I-am găsit numărul de telefon la Secretariatul Literar al Teatrului Naţional. Doamnele de acolo au răsfoit agenda telefonică de nenumărate ori pentru mine. Le mulțumesc și aici, încă o dată. După o discuţie lungă, în care mi-a cântărit fiecare cuvânt, a acceptat să ne întâlnim. Şi m-a invitat în apartamentul său de pe Strada Eminescu. Am ajuns cu o oră mai devreme, de teamă să nu ajung prea târziu. Am parcat ilegal, asumându-mi că-mi poate fi ridicată maşina în care am rămas cât să treacă avansul de timp şi să bat la uşa Adelei Mărculescu la ora stabilită. În minutele în care am aşteptat în maşină mi-am imaginat în zeci de feluri întâlnirea noastră. Mama mi-a povestit cum a văzut-o, cu ani în urmă, pe Podul de la Izvor, îmbrăcată într-o superbă haină de blană, pășind cu o eleganță de film… Acum urma să mă întâlnesc eu cu una dintre Doamnele teatrului românesc. Stă la etajul 1, într-o eleganţă aşa cum mi-am închipuit întodeauna că i se potriveşte unei actriţe cu parfum de epoci fine. Pune pe masă, lângă reportofonul meu, o farfurie cu fursecuri şi-mi spune că apare rar şi de aceea „materialul acesta trebuie să iasă frumos”. Primeşte un telefon, pe numărul de fix. N-am mai auzit demult gâjâitul bătrânelor telefoane fixe de apartament care mă sperie întotdeauna, pentru că cei care te caută pe fix sunt cei cu care nu ai mai vorbit demult şi n-au apucat să ţină pasul numerelor tale de mobil… de la toate reţelele prin care ai trecut. Telefonul fix este înspăimântător pentru că mai mereu sună să-ţi dea veşti neaşteptate. Prea puţine de bine, majoritatea de rău. Al Adelei Mărculescu sunase s-o anunţe de moartea unei prietene. Văd cum îi dispare culoarea din obraji şi desluşesc mesajul discuţiei după vorbele ei disparate de durere „Dumnezeu s-o odihnească… nu credeam că atât de curând… când e înmormântarea?… am să vin…”. Apoi, abia abţinându-şi lacrimile îmi spune de prietena ei… O întreb dacă vrea să amânăm discuţia pentru altă dată. Îmi spune că nu… „putem vorbi acum”, doar să-i îngădui să-şi aprindă o ţigară. După ce o asigur că, deşi nu sunt fumătoare, nu mă deranjează fumul de la ţigările sale slims, și chiar găsesc că se încadrează în decor, începem discuţia. În primele minute abia îi pot urmări spusele pentru că mă gândesc că, deşi pare un clişeu, e adevăr în faptul că un actor îşi vede de rostul său artistic chiar şi atunci când sufletul îi e zdrenţe! A urmat un interviu frumos, apoi Adela Mărculescu mi-a înşirat sute de fotografii de pe scenă. Era o femeie frumoasă! Este o femeie frumoasă!
EVELINE PĂUNA: 21 decembrie 1938, Aiud… Se năştea un copil ales de Dumnezeu pentru un destin fascinant… Adela Mărculescu. Ce credeţi că L-au rugat părinţii pe Dumnezeu să vă dea… în acele prime clipe de viaţă?
