– Opera Română Craiova este una dintre puținele instituții care au susținut spectacole în vara anului 2020. Ce strategie ai avut pentru perioada aceasta? Ce strategie urmezi în continuare? Unde putem vedea spectacolele?
Pur și simplu mi-am făcut treaba fără să stau prea mult pe gânduri. Sunt câștigătorul unui concurs de management organizat de Primăria Municipiului Craiova și le-am promis craiovenilor spectacole de operă. Practic, am făcut ceea ce am fost angajat să fac. Indiferent de obstacolele întâmpinate. Cred că nu există probleme, există doar soluții. Am spus mereu că ceea ce am reușit să realizăm, începând cu luna iunie a acestui an, a fost un veritabil Jurnal de Supraviețuire. Am profitat cât am putut de vremea bună și am reușit să oferim publicului două luni de spectacole pe scena Teatrului de Vară din parc. Colegii mei –  atât din compartimentul artistic cât și din cel tehnic – au răspuns fantastic acestui tur de forță și au adaptat spectacolele noastre la condițiile specifice unei reprezentații în aer liber – am mers pe ideea unor formule artistice restrânse, a unei scenografii minimaliste, ba chiar a unor recitaluri care s-au bucurat de un succes neașteptat… practic, am refuzat să ne oprim, iar publicul a răspuns extrem de fidel și de călduros, de multe ori fiind nevoiți să restricționăm accesul în zona destinată spectatorilor din cauza numărului prea mare de doritori… Odată cu venirea anotimpului rece am ales să mutăm activitatea online – am înființat un canal dedicat YouTube pe care am postat deja înregistrări recente, filmate în condiții de pandemie, dar și înregistrări ale unor momente cheie din stagiunile trecute. Deși am avut ceva emoții, numărul mare de vizionări ne-a încurajat să continuăm acest demers și pot spune că avem deja satisfacția unor ecouri extrem de încurajatoare. Așadar, în ultimele luni pandemia ne-a obligat la creativitate organizațională: am renunțat pentru moment la premiere, am construit alte tipuri de proiecte, am prioritizat activitatea digitală și am abordat un mod de lucru hibrid, care combină Zoomurile și Meetingurile mai mici și mai mari cu întâlniri ocazionale în birourile instituției.

– Care este, din punctul tău de vedere, soluția pentru reluarea activității în instituțiile de cultură atunci când realitatea va permite acest lucru? Să fie testarea artiștilor și a publicului?…
Punctul meu de vedere este că nu ar trebui să am un punct de vedere în această privință. În domeniul științei nu există loc pentru puncte de vedere, iar adevărul unei pandemii este unul singur. Într-o criză sanitară specialiștii sunt cei care știu cu adevărat ce înseamnă răspândirea unui virus și ar trebui să avem încredere în recomandările lor. Am înțeles că acest virus nu va pleca nicăieri dacă alegem să-l evităm. Și cred că singura alternativă la restricții este un sistem care testează și face anchete epidemiologice ca la carte. Carantina națională nu face decât să apese butonul de pauză și să amâne inevitabilul.

„Eu cred că vom avea public mai numeros după această pandemie”

