Îmi place să cred că sunt o femeie care știe ce vrea de la viață, care încearcă să-i protejeze esența și să o pună în tot ceea ce face.

 

 

– Cred și totodată sper să rămână ceva în sufletul meu din copilul acela bun. Sunt vremuri apuse, dar extrem de frumoase pe care mi le amintesc cu emoție în suflet. În liceu mă implicam într-o mulțime de activități extrașcolare, datorită viziunii complete pe care o aveau dascălii de acolo. Știau să ne facă să ne îndrăgostim de toate activitățile care erau construite de ei.

 

 

Am plecat de mică. Poate că eram cu mult prea mică. Spun asta pentru că acum, privind retrospectiv, mi-ar fi plăcut să spun că am petrecut suficient de mult timp lângă părinți și bunici, în așa fel încât să savurez fiecare poveste, fiecare moment. În liceu am stat mai mult singură pentru că aveam în derulare o grămadă de proiecte. Primul meu job a fost într-o redacție de știri locală, la 17 ani. Atunci mi-am luat zborul, care nu a fost neapărat unul lin, dar în fața căruia mă înclin pentru că acestui zbor i se datorează ce sunt acum. Un om frumos.

 

 

 

Copilăria mea a fost de poveste. Am multe amintiri în curtea bunicilor. Acum mă raportez diferit la ele. Recent, mi-am amintit de activitatea din vacanțele de vară. Jocul meu preferat era cel de-a vânzătorii. Așa că, din peticul de gradină al bunicilor, încărcam roșiile atent-îngrijite în lădița de lemn și ieșeam în fața porții. Strigam „Am roșii de vânzare!”, spre surprinderea vecinilor care râdeau în colțul gurii de spiritul de comerciant pe care-l aveam. Aceștia intrau în jocul meu și, de multe ori, cumpărau doar pentru a mă face fericită. Mulți voiau o „tocmeală” și-mi dădeau alte produse în schimbul roșiilor de care mi-e dor. Pentru că erau adevărate. La sfârșitul zilei, mă întorceam cu doar câteva roșii în casă, roșii pe care le depozitam în magazie. Mă opream în camera bunicului care mă întreba cum a decurs vânzarea. Nici el nu ezita să-mi intre în joc și, din puținii bani pe care-i făceam, îmi cerea, la sfârșitul zilei, să plătesc „marfa” pe care am luat-o de la el. Nu m-am supărat niciodată, poate pentru că în următoarea zi îmi cumpăra ceva ce-mi plăcea. Acum cred că, de fapt, atunci am înțeles valoarea banilor și sistemul acesta de a mă raporta la societate. Poate că tot atunci mi-am deprins și modul de comunicare cu oamenii. Prin joc. Atunci, imitam ce făceau ai mei. Sau așa credeam. Cred că și zilele petrecute cu tata în magazinul alimentar pe care-l avea, m-au determinat să încerc.

 

 

Am știut încă de la 10 ani că vreau să devin jurnalist. Practic, am preluat această moștenire genetică de la bunicul meu, Tiberiu. Într-una dintre vizitele pe care le fac părinților mei, am gasit, în sertarul biroului meu, un text pe care îl scrisesem la 10 ani. O așa-zisă compunere. Am fost extrem de surprinsă să descopăr că acum am aceeași pasiune pentru detalii, când scriu.

 

Dacă ar trebui să o iau de la zero, aș urma aceeași facultate. Cred că esența constă în modul în care studenții se raportează la bagajul pe care profesorii sunt dispuși să îl ofere. Am luat de la aceștia, dincolo de teoriile de bază, și-un soi de zvâc pentru a face față oricărei situații. Am avut mereu un apetit pentru oameni frumoși, darnici, pentru cei care m-au stârnit să evoluez și pentru care cariera a contat. De fapt, cred că am fost mereu îndrăgostită de ipostaza femeii inteligente, axată pe carieră. Ulterior, lovindu-mă de ce se întâmplă în această industrie, am ales ca scrisul să rămână o pasiune. Recunosc, se îmbină frumos cu ce fac.