ADELA MĂRCULESCU: Ce putea visa oare mama în ziua… noaptea în care m-am născut? Să ne uităm puţin în urmă… Mama – o tânără grecoaică frumoasă, dintr-o familie care venise în România din Asia Mică, de pe lângă Troia – Hisarlik (visul şi mândria noastră, a fetelor, după ce aflaserăm despre descoperirea Troiei şi de Schliemann, pentru că eram convinse că ai noştri participaseră şi ei acolo… cu o mică săpătură măcar. Sigur, era imposibil, ne-am dat seama. Dar visul era frumos!). Au venit prin ‘915-‘916, s-au întors şi, apoi, doi ani mai târziu, au venit definitiv, salvaţi de… un turculeţ crescut pe lângă casa lor. Doar cu ceea ce aveau pe ei, cu o Biblie tipărită în greacă la Veneţia, în 1847 (aflată şi astăzi la noi), şi un şirag de mărgăritare purtat de bunica, după moda turcească, pe braţe sau glezne. Şiragul l-a împărţit mama frăţeşte, între cele două fete. Au venit în România, la Slatina, unde bunica avea un unchi căsătorit cu o boieroaică. Era nepoata lui favorită, bunica Malama. Au stat un timp, au venit apoi la Craiova, unde au muncit zi şi noapte, au făcut avere. S-au întors şi au rămas aici, în ţara unde, povestea bunica, „pâinea se taie cu aţa şi apa se sparge cu toporul”. Au venit şi n-au mai vrut să plece. Vorbeau stricat româneşte, dar erau mai români decât românii. Familia, numeroasă, se risipise care-ncotro, până-n Texas. Târziu, mulţi aveau să se întoarcă în Grecia, Hios. Şi, de pe înălţimile oraşului, priveau visători pământurile lor care „dădeau trei recolte pe an”, după cum povestea bunicul. Alţii s-au întors. Ei nu. N-au apucat. Am aflat de ei târziu de tot, prin anii ’80, întâmplător, în timpul unei excursii în Grecia. Apoi ne-am cunoscut, mătuşi, veri, chiar şi o cumnată a bunicii. „Aprigă femeie Malama”, e tot ceea ce a spus. Mă rog, treburi stricte de familie numeroasă. Bunicii s-au dus… Dincolo – bunica în ’44, fără să apuce să-şi vadă iar averea praf. Bunicul în ’62, doborât mai mult de amărăciune. Au fost câţiva ani cu adevărat negri, de care n-aş mai vrea să-mi amintesc. Tata, chipeş căpitan, medic la Spitalul Militar din Aiud, cu părinţi avuţi, care şi-au dat copiii la carte, carte serioasă – medic, farmacist, preot. Oricum, dinspre neamul lor, cartea era la mare preţ. Toţi făcuseră carte serioasă, chiar dacă nu trăiseră de pe urma ei. Ca bunicul, de exemplu, care ‘geaba făcuse drept agricol ca să aibă grijă de moşie, că tot bunica – harnică, iute şi deşteaptă, cu şapte clase – se ocupa de tot. Şi să nu uităm că se născuse pe la sfârşitul secolului XIX, deci, altă educaţie. Se căsătorise pe la 16-17 ani şi născuse primul copil odată cu mama ei, de 36 de ani, care-i aducea un nou frate. Dar avea o minte… Şi ochi mici, negri, adânci, privirea greu i-o puteai suporta. Şi ei au pierdut tot… Ce puteau visa, oare, aceşti doi tineri pentru copilul lor? O viaţă fără dislocări. Hărnicie, dăruire, inteligenţă şi aplicare şi seriozitate în muncă, noroc… Multe le-am primit din plin, altele – cu linguriţa… Dar, asta e!
E.P.: Mama dumneavoastră… o grecoaică frumoasă. Tatăl, medicul Marcu, dintr-un sat de lângă Craiova. Cum s-au cunoscut?