– Am văzut câteva înregistrări cu artiștii ORC în fața unei săli goale. Publicul – online. Au fost imagini care dau oricui de gândit în legătură cu viitorul artei. Există voci care susţin că odată cu această perioadă fără precedent s-a schimbat pentru totdeauna ideea de „spectacol” și că vor apărea modalități noi de expresie, că publicul s-a schimbat pentru totdeauna. Care este opinia ta?
Cred că da, această perioadă ne-a obligat să reacționăm. Din fericire, noi, ca specie, avem această capacitate de a ne adapta și de a privi lucrurile dintr-o perspectivă nouă. Bineînțeles, acest tip de libertate interioară nu le este deloc străină artiștilor. Iar dacă e să privim în urmă, trebuie să admitem că omenirea a mai cunoscut câteva perioade tulburi de-a lungul istoriei… cumva, de fiecare dată a reușit să găsească calea spre echilibru. Probabil că dacă zăbovești prea mult considerând spectacolul de operă doar acel produs final oferit spectatorului aflat în proximitate, cred că toate aceste limitări te pot bloca. Însă ai putea împărți acest spectacol în „segmente” pe care le-ai „împacheta” pornind de la premisa că dacă ai reușit să captezi măcar câteva minute din atenția unei persoanei aflate în fața unui monitor, ai mai câștigat un spectator pentru ziua în care totul va reveni la normal. Poate că vi se pare ciudat dar eu cred că vom avea public mai numeros după această pandemie. Cred că te poți reinventa în pandemie, deși e OK și să te retragi și într-o peșteră imaginară, dacă simți că de asta ai nevoie. Eu cred că muzica ajunge la tine atunci când ai nevoie de ea, să-ți explice ceva ce simți, să treci peste niște piedici și să te ajute să-ți dai seama că nu ești singur.

– În această perioadă, ai avut vreun moment de ezitări, vreun gând că poate nu Opera este calea ta? Te-ai gândit să te apuci de altceva?
Nicio clipă. Am încercat să rămân realist și să-mi păstrez speranța. În general, nu am regrete în privința alegerilor mele. Când crezi în ceea ce faci, nu se poate vorbi de o alegere. Poate că alegerile tale par regretabile celor din jur, asta poate fi adevărat… În orice caz, în această perioadă am învățat că e bine să ne facem planuri și că, atâta timp cât ai alături oameni de nădejde, totul e posibil. Orice plan bun poate fi adaptat, reconfigurat, amânat… iar asta nu înseamnă că l-ai distrus. „Oceanul se golește cu ibricul”, citeam undeva. E de așteptat ca revenirea noastră să se facă treptat. Nu mi-am pus niciodată problema că nu se va întâmpla acest lucru. Iar când lucrurile vor reveni la normal, voi continua să fac ceea ce am făcut mereu, cu pasiune.

– Chiar, cum a intrat opera în viața ta.. și de ce a rămas?
Probabil că toți avem în memorie momentul unei revelații în care am știut fără urmă de îndoială că am găsit drumul care ni se potrivește. Pentru mine, acest moment a venit în anul I de studii la Conservatorul din București când am fost distribuit în corul operei Bărbierul din Sevilla. Combinația amețitoare între muzica spumoasă a lui Rossini, experiența Maeștrilor Hero Lupescu, regizorul spectacolului, Constantin Petrovici, dirijorul spectacolului, și glasul fantastic al lui Pompeiu Hărășteanu m-au contaminat iremediabil, și de atunci am rămas o „victimă sigură” a scenei de operă. Pe tot parcursul studenției nu am lipsit de la niciun spectacol al Operei Naționale București. Opera devenea o constantă a vieții mele.

– Care au fost cele mai importante întâlniri profesionale?
Una dintre marile satisfacții ale meseriei mele este aceea că poți întâlni oameni aleși, oameni frumoși și dăruiți cu har. Bineînțeles, avem tendința de a privi mai degrabă la distanță și uneori uităm cât sunt de speciali cei care ne sunt alături zi de zi… dar, dacă e să aleg câteva întâlniri memorabile, m-aș opri la tenorul Ramón Vargas, la soprana Iréne Theorin, la maestrul Ioan Holender… mi-e greu să aleg și sunt convins că de la fiecare mare artist pe care l-am cunoscut, am învățat câte ceva.

– De la cine ai învățat cea mai importantă lecție de management și care este aceasta?
Probabil că mereu învățăm câte ceva, de multe ori în conjuncturi care nu au nimic de-a face cu meseria pe care ți-ai ales-o. Dar dacă e să mă gândesc la o lecție de management care mi-a rămas întipărită în memorie, îmi vine în minte chiar un curs de specialitate al lui Sabin Mircea Rus. Eram la Cluj, în 2012. Lecția pe care mi-o amintesc suna așa: Nu programa spectacolele care îți plac ție, caută să pui în scenă spectacolele care plac publicului. Nu tu ești barometrul, ci spectatorul.

