În această perioadă care a adus o situație fără precedent pentru universul cultural, i-am propus un dialog Managerului Operei Naționale Române Timișoara, Cristian Rudic. Instituția pe care o manageriază rămâne alături de publicul spectator și difuzează online spectacole de valoare, după ce din august până în octombrie artiștii Operei au susținut spectacole în aer liber. Mi-aș fi dorit să vizitez Timișoara mai ales pentru că veștile despre compania de balet a Operei erau din ce în ce mai bune, iar managerul insituției își dorește nu doar să scrie istorie la nivel național, ci își dorește să facă vizibilă Opera Națională Română Timișoara și peste hotare.
– Se spune că în Timișoara toate drumurile duc la Operă. Este o legendă, o realitate geografică sau o performanță a instituției?
E puțin din toate! Am tot repetat această parafrază a expresiei „toate drumurile duc la Roma”. E un Wunschtraum, wishful thinking combinat cu realitate geografica și evident cu dezideratul meu de a fi Omphalosul Timișoarei și universului din jurul ei datorită performanței!
– Semănăm în credința despre întâmplări: amândoi credem că nu există… Îmi plac mult cuvintele lui Einstein: „Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Totuși, dacă ar exista „întâmplarea”, mi-ați spune că ați descoperit muzica „din întâmplare”. Cum se face că ați ajuns să studiați muzica? Tatăl a fost violonist la Filarmonica din Arad, mama voia să devină actriță, dar nu o lăsa tata… Ați avut dintotdeauna pian acasă… Cum a pornit totul?
Nu există întâmplare. Da, am avut pianul în casă. În copilărie, de Crăciun, tatăl meu se așeza la pian și cântam, după ce repetaseram dinainte cu toții – evident că nu ne ieșea pe patru voci nimic. Dar acasă nu se renunța la această tradiție. Acolo am învățat valoarea lui „noch einmal” – „încă o dată” în tot ceea ce înseamnă performanță. Concertul de Crăciun era cântat fals mereu… deci am învățat și ce înseamnă să repeți aiurea. Am crescut între muze, între ceea ce ei numeau atunci „stiinte umaniste”: balade, basme, toate basmele lumii, dar mai cu seamă cele ale Fraților Grimm, Wilhelm Hauff, Petre Ispirescu, Hans Christian Andersen, apoi a urmat „Iliada” cea perfectă, apoi „Niebelungenlied”, „Legendele și miturile Greciei Antice”. Am crescut bilingv – română și germană. De foarte devreme, de pe la trei ani cred, chiar trilingv… mi-au fost date româna și germana în leagăn și engleza când am început să merg în picioare.
Am crescut cu respect enorm față de „Lumea de ieri” a lui Zweig. Am crescut pe coridoarele Filarmonicii mai mult decât pe cele ale Teatrului. În sensul că atunci când reușeam să chiulesc de la școală și mă dădeam mai bolnav decât eram, asistam cu drag la toate repetițiile Filarmonicii. Asa m-am cunoscut de mic cu Pista Ruha, Emanuel Elenescu, Peter Oschanitzky, Remus Georgescu, Rudolf Kehrer, Ilarion Ionescu Galați, Emil Simon, Iosif Conta, Ludovic Bacs, Valentin Gheorghiu, Gabriel Amiraș și mulți, foarte mulți alții. Eu îi adoram ca pe niște zei și ei mă tolerau în sală… În sensul acesta ne-am cunoscut!
La teatru mergeam doar la spectacole… Nu la toate, dar la foarte multe. Parte din ucenicia muzicală mi-am făcut-o în Biserica Sfântul Anton din Arad. Un cantor mult prea… anonim pentru câte merite avea, Berky Jozsef, cu studii superioare absolvite la Cluj, mi-a îndrumat primii pași către prima apariție în public – la vârsta de 7 ani, în chip de sopran cu ocazia Primei Împărtășanii. Sopran am fost și la următorul sacrament, confirmare care s-a întâmplat cu vreo 6-7 ani mai tarziu, dar nu pentru mult timp caci curând avea să urmeze mutația vocală lungă și anevoioasă, odată cu alte bucurii ale pubertății masculine. Și așa m-am trezit clapon de-a lungul mutației. Și după ea, m-am trezit absolvent de liceu teoretic, de matematică-fizică, liceu „de fițe” în Arad, liceu la care am ajuns chiar din greșeală. Am fost execrabil la Științele reale, adică exact la materiile din profilul liceului. Eu citeam Shakespeare în engleza victoriană, eram iremediabil și permanent îndrăgostit, citeam tot ce nu apărea pe lista lecturilor… Evident că în anii 80 erai paria dacă nu studiai materii din acelea realiste, utilitariste, corespunzatoare idealurilor național-comuniste! Pardon, el nu are idealuri.