A.M.: Ştiu din povestirile mamei, destul de… generale. Nu intra în amănunte. Mai multe am aflat de la prietenii veşnici cât lumea – prieteni bunicii, prieteni copiii, prieteni nepoţii… Mai mult, mult mai mult ca o familie… de sânge. Şi ei greci, de pe aceleaşi meleaguri. Frumoasă şi bogată, şi grecoaică pe deasupra, avea mulţi pretendenţi. Unii chiar bogaţi, frumoşi şi deştepţi. Dar era un bai: nu aveau o meserie sigură, din care să trăiască oricând, oriunde şi orice s-ar întâmpla. Bineînţeles, printre peţitori, aproape zilnic, se oprea dinaintea cofetăriei lor trăsura unui domn cu gambetă şi haină de şantung şi cu nelipsitul trabuc. Avea un băiat – bun, harnic, ofiţer şi… medic. Ei, da! Asta, da! Orice-ar fi, oriunde ai fi, oricând ar fi, mai dai un bulin, un sfat, o injecţie, şi scoţi de-o pâine. Biata bunică, păţită!… Şi a visat mama într-o noapte: dinaintea casei din Craiova, din faţa Mitropoliei, s-a oprit o trăsură din care a coborât domnul cu gambetă, haină de şantung şi trabuc, cu un tânăr ofiţer îmbrăcat în alb, care i-a pus la gât un lănţişor de aur cu o cruciuliţă. Nu mult după, chiar în uniforma de şcoală, mama şi-a făcut pozele pentru actele de cununie civilă. Lănţişorul cu cruce, semn al unirii întru Dumnezeu, spunea mama cu duioşie şi visătoare. Lănţişorul – semn al greutăţilor prin care au trecut şi treceau, spunea alteori, cu amărăciune prost ascunsă. Cu durere, căci toată viaţa şi-a închinat-o nouă, fetelor ei. Ea era capul. Tata, motorul. Ea visa să îndeplinească. El aducea.
E.P.: Ştiu că la cinci ani vă imaginaţi deja pe scenă, improvizaţi o sală de spectacol chiar în curtea casei din Bucureşti, undeva lângă strada Turda… Privind acum retrospectiv, ce vă atrăgea, de fapt – mirajul de a fi aplaudată sau o pasiune precoce pentru teatru?
A.M.: Spectacolele din curtea casei… Cu o mulţime de gură-cască şi vecini ca public. Copiii din cartier care se produceau cu ce ştiau ei mai bine. Sau nu. Oricum, succesul era garantat. Apărea şi bunicul, care era operator-şef. Avea tata un aparat de derulat filme, şi filmele, bineînţeles, filme mute, toate aparţinând altei lumi, acelei lumi care apucase tramvaiul cu cai… Tata era, pe atunci, student la medicină. Fermecată rămâneam când îşi amintea şi traseul acestui tramvai… Totul era, parcă, dintr-o poveste. Ei bine, din această poveste veneau şi aparatul, şi filmele rulate de bunicul, grăbit să plece în parc, la o vorbă cu prietenii şi… „babele lui”, cum le numea el duios pe bietele femei care-şi mai treceau vremea pe o băncuţă în parc, cu grecul ăsta şugubăţ şi chiar drăcos. Plăcerea mea cea mai mare – să imit „marile vedete” mute. Ce ieşea… Din tragedie, comedie. Aplauzele însă nu lipseau. Şi nici emoţiile. Mă rog, cred că sora mea era singura emoţionată. I-a trecut însă. Nu de tot. N-aş putea spune, însă, care a fost exact punctul de pornire. După mama şi tata, încă din căruţ făceam scandal dacă nu eram băgată în seamă… Tăceam imediat ce se apleca cineva deasupra mea şi-mi vorbea. Eram atunci plină de vervă şi dădeam replici fără să mă încurc. Poate că aşa mi-a fost dat. Un lucru e sigur: şapte vieţi dacă aş avea, teatru aş face! Tot pe scenă m-aş urca. Şi tot cuvântul l-aş sluji. Cel spus din inimă, ca o binecuvântare.
E.P.: Primul vis pe care l-aţi avut, pe la cinci ani, era să deveniţi balerină. Ce ştia fetiţa de atunci despre această profesie? Vă duceau părinţii la spectacole de balet?