 

Opera Română Craiova reprezintă familia mea și va rămâne experiența vieții mele

– Cum ai găsit Opera Română Craiova la preluarea primului mandat și unde apreciezi că vă aflați acum în peisajul artistic național?
Fiecare predecesor al meu a făcut tot ce s-a putut face în condițiile de atunci. Opera Română Craiova nu ar fi putut ajunge aici fără devotamentul și dăruirea lor. Și nu doar a managerilor, ci și a artiștilor care au trăit pentru această scenă. Anul trecut împlineam 40 de ani de activitate și-i sărbătoream pe cei care au vibrat timp de patru decenii pentru publicul craiovean… e fantastic să-ți dedici viața unui crez! Revenind la întrebarea ta, ce cred eu că am reușit să fac a fost să le dau colegilor mei mai multă încredere în propriile forțe. De cele mai multe ori au reușit imposibilul, astfel că, datorită „nebuniei’’ mele și a priceperii lor, în ultimii ani, scena lirică din Craiova a căpătat o vocație a spectaculosului ce s-a materializat în proiecte de mare anvergură, despre care s-a vorbit și încă se vorbește în lumea operei din România și nu numai.

–  Când va fi gata clădirea Operei Române Craiova care este acum în renovare?
Mi-aș dori să vă pot da un răspuns exact la această întrebare. Nu cred că există persoană care să-și dorească mai mult să vadă această sală revenind la destinația ei artistică – am tot felul de idei legate de o seară a inaugurării într-un viitor apropiat, visez că acest moment ne va redefini și ne va ajuta să începem un nou capitol al existenței noastre.

– Ce înseamnă Opera Română Craiova pentru tine?
Cred că nu exagerez spunând că totul. Opera Română Craiova reprezintă familia mea și va rămâne experiența vieții mele. Aici m-am descoperit și am învățat cu adevărat cine sunt, aici am înțeles că manager nu înseamnă șef ci disponibilitate pentru nevoile celorlalți – este vorba de atenție și de capacitatea de a fi alături de oamenii tăi în cele mai dificile și importante momente. Să-i asculți, să-i motivezi și să le dai încredere. Datorită lor am devenit o versiune mai bună a mea.

 

Opera Națională București a pierdut posibilitatea unei stabilități, a unui echilibru instituțional

– Istoria… recentă a Operei Naționale din București te tot amintește ca „finalist” în numeroasele concursuri pentru postul de Manager-Director General la Opera Națională din București. La una dintre probe ai avut cea mai mare notă, Ministerul Culturii ți-a aprobat contestația depusă când rezultatul final nu te-a dat câștigător. Până la urmă, cine a câștigat?
Este o filă destul de tulbure a vieții mele – am ales să intru în această cursă fiind convins că am ceva de oferit acestei mari scene a țării și am rămas cu gustul amar al ițelor complicate ce stau în spatele unui concurs ce se pretinde a fi corect și transparent. Nu știu exact cine și ce a câștigat, dar pot spune că mai degrabă Opera Națională București a pierdut posibilitatea unei stabilități, a unui echilibru instituțional. De asemenea consider că tot ce s-a întâmplat în acest caz poate fi un semnal de alarmă – întregul procedeu de desemnare a unui manager este o luptă surdă cu un sistem rigid, cu o legislație ambiguă, un adevărat război al nervilor și o denaturare care pare să se fi produs foarte ușor, cu consimțământul general.

– De fapt, de ce iți dorești acest post?
Eu cred că fiecare își este dator să-și desăvârșească potențialul – să încercăm să ne păstrăm individualitatea și să ne cultivăm curajul autoafirmării. Iar asta nu se poate face decât prin încercări repetate. Și prin ratări, pentru că o ratare ne învață mult mai multe decât un succes. Singurul mod prin care ai șansa să atingi excelența este prin a-ți propune lucruri imposibile. Dacă reușesc azi un imposibil, mâine va fi rândul altuia. Doar așa poți căpăta încredere în tine și te poți pregăti pentru marea încercare – a trăi cea mai bună versiune a ta.