Pe scurt, m-am trezit cu 18 ani împliniți, fără job – ceea ce pentru comunism putea fi penal – și evident că nu am intrat la Facultatea de Construcții pentru că, așa cum îți spuneam, nu am învățat la acele materii decât ca să trec de bacalaureat. Nu am fost încorporat, căci a doua comisie miltară a hotărât că sunt inapt de serviciul militar, cu scoatere din evidență! De un bau-bau scăpasem: diploma a fost de prelucrător prin așchiere – muncitor necalificat. Stelele, zeii lui Homer și cei etrusci dar și cei scandinavi cât și toate Sânzienele și Cosânzenele au conlucrat și mi s-a schimbat repartiția de la Uzina de Vagoane la Filarmonica de Stat, unde am cântat o stagiune în Corul Filarmonicii de Stat Arad. A venit Revoluția și am intrat primul la admiterea din 1990 la secția Canto a Facultății de Muzică a Universității din Timisoara, clasa Emil Rotundu. Și, în timp ce ignoram cu generozitate ce ar fi trebuit să mă facă inginer, am cochetat cu violoncelul și cu pianul, dar mai puțin… Cert e că am văzut că pentru a realiza ceva la instrument trebuie să îți dedici viața acelui instrument și nu am fost dispus. Am rămas la un stadiu de amator… cam în toate cele. Știam trei limbi, citisem tot ce mi-a picat în mână. Și, cum spuneam, m-am trezit cu o voce pe care nu o puteam domoli deloc! Atunci s-a schimbat totul. Orice idee care nu îți devine ideal te va văduvi de ceva. A devenit evident vis, deci ideal, deci motivație, deci m-a legat de cruce! Toate orele pe care nu le-am dedicat instrumentului le-am dedicat de-atunci formării mele pentru Marea Dragoste, OPERA! Deci nu sunt dintre cei care știau din copilărie că vor fi tenori la Operă, macaragii, piloți sau poștași. Eu nu doream să devin ceva. Doream să mă pot retrage în lumea mea… Într-o formă sau alta, mi-a ieșit… „Ai grijă ce-ți dorești…” Au decurs repede multe: în anul trei m-am angajat solist al Operei, a venit repede răsplata dedicării totale. Poate unele evenimente au venit prea repede. Nu am respectat treptele inițierii și mi-am asumat mereu riscuri. Dintotdeauna am fost extrem de norocos. M-am născut într-o familie care mi-a oferit muzica și limbile străine plus educația, în general, și mai ales cea spirituală. Am fost răsfățat de o mamă care era mai absentă acasă, pentru că muncea pâna seara, uneori, de un tată extrem de cultivat, care conversa la nivel academic în 6 limbi, de o soră filolog, mai mare ca mine cu aproape 10 ani, care mi-a fost și ea un fel de mama. Apoi a fost înlocuitoarea de bunici din viata mea, Wechsler Iren sau Mitzytante – doar eu îi ziceam Ptzike și ea mie Bumbily -, care avusese un palat în Arad și câteva librării, ba chiar și un fel de editură muzicală. M-am născut în codul aplicat al bunelor manierelor, m-am trezit toată viața la ora 6, apoi la 5. Am fost crescut în respectul pentru scrimă, călarie. Animalele erau răsfățate și dormeau, evident, în patul meu. Am avut o copilărie de vis până când societatea a început să pună gheara pe mine, atunci când m-au dat la grădiniță… în 1976!
– Ați fost un copil meditativ, retras și timid. V-ați vindecat de timiditate?
Nu m-am vindecat de timiditate! La alții o consider o calitate: contrabalansează tupeul, obrăznicia naturală a mârlanului…
– Care au fost Marile Întâlniri ale formării dvs. profesionale?
Emil Rotundu, Alfredo Kraus, Gottfried Hornik, Silviu Purcărete.
– Rolul care v-a adus cele mai mari satisfacții profesionale?
Gabriel von Eisenstein, Jago, apoi Tevie din „Scripcarul pe Acoperiș” – în această ordine cronologică.
– Cum se vede de pe scenă publicul Operei Naționale Române Timișoara?
Nu privesc publicul ca pe un personaj colectiv. În „public” sunt mulți oameni și foarte diferiți care vor, care sunt dispuși să fie emoționați. Asta îi leagă. Nu sunt niciodată aceiași și sunt mereu altfel. Există cei apropiați casei, pe care îi cunoaștem pe nume după atâția ani, acel segment atat de valoros care vine la absolut toate spectacolele. Mă bucur mereu de o sală plină de oameni tineri. Sunt cei mai plăcuți. Reacționează, sunt prezenți, nu au venit nici să se relaxeze, nici să jurizeze. Au venit să se lase impresionați. Cel mai incomod public e cel alcătuit din besserwisseri… din cei care „stiu ei mai bine”… sau de cei care vin să se relaxeze.