A.M.: Pe la cinci ani… Pitic în „Înşir-te, mărgărite”… Primele lecţii de balet… un dans ţigănesc, învăţată fiind de o frumoasă dansatoare de la circ, Julieta, căsătorită cu un actor. Ea mi-a deschis pofta! Apoi, am luat lecţii de balet propriu-zis cu Floria Capsali. Atunci credeam în arta mea. Ca şi acum. Din acest punct de vedere, nimic nu s-a schimbat. Cred în teatru. Cred în forţa cuvântului. Cred în forţa cuvântului rostit-de-acolo de sus, de pe scenă. Când spune adevărul. Când e din inimă. Pentru mine teatrul este un mod de viaţă. Unicul. Şi aşa este pentru orice artist adevărat. Eu asta am căutat toată viaţa mea. Acolo eşti tu liber. Liber să vorbeşti deschis, liber să nu te fereşti de cei de care depinzi, liber pentru că simţi atunci că soarta a coborât până la tine. Mare dreptate a avut Seneca!
E.P.: Tatăl, medic. Fetiţa voia să se facă balerină… Ştim cu toţii că, despre această profesie, au existat dintotdeauna prejudecăţi. Cum era privit de către părinţii dumneavoastră. acest posibil parcurs profesional?
A.M.: La început, era o „joacă”. Aşa era privită „ocupaţia” mea. O joacă! Distractivă. Apoi, gluma părea să se îngroaşe. În liceu, cu un balerin de la Operă, „s-a pus în scenă” „Lacul lebedelor”. Balerini – elevii liceului. Eu, Lebăda albă. Ce succes! Cunoscută de un liceu întreg, de clasele de băieţi, de prietenii lor… Dar nu mă interesau prea mult. Voiam să fiu prima şi la balet, şi la carte. Şi am reuşit. Dar nu asta mi-a fost dat. Şi nici nu voiam. Cum nu mi-am dorit nici pianul, la care cântam, pe atunci, destul de bine. Poate cineva îmi şoptea că locul meu e… «Înşir-te, mărgărite»… Şi, în ciuda faptului că bunica – mama tatei – se opunea categoric să devin „saltimbancă” şi nu ne-a vorbit vreo doi ani, tata oscila, mai ales că mama era trup şi suflet alături de mine. Totuşi, intrată la facultate, impusese un program strict: ora nouă seara în casă, şi, pe cât posibil, mâncată, spălată şi culcată. Sigur, nu se putea. Aşa că mama – frumoasă femeie! – venea la Institut şi mă lua, ca să nu găsim poarta încuiată.
E.P.: După ce aţi terminat Institutul, aţi jucat la Botoşani, apoi la Ploieşti, Sibiu… A durat ceva până să ajungeţi la Bucureşti. Cum aţi simţit această perioadă de… căutări?
A.M.: N-am migrat foarte mult. După terminarea Institutului, tocmai atunci se deschidea Teatrul din Botoşani, iar toată seria a fost repartizată acolo. Am plâns cu lacrimi amare. Dar nu pentru că plecam din Bucureşti. Nu numai! Cred că lacrimile erau pentru că plecam întâia oară de acasă, singură, „aruncată” în lume. De la gara din Botoşani până la teatru am ţinut-o într-un plâns, o jale, ce mai! Şi Nelu Dichiseanu, colegul meu, îmi cânta: „Nu plânge, fată dragă, nu mai plânge!”. Eu am stat câteva luni la Botoşani, pentru că Toma Caragiu m-a văzut jucând şi m-a adus la Ploieşti. Cu el am jucat, am simţit ce înseamnă teatrul adevărat – şi Comicul, şi Tragicul de pură esenţă, până acolo unde amândouă se îmbină, încât e greu să… clinteşti balanţa. Ca-n poveşti, cu împăratul care cu un ochi plânge, cu altul râde. Şi, peste ani, Zaharia Stancu, directorul Teatrului Naţional, m-a văzut în „De Pretore Vincenzo” – jucam cu Toma Caragiu – şi mi-a spus: „Fetiţo, din toamnă te iau la Bucureşti, la Naţional”. Şi am venit. Şi am rămas.