– Consideri că o instituție atât de zbuciumată de scandalurile ultimilor ani își poate reveni din punct de vedere al stabilității în mandatul unui manager?
 Probabil că niciodată în istoria ONB nu s-au scris atât de multe teorii, analize și articole legate de culisele acestei instituții ca în ultimii ani. Nu-mi propun să sporesc numărul de interpretări sau de opinii legate de intențiile mai mult sau mai puțin mascate ale unor grupuri de interese obscure. Nu pot decât să observ, ca orice alt iubitor al muzicii de operă, metamorfozele suferite de această glorioasă scenă așa cum era ea înțeleasă pe vremea când generația mea începea liceul și amestecul ciudat care a înlocuit-o în acești ani de confuzie și zbucium. Din păcate, această pierdere a busolei se manifestă și în alte ramuri ale culturii. Dacă în trecut ne bazam pe cultură ca pe o călăuză  sau o conștiință care ne împiedica să întoarcem spatele realității, acum, de multe ori are întâietate spectacolul superficialității și al divertismentului care nu pune întrebări, nu trezește conștiințe și nici nu-și asumă riscul de a deveni incomod. Aici intervine rolul unui manager care știe și poate să-și pună oamenii în valoare și al sentimentului de stabilitate pe care îl poate transmite coerența unui mesaj artistic.

„Știu că există numeroase procese în contencios administrativ care vizează acest post (manager-director general la ONB) și nu se poate estima cu precizie când va putea fi organizat concursul”

– Când va fi concursul pentru postul de manager la ONB? Te vei înscrie?
Lucrurile sunt departe de a fi clare în această chestiune. Știu că există numeroase procese în contencios administrativ care vizează acest post și nu se poate estima cu precizie când va putea fi organizat concursul. Încă nu știu ce decizie voi lua în această privință, dar mă voi gândi serios dacă merită să mă arunc încă o dată în această luptă. Știu doar că nu-mi doresc acest post ca pe un suvenir sau ca pe un accesoriu oarecare. Simt că sunt pregătit să mă ridic la înălțimea așteptărilor și că pot face față acestei responsabilități imense.

– Dacă privești de acum situația, știind toată această epopee și imaginându-ne că ai putea da timpul înapoi, te-ai mai fi înscris la concurs?
Cu toții avem câteva regrete la activ, cu excepția lui Edith Piaf, bineînțeles… dar participarea la acest concurs nu se încadrează în această categorie. Îmi susțin în continuare decizia de mă înscrie în această cursă și cred că am învățat multe în toată această perioadă. A fost prilejul unor revelații mai ales de ordin moral și cred că am devenit un mai bun cunoscător al caracterului uman.

– Ești și conferențiar la Universitatea din Craiova. Ce predai? Cum sunt generațiile de artiști care se formează acum? Ce așteaptă ei după absolvire? Ce caută?
Într-adevăr, sunt conferențiar la Universitatea din Craiova, la Departamentul de Arte din cadrul Facultății de Litere și predau cursul de Istoria Muzicii. Învățământul nostru superior de specialitate este tânăr, înființat în 2003. Majoritatea studenților noștri fac voluntariat în orchestra și în corul Operei, precum și în cel al Filarmonicii „Oltenia”. Avem și tineri absolvenți care au devenit soliști pe scena noastră. Încercăm să-i susținem și să-i ajutăm mai ales la început de drum. Ce caută toți acești tineri ce bat la porțile afirmării? Să demonstreze că au talentul și forța de a reuși. Iar noi, ca profesori, îi ajutăm să-și pună talentul în valoare.