 

 

 

Era visul meu, însă deși mă vizualizam drept o mamă tânără, nu am crezut că voi face un copil atât de devreme. Sunt foarte mulți oameni care tranzacționează această decizie. Majoritatea așteaptă să ocupe un job mai bun, să aibă o mașină mai mare, o casă mai cochetă. Sau se mulțumesc cu o negociere clară a atribuțiilor. Pentru că modelul de acasă, zic ei, demonstrează că iubirea nu se păstrează în timp, poate doar sub o formă de acceptare, sub masca respectului. Cred că o persoană de acest gen nu va găsi niciodată momentul deplin în care să se simtă pregatită să includă un copil în viața sa.

 

 

Da, însă m-am lăsat ghidată de ceea ce simțeam ca femeie și ca iubită. În esență, un copil este rodul dragostei. L-am perceput rațional ca pe un avânt de a merge la luptă, un avânt pentru a evolua, nu ca pe o piedică. Încă cred că Ezra este cel care mă determină să pun piciorul pe Lună. Sau să schimb lumea!

 

 

Aș spune că nu există „prea devreme” sau „prea târziu”. Cunosc femei care încă nu au ajuns să simtă că își doresc să devina mame, deși nu exclud această posibilitate.

 

 

M-am îndrăgostit în perioada în care mergeam la facultate. În ajun de licența, aș spune. Oricum, în anul acela greu. Lucrurile nu vin când le aștepți, ci când te aștepți mai puțin.

 

 

Ne-am întâmplat și ne-am ales. Da, exact în această ordine. Eu l-am ales pentru tot ce m-a determinat să simt și să îmi doresc de la viață. Rămâne o doză de respect pentru omul cu care mi-am sincronizat traiectoria.

 

 

Cred că ține, în primul rând, de întâlnirea bărbatului potrivit și mai apoi de ceea ce e pregătită. Pentru că poate începe sa se pregătească!

 

 

Aș vrea să știu. Pentru că, de-a lungul anilor, am realizat că există „bărbatul potrivit, în momentul potrivit”. Și, dacă dragostea acestora nu evoluează concomitent, e posibil să devină „nepotrivit”. Oricum ar fi, cred că bărbatul potrivit pentru mine este bărbatul de altădată. Mi-ar plăcea să întâlnesc bărbatul care să aibă măcar 10% din modul în care tatăl meu îi arată dragostea mamei.

 

 

Le amână. Am intrat într-o perioadă de stand-by pentru că mi-am dorit să îi ofer credit deplin copilului. Timp. Iubire. Implicare. Când am revenit, am făcut-o cu o determinare pe care nu am avut-o niciodată. Și de dor, și de dor de sens.

 

 

Nu. Pe măsură ce trec anii, realizez că mă redescopăr din ce în ce mai mult. Lorena de acum trei ani nu mai este, în niciun caz, Lorena de astăzi. Din orice unghi aș privi. Mereu mă descopăr și într-un alt mod. Și cred că Ezra m-a determinat să mă redescopăr prin răbdare și iubire extrem de necondiționată.

 

 

Din păcate, de cele mai multe ori, nu așa cum s-ar cuveni! Mi-ar plăcea să cred că oamenii care au un copil se desprind frumos și constructiv pentru Minunea din viața lor. În realitate, orice despărțire de acest gen e grea. Desprinderea ar trebui să fie doar de iubirea consumată, nu și de hub-ul pe care l-au format. Pentru că rămân parteneri într-un proiect pentru tot restul vieții. Mi-ar plăcea să rămână respectul, grija, și, de ce nu, bucuria pentru fericirea celuilalt.

 

 

Poate nu mă implic chiar atât de mult pe cât mi-aș dori. M-am implicat în politică, fiind o variantă de a duce mai departe o serie de proiecte gândite de mine pentru mămicile care s-au lovit de o situație similară cu a mea. M-am implicat pentru mame, pur și simplu. Și pentru copiii acestora. Nu am renunțat la proiecte, cred în ele și știu că într-o zi mă voi declara mulțumită de munca depusă pentru binele celorlalți. Pentru că este și-al meu!