E.P.: Aţi intrat la Institutul de Teatru… plângând. Aşa era rolul! Dacă ştiu bine, la proba de improvizaţie simulaţi că, în timp ce faceţi curat, se sparge un vas de porţelan. Se spune şi acum că lacrimile dumneavoastră. au fost atât de credibile, încât l-au impresionat pe marele Alexandru Finţi, pe care l-aţi şi avut profesor…
A.M.: Ce curios lucru! Pot să-mi aduc aminte scene importante sau nu, pline însă de culoare pentru mine, scene şi gesturi de pe scenă, de pe stradă, un cuvânt al mamei, o ceartă idioată cu soră-mea, un zâmbet timid, clipit des de sub ochelarii tatei, sfaturile profesorului Finţi, cuvintele Irinei Răchiţeanu când am jucat împreună în Părinţii teribili: „Cu cât vor trece anii în meseria asta, vei avea şi mai multe emoţii”. Vai, Doamnă, ce adevăr aţi spus! Dar despre examenul de admitere… aproape nimic. Parcă un plâns, ceva spart… în rest… nimic. Cred că eram de-a dreptul îngrozită. Nimic nu mai ştiu.
E.P.: Ştiu că bunicii dumneavoastră. aveau o mică moşie lângă Craiova, un loc tare drag sufletului dumneavoastră. Cât de des vă întoarceţi acolo?
A.M.: Cât de des mă duc… Copil, în fiece vară. Mai târziu, mă duceam mai rar. Craiova, cu prietena mea Beba (grecii, prieteni de generaţii), oferea atracţia principală. Acolo, de fapt, am şi jucat într-un spectacol de vară: „Vacanţă la Craiova”. Ce vacanţe, Doamne! Bunicii au murit, casa s-a vândut! Au rămas doar mormintele din cimitirul satului: străbunici, bunici, unchi… şi la Craiova acum mă duc rar. Timpul, bată-l norocul!
„N-AM AVUT AMORURI ÎN LUMEA TEATRULUI”
E.P.: Se spune că, mai ales în profesiile care au legătură cu scena, este inevitabil ca măcar un regizor să nu se îndrăgostească de actriţa respectivă… Ştiu că prima iubire a fost primul soţ, Miron Niculescu…
A.M.: Ce se spune sunt, de multe ori, legende. Frumoase sau nu! Şi noi, care suntem în faţa oamenilor, noi, care deseori îi ajutăm prin ceea ce facem să-şi aleagă propriile visuri, noi suntem, aşadar, principalii eroi. Atât vreau să spun: nu am făcut şi nu fac compromisuri cu viaţa mea, cu scena mea. E una şi aceeaşi pentru un actor! Nu ne discreditaţi, oameni buni, nu ne desfiinţaţi! Amoruri în lumea teatrului n-am avut! Prietenii adevărate, puternice… da. Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru – eternul meu partener de succese! S-or fi ţesut poveşti pe lângă? Nu ştiu, dar m-ar amuza. Ne-ar amuza! Pe toţi trei! Iar cu Miron Niculescu m-am măritat după ce am intrat în Teatrul Naţional. De ce s-a destrămat? Simplu… cum se întâmplă toate în viaţă. Simplu… Atât.
E.P.: O altă mare iubire a fost actorul Emerich Schaffer. V-aţi căsătorit. La un moment dat, el a plecat din ţară… Ce a fost atunci în sufletul dumneavoastră.?
A.M.: A fost o iubire profundă, cu multă, multă prietenie la mijloc – făcută parcă să reziste. Erau vremurile prea tulburi şi greu de suportat pentru un neamţ născut şi crescut în România, cu fraţi dincolo. Nebunia şi vraja Occidentului l-au cuprins. A plecat. Eu n-aş fi făcut-o pentru nimic în lume. Ce s-a întâmplat acolo nu ştiu. Atâta pot să spun: bolnav, pe patul de moarte chiar, a venit în ţară. Ne-am văzut, ne-am vorbit, ne-am bucurat şi întristat totodată. Era regretul unei vieţi risipite.