– V-ați perfecționat cântul cu Alfredo Kraus și Gottfried Hornik. Care a fost suprema lecție?
De la Alfredo Kraus am învățat să savurez acutul și să mă simt bine acolo unde alții muncesc. A fost cu calitate de revelație! Gottfried a reușit să mă convingă că legile naturii, deci și cele ale acusticii, înscrise în ADN-ul mamiferelor, deci și în al nostru, fac din cântat un lucru cat se poate de neartificial, de natural… Am fost dorit de toți dirijorii și de toți regizorii mari. Suprema lecție este că dirijorii mari și regizorii mari sunt cei mai buni maeștri de canto. Ei cer expresia și îți oferă și unele mijloace… Aceasta a fost suprema lecție. Tot ceea ce oferă substanță personajului, deci adevarului scenic e de folosit în acest meșteșug. Arta se traduce în greaca veche cu techne… Are de-a face cu meșteșugul mai mult decât cu inspirația.
– Sunteți bariton și ați admirat dintotdeauna vocea de tenor, despre care spuneți că este cea mai importantă din teatrul liric – „vântul din pânzele corabiei numită teatru liric”. Care este partitura pe care v-ați dorit întotdeauna să o interpretați și nu ați avut ocazia sau… nu ați putut pentru că, pur și simplu, nu ați fost tenor?
E puțin scos din context. Vântul din pânzele Teatrului Liric rămâne vocea umană frumoasă. Tenorii sunt mai rari și mai expuși, mai trimiși la limita posibilităților fiziologice… Ca bariton mi-am permis excursii înspre fachul de tenor… Acelea clasice, după modelul lui Eberhardt Waechter sau Herrmann Prey, Bo Skovhus… Iertat să fiu că îmi pomenesc numele alături de acești zei, Eisenstein, Danilo. Evident că am învățat și Siegmund din Walkiria… și mi-au scos-o din cap la timp, dar greu. La fel Contele de Luxenburg cere un si bemol care în cazul meu nici cu prețul vieții nu ar fi fost demn de o anumită estetică… Așa că nu am mai cântat rolul. Ideea e să faci maximum cu instrumentele pe care ți le-a conferit natura. Nu să visezi la vocea altuia.
– Spuneți că inima vă bate cel mai tare în Opera din Timișoara. Ce înseamnă Opera din Timișoara pentru dvs.?
Danilo spune la finalul actului al doilea în „Văduva Veselă”: „Dort wo ich zuhause bin” – „Acolo unde mă simt acasă”. Se potrivește… Acolo unde sunt când nu sunt cu pisicile mele sau pe bicicletă. Sunt posesor de cursiere vintage și nu am carnet de conducere.
– Există voci care susțin că managerul unei instituții ar fi bine să fie… manager de profesie. Alte voci susțin că nimeni n-ar putea dirija o instituție de cultură mai bine decât un artist cu talent de manager. Sunteți din a doua categorie: artist-manager. Cum se vede această situație din perspectiva dvs.?
Dacă managerul de profesie care nu este sau nu a fost artist adoră instituția e ok. Dar acestea sunt mai degrabă excepții. Faptul că provine din mediul artistic nu face pe nimeni mai… manager decât pe cel care nu! Sunt extreme. Faptul că provii din mediu nu te face manager bun. Eu am separat apele. Nu voi folosi instituția niciodată ca sa mă autoprogramez ca artist. M-am programat cât se poate de rar. Câte un Eisenstein și câte un Tevie mi se vor mai întâmpla… sper. Dar e important pentru mine. Am tot respectul pentru cei care reușesc să facă mai multe deodată… sunt nenumărate exemple. Nu e cazul meu.
– Timișoara… Capitală Culturală în 2021… Pare un vis dintr-o altă viață. Cum va arăta lumea culturală din România în opinia dvs. în 2021?
Capitala e strămutată pentru 2023. Nu-mi place să fac pariuri. Predicțiile sunt ale oamenilor de știință… și dacă le ascultăm vom avea nevoie de terapie… prin artă, desigur!
– Cum ați găsit Opera Națională Română Timișoara când ați devenit manager?
Și atunci mă simțeam acasă în ea. Cunoșteam din punct de vedere artistic durerile și punctele forte… Am venit cu analiza SWOT la purtător. Câteodată e un avantaj că provii din casa, mai cu seamă că am fost opțiunea directorului precedent, artistul mondial Corneliu Murgu.
– Ce v-ați propus pt ONRT?
Să devină a doua cea mai importantă Operă din țară! Și foarte vizibilă peste hotare prin introducerea mentalității că e de bon ton să cânți la Timișoara.