– Ești și regizor de operă. Ai montat pe scene din România, Italia, Franța, China, Corea de Sud. Care este cea mai strălucită realizare din această perspectivă a carierei tale?
Fiecare spectacol realizat are o poveste unică și un loc special în sufletul meu. Am crezut în toate și m-am dăruit fără rezerve. Și totuși, dacă privesc în urmă, probabil că cel mai solicitant și mai complicat de realizat a fost proiectul „Tosca în parc” din 2018. Parcul Nicolae Romanescu devenea o scenă, iar opera se transforma în natură. Era o simbioză perfectă pentru emoția ce străbate acest titlu monumental al lui Puccini. Totul era o premieră de proporții alarmante: trei scene, proiecții video, barcă pe lac, plus dificultatea captării sunetului într-un spațiu deschis. Acest spectacol m-a marcat pentru totdeauna și acelor zile de foc (și apă!) le datorez o bună parte din firele albe de păr.

– Dacă vii la ONB vei fi și regizor?
Cu siguranță, nu! Scena ONB este scena marilor regizori ai lumii. Există suficiente motive și resurse financiare pentru a-i atrage la București.

– La Craiova, lumea muzicală se împarte în două: Opera – la tine, Filarmonica – la fratele tău. Este o coincidență?
Cu siguranță. Nu cred că cineva din familia mea și-a imaginat că vom ajunge vreodată într-un astfel de tandem pentru că suntem două personalități diferite, dar în același timp puternice și independente. Pur și simplu, într-un moment de criză administrativă, fratele meu a fost pregătit să-și asume această responsabilitate. Știu că este foarte implicat în această misiune și că o privește ca pe un examen al maturității. Îmi imaginez că un astfel de mod de a privi lucrurile – două instituții muzicale conduse de doi frați – devine știre și stârnește comentarii. Asta mai ales pentru că oamenii nu sunt interesați de adevăr, ci de paradox. Notorietatea vine cu detractorii ei și stârnește invidie. Din punctul meu de vedere, cât timp fratele meu se dovedește a fi omul potrivit la locul potrivit, nu văd care ar fi problema. Iar timpul va decide dacă am reușit să creștem acțiunile scenei muzicale din Craiova.

– Părinții tăi vin adesea în public, la spectacolele din Craiova. Ți-au spus vreodată că se mândresc cu tine?
Niciodată… dar văd în ochii lor cum se reflectă bucuria mea. Părinții mei au fost adepții unei educații severe și nu ne-au obișnuit cu efuziunile sentimentale. Ne-au transmis respectul pentru muncă, simțul datoriei împlinite și ne-au învățat că fără efort nu poți avea niciun merit.

– Care este cel mai frumos spectacol de operă pe care l-ai văzut vreodată?
Mi-e foarte greu să aleg, dar de dragul discuției noastre o să mă opresc la o reprezentație a „Traviatei” cu Anna Netrebko, Rolando Villazon, Thomas Hampson, regia Willy Decker, dirijor Carlo Rizzi. La Festivalul de Operă de la Salzburg, în 2005.

– Dacă ai putea alege pe oricine din peisajul artistic internațional, cu cine ți-ar plăcea să colaborezi și de ce?
Probabil că m-aș gândi la tenorul Jonas Kaufmann… găsesc în el prototipul perfect al solistului contemporan. Reușește să combine ca nimeni altul calitățile vocale cu inteligența muzicală și sensibilitatea trăirii scenice… este un adevărat fenomen al prezentului artistic. Dar probabil că fiecare generație are eroii ei.

– Ești un manager cultural care deseori a trebuit să găsească… soluții pentru a duce mai departe proiectele. Mă refer la faptul că ai reușit performanțe notabile cu bugete mai mici decât multe alte instituții. Crezi că vei mai reuși aceste performanțe în perioada următoare, despre care toată lumea spune că va fi brăzdată de o criză financiară?
Niciodată nu am pornit altfel la drum decât mânat de convingerea că voi ajunge la destinație. Probabil că nu va exista niciodată un anotimp al perfecțiunii, iar cultura a avut mereu de înfruntat obstacole. Până la urmă, și această pandemie ne-a învățat o mulțime despre cum putem funcționa într-o situație de criză. Nu cred neapărat într-o formulă magică, mai degrabă sunt adeptul muncii de zi cu zi. Cred că dacă toți ne-am face treaba cum putem mai bine, altfel ar sta lucrurile. Așa cum scriitorul nu poate trăi dacă nu scrie în fiecare zi, așa cum cântărețul își face zilnic vocalizele, nici eu nu mă pot opri din ceea ce fac, pentru că nu aș putea trăi altfel. Cred în destinul Operei Române Craiova și sunt convins că vom găsi soluții, indiferent de obstacole.