E.P.: Spuneţi: „Un actor este un insomniac. El merge pe stradă cu rolul la care se gândeşte”…
A.M.: Un personaj – un rol – este o simbioză între tine şi el. De-asta este nevoie de cele una, două, trei ore dinaintea spectacolului, să te duci în cabină, în culise, să te re-creezi, să uiţi ce-i pe-acasă, să respiri… decorul – casa ta pentru două-trei ore. Cade cortina, îţi mai trebuie câteva ore să poţi intra acasă la tine. E greu de explicat!…
E.P.: Aţi jucat pe scenă şi cu colegi din vechea generaţie, dar jucaţi acum şi cu actorii din generaţia tânără…
A.M.: Am jucat cu Tanţi Cocea, Irina Răchiţeanu, Geo Barton, Ion Finteşteanu, Marcel Anghelescu, Alexandru Giugaru, Toma Caragiu… Mă gândesc acum la toate sufletele marilor noştri care ne privesc, seară de seară, se bucură, se întristează. Dar… mai ales… mai ales nu mai înţeleg nimic… „Atunci când mor, numai trupurile lor pleacă, sufletele lor rămân sus, deasupra scenei”… se spune într-o piesă. Nu-i mai pomenesc pe cei care-mi sunt şi acum alături… Radu Beligan, Carmen Stănescu, Damian Crâşmaru… O, Doamne, şi multe am învăţat de la ei! Am învăţat eleganţa vorbelor dojenitoare şi îndreptătoare, fără jignire; am învăţat ce înseamnă ponderea în tot ce spui şi faci pe scenă. Sufletul celor din sală stă „atârnat” de vorbele şi mişcările tale. Gol între generaţii? Poate… Vedeţi, sunt şi profesor de vorbire la Universitatea Hyperion. Înainte de toate, am predat mişcare scenică şi tehnica vorbirii. Mi-au trecut mulţi tineri prin faţă. Cei care sunt serioşi, devotaţi şi harnici se impun. Ceilalţi… se pierd. În cel mai bun caz, devin „vedete” la televiziuni de tot felul.
E.P.: Revedeţi filmele în care aţi jucat?
A.M.: Da, cu plăcere. Şi emoţie! Le revăd şi mă bucură. Să fi fost doar partea noastră de tinereţe?… Nu numai…
E.P.: Sunteţi cetăţean de onoare al Bucureştiului şi al Aiudului, aveţi Ordinul Cultural în grad de Ofiţer… sunteţi Societar de Onoare al TNB, aprecierile criticilor sunt măgulitoare… luminile rampei sunt, în continuare, calde. Cu toate acestea… n-aţi primit niciodată Premiul UNITER. De ce?
A.M.: Şi încă alte premii, medalii, ordine. UNITER-ul?! Întrebaţi-i pe ei. Nu înseamnă însă că dacă UNITER-ul nu mă ia în seamă îmi scade valoarea. Cei mulţi, spectatorii care fac săli pline, de exemplu, de şase ani la „Dulcea pasăre a tinereţii”, sunt pentru mine premiul cel mare.
E.P.: Ce s-a schimbat fundamental la actriţa Adela Mărculescu de la „Serbările galante”, din 1965, şi până la „Păcală se întoarce”, din 2006? Vă simţiţi mai bine „pe scândură” sau „pe sticlă”?
A.M.: Fundamental? Mai nimic. Ba nu, cred că cincisprezece filme făcute cu bucurie. Dar atât. N-aş fi părăsit scena pentru cameră. Pentru contactul direct cu ochii şi răsuflarea sălii atât de aproape de scenă. Dispari cu fiecare spectacol? Greşit. Rămâi în mintea celor care te privesc. Regret doar… Nu, nu regret nimic!