 

 

Cel mai mare ajutor pe care mi l-au oferit a fost libertatea pe care mi-au dat-o să decid cursul vieții mele, fără să se implice în deciziile mele. E lucrul pe care îl apreciez cel mai mult la ei. Sunt lângă mine, mai mult moral decât fizic. Îl iubesc pe Ezra enorm și simt asta ori de câte ori agenda le permite să fie prezenți în viața noastră.

 

 

E o poveste foarte amuzantă. Am început să mă gândesc la nume de îndată ce am aflat că va fi băiat. Din a doua încercare, pentru că la prima nu a vrut să strice surpriza. Evident, a fost în aceeași zi, pentru că eram nerăbdătoare. Mi-am luat câteva ore de pauză sau… relaxare, pentru amândoi. Tatăl copilului mi-a dat de lucru și… am trecut de la Hector, la Levin. Ambele au fost interpretate și parainterpretate așa cum nu mi-am imaginat niciodată. Feedback-ul nu a fost favorabil în nicio direcție. Ascultam multă muzică pe atunci. Involuntar, am reținut Ezra. Am realizat după naștere că m-am inspirat de la George Ezra. Simbolizează „aducătorul de lumină” și cred că îl reprezintă în totalitate. Chiar a adus lumină în viața mea. Este un nume puternic, de origine evreiască, fara niciun fel de legatură cu noi până la acel moment.

 

 

Din păcate, este. Eu nu-l resimt pentru că nu cred în categorisiri. Cred că lucrurile se întâmplă. L-am privit mereu ca pe un test suprem de aderare a celorlalți la propria-mi viață.

 

 

Încă nu știu daca are de-a face cu Ezra sau cu maturitatea de a înțelege că îți este suficientă o mână ca numărătoare atunci când este vorba despre prieteni. Când Ezra a apărut în viața mea, am decis să-mi beau cafeaua sau să colind orașul doar cu persoanele cu care rezonez cu totul.

 

 

Dragostea e o peliculă extrem de fină, plăcută la atingere și fragilă. Cu cât o protejezi mai mult, cu atât ai parte de acel sentiment minunat. Prin căldura pe care o emană.

 

 

Mă împart și mă organizez. Și nu ezit să îmi las o părticică pentru mine. Cred că liniștea mea este și liniștea lui Ezra.

 

 

Femeile puternice nu au de ales. Nu își permit să aleagă.

 

 

M-am întors la ce iubesc cel mai tare – să comunic. Acum comunic pentru un brand internațional, MAFF.

 

 

Am învățat să am răbdare. Să mă ascult și să zâmbesc indiferent de ce mi se întâmplă. Am învățat să îmi reanalizez trăirile, retrăindu-le. Am învățat să mă accept și să îmi doresc să fiu mai bună.

 

 

Enorm de tare. Cred că există, pe undeva. Mi-am promis s-o cert pentru întârziere când o să o reîntâlnesc și o să reziste.

 

 

Bărbații, nu. Băieții, da. Sau oamenii care nu își doresc ceva real sau pe termen lung.

 

 

„Impuls de femeie” a reușit să mă determine să adun toate experiențele care m-au determinat să ajung femeie. Am început-o în liceu, când nu visam să adaug „de femeie”. Am trasat titlurile prozelor, însă am realizat că nu aveam povești pentru toate titlurile ce-mi alergau prin minte. Acum, după ani, când am redeschis această cutie magică, am realizat că am poveștile pentru toate titlurile. Scriu lent pentru că nu îmi place și nu știu să scriu texte pentru industrie. Mă ghidează ce simt, nu ce se va vinde sau nu.

 

 

În niciun caz! O femeie frumoasă are de demonstrat dublu, în orice context. Pentru că femeile frumoase sunt considerate doar frumoase! Dacă ai ghinionul să ai și un soi de inteligență și să ți se așeze în brațe acest calificativ, e dureros. Mi-a dăunat frumusețea, mai ales în carieră.

 

 

Mă simt frumoasă privindu-mă. Frumusețea din ochii bărbatului îți conturează un alt soi de frumusețe. Și nu-i o validare! Poate doar o plus-strălucire.