– Cum ești când… nu ești la Operă?
Cred că o să te dezamăgească răspunsul meu – sunt un om ca toți oamenii. Cu bune și rele, cu ritualuri zilnice și tabieturi. Cel puțin așa îmi place să cred. Încerc să acord atenție familiei și fiului meu, știu că în perioadele în care am programate premiere sau ediții de festival sunt extrem de preocupat și îmi dau seama cât de frustrant poate fi pentru cei din jurul meu, să mă simtă mereu departe și absent. Așa că mi-am propus să recuperez cât mai mult atunci când este posibil.

– Ce pasiuni ai?
Nu mă consider neapărat un om al hobby-urilor. Îmi mai rețin atenția și alte lucruri în afară de munca la birou dar, de obicei, când am de lucru uit să mănânc și pierd complet noțiunea timpului. Mă răsfăț din când în când cu câte un joc pe computer sau cu câte o carte din seria celor de popularizare științifică, iar în perioada de iarnă ador să schiez. Din păcate, nu mă pot lăuda cu practicarea sistematică a unui hobby. Îmi place să socializez și-mi plac oamenii frumoși. Tinerii îmi dau energie, iar scena mă ține mereu în priză.

– Fiul tău, Matei, îți seamănă în dragostea pentru artă?
Se pare că fiul meu, Matei, a moștenit gena fascinației pentru scenă, dar la el a suferit o mică mutație pentru că pare mai mult atras de arta dramatică. Recent, a început să cocheteze cu ideea unor lecții de actorie. Am încercat câțiva ani de vioară, dar fără prea mare succes. E încă devreme, are 13 ani, mai are timp să se decidă. În orice caz, eu îi sunt alături și-l voi susține indiferent ce drum va alege.

– Femeia pe care o iubești este soprană, Renata Vari. Trăiești în operă, cu totul. Care este cea mai importantă mărturisire despre această profesie pe care ai putut-o culege de la ea?
Este adevărat că partenera mea de viață este soprană, dar dacă m-aș fi îndrăgostit doar de această latură scenică, cred că aș fi avut o mare problemă… din fericire, m-am îndrăgostit de o femeie minunată care mă înțelege și mă acceptă cu tot alaiul de obsesii consumatoare de timp. La fel de pasionată de ceea ce face, știe din propria experiență ce sacrificii cere această meserie și ce înseamnă să fii exigent cu propria persoană. Dacă am reușit să fim mai buni decât ieri, atunci se cheamă că am trăit cu folos încă o zi.

– 2020 a fost un an dificil pentru toată Planeta. Ție ți-a adus ceva bun?
În tot răul e și ceva bun. Îmi place mereu să văd partea plină a paharului. Probabil că acest an a adus experiență nouă de a găsi soluții chiar și în cele mai grele momente. „Un erou este un om care face ceea ce poate”, spunea Romain Rolland. Cu toții avem șansa de a fi eroi ai timpului nostru cât timp nu ne complacem în confortul călduț al blazării.

– Care sunt gândurile pentru 2021?
În primul rând, să revenim pe scenă, să revenim la viață. Să ne recăpătăm normalitatea gestului de a frecventa o sală de spectacol, pentru că tăcerea care s-a instalat este cumplită și ucigătoare. Acolo unde este viață, nu există tăcere. Poate că aceste restricții atât de dure ne-au făcut să înțelegem că muzica rămâne singurul leac adevărat pentru suflet.