E.P.: Iubirea pentru piesele înregistrate la radioul public trebuie să fi fost mare! Sunteţi nostalgică? De ce nu se mai face acum teatru radiofonic?
A.M.: Mare iubire, într-adevăr. Să transmiţi, să spui totul numai prin vocea ta. E şi greu, şi plin de farmec. Şi… te ascultă o ţară!!! E ceva! Forţa cuvântului este extraordinară. Trebuie să înlocuiască, să sugereze gestul, mişcarea… Din păcate, tot mai puţin aici. Înţelegeţi… Poate, banii?
E.P.: Când aţi împlinit 70 de ani, sora dumneavoastră. a lansat cartea „Adela”, o biografie a actriţei Adela Mărculescu…
A.M.: Da. Şi pe mine m-a surprins când am citit-o… prima! Îmi aduc aminte că, în copilărie, sora mea, Olga, mi-a spus odată: „Eu o să scriu cartea vieţii tale!”. S-a ţinut de cuvânt!
E.P.: La 70 de ani v-a sărbătorit alt teatru, Metropolis, nu I.L. Caragiale, unde eraţi angajată. De ce?
A.M.: Pentru că la Teatrul Naţional „nu se obişnuieşte”. Dar, dragii mei prieteni Alice Barb, regizoarea şi George Ivaşcu, directorul, m-au sărbătorit atât de cald!… Nu-i pot răsplăti decât printr-un adevărat succes cu „Floarea de cactus”. Până acum, am reuşit. Aş vrea să continue răsplata.
E.P.: Am găsit o definiţie superbă a numelui dumneavoastră. Admiraţie, Dragoste, Eleganţă, Lumină, Aspiraţii – ADELA. Ce aţi mai adăuga?
A.M.: Muncă, Actorie, Răbdare, Instrucţie, Afecţiune. Mă cheamă şi „Maria”.
„Actul trei al vieţii mele e bine scris”
E.P.: Doamnă, aveţi peste 50 de ani închinaţi scenei. Puterea politică a ultimilor ani a asuprit artiştii. Cum se vede scena politică prin ochii actorului? Tot unii politicieni ar fi vrut să impună actorilor să-şi asume, de la un punct, doar rolul de pensionar. Ce rol mai e şi ăsta pentru un suflet de artist?!
A.M.: De ce vreţi să mă îndureraţi când nu fac nimic nici pentru noi… Ne scot de pe scenă. Şi asta e moarte! Şi nu sinucidere. Crimă! Pretutindeni teatrele îşi păstrează societarii până dispar ei singuri în neant. La noi, nu. Şi nici nu-i înlocuiesc. Nu ne striviţi, domnilor, suntem, totuşi, o putere! Ne iubeşte publicul. Şi e mare!
E.P.: Cine vă aşteaptă acasă atunci când cade cortina?
A.M.: Fizic, nimeni. Dar sora mea e aproape. Vorbim adeseori la telefon. Şi apoi, cei dragi mie, de Dincolo… Mă veghează din ramele lor, cuminţi şi răbdători. Ca să le simţi iubirea, nu-i nevoie să-i ai lângă tine tot timpul. Nu se poate. Nu e în firea lucrurilor. Dar iubirea părinţilor rămâne în sufletul tău. Şi al lor.
E.P.: Spuneaţi, într-un alt interviu, „actul trei al vieţii mele e bine scris”…
A.M.: Actul trei… bătrâneţea… sau un echilibru între a rămâne şi a pleca. E scris bine, deocamdată. Pentru că joc. Pentru că am prieteni buni, pentru că sunt sănătoasă, pentru că am cu cine să mă cert, să mă împac, să mă sfătuiesc… Ghici cine-i?
E.P.: Vă e dor de…
A.M.: De aroma cu lucruri minunate a casei părinteşti…
Interviu publicat în Revista Q Magazine – Februarie 2011