– În două dintre cele mai importante Opere ale României – la București și Iași sunt scandaluri cutremurătoare. De ce e liniște la Timișoara?
La asta nu pot să răspund eu… Sper să dureze liniștea în Timișoara pentru că numai din liniște se pot naște marile idei… Și apoi vocea rațiunii și a spiritului e în mezzavoce întotdeauna… nu are obrăznicia vuvuzelei. Va urma inevitabil o epocă a vindecării. Va fi mult de lucru.
– Credeți că tocmai datorită faptului că tradiția Operei în România a fost mereu strălucitoare s-a dorit o implozie prin aceste scandaluri astfel încât România să piardă și acest bun național?
Nu, nu cred deloc în asemenea scenarii. După 1989 care a urmat anilor de „autofinanțare a instituțiilor de artă”, instituții care se voiau, de fapt, de propagandă național-comunistă, se reașează foarte greu plăcile tectonice… Încă nu s-au așezat, poate. Trebuie, desigur, abandonate pseudoidealurile formei fără fond. Lumea s-a schimbat. Și lumea Operei s-a schimbat…
– ONRT, acum multe decenii, avea o companie de balet valoroasă. În ultimii ani, până la venirea dvs, nici nu știu dacă se mai poate spune că mai avea compania de balet… Ați investit mult în ideea de a reface tradiția baletului la Timișoara. „Baiadera” a fost, cred, primul semnal. Ce strategie aveți în acest sens?
Tradiția are uneori valoare strict istorică. Tradiția nu cântă, nu dansează și se folosește uneori doar de către răuvoitorii cu nostalgii false împotriva a tot ceea ce se întâmplă în prezent. Așa că în loc să adulăm un trecut foarte îndepărtat ne-am suflecat mânecile împreună cu Ovidiu Iancu, David Crescenzi și Dragoș Buhagiar. Datorită competenței și personalității lui Ovidiu Matei Iancu au venit la audiție – prima, cred, in istoria ONRT –, foarte mulți candidați. Se înscriseseră o sută, dar nu au ajuns toți. Cu cei pe care i-a ales Ovidiu atunci am reușit să umplem niște goluri și să punem plasturi pe niște răni. Și trebuie să dau din casă și să îți spun ca una din calitătile lui Ovidiu este că știe să te încarce doar cu puțin mai mult decât poți duce. Așa că a știut foarte bine să facă uz de calitățile celor din casă care sunt minunați, dar puțini și în completare să alegem colaboratorii pentru stagiunea viitoare. În continuare, împreună cu Dragos Buhagiar – o binecuvântare pentru casa noastră pentru că e angajatul Operei, din toamna trecută – an Beethoven – s-a pus la cale baletul „Creațiunile lui Prometeu”, și era gata de premieră dar ne-a dat peste cap blestemul covid. Sigur că, respectând treptele inițierii, după un balet contemporan ar fi urmat în mod firesc un „Spargătorul de Nuci” și apoi un „Lacul Lebedelor”. Sper să apucăm să le realizăm.
– Cum gestionați la ONRT perioada aceasta fără precedent prin care trece Lumea? Ce propuneți publicului? Ce se va mai putea „salva” din planurile pentru stagiune de când lumea era normală?Din aproape în aproape, gestionând cu mare severitate regulile de igienă, on the safe side. În primul lockdown am difuzat periodic highlights din arhiva Operei, dar doar fragmente. De săptămâna trecută am început să difuzăm pe Youtube și Facebook spectacole întregi, sau fragmente mai lungi, după ce din august până în 4 octombrie am dat spectacole în aer liber, cum n-am mai făcut-o până acum. Toate planurile le-am amânat, nu abandonat. Întrebarea e pe când… Sper să ne mărginim la două lockdown-uri… sau să devină tot mai scurte și mai fără decese…
– Cum credeți că se va schimba experiența unui spectacol la Operă pentru publicul post-pandemie?
Genul trăiește de peste patru secole, de atunci e un organism în permanentă mișcare, deci transformare. Se va adapta veșnic, altminteri…
– Credeți în soluția spectacolelor în livestreaming sau a înregistrărilor audio-video? Alină dorul de operă sau, dimpotrivă, fac rău domeniului pentru că publicul uită că un spectacol este o experiență care presupune accesul în „templul” muzicii și al baletului?
E retoric, nu? Theter is about truth, se bazează pe emoția artistului împărțită cu emoția spectatorilor adunați în acel spațiu care se încarcă cu exact acest fluid. Distanțarea va distanța spiritele…
– Care ar fi soluția pentru viața culturală în siguranță?
Timpul, vaccinul, natura… a trecut și pandemia de acum 100 de ani, au trecut și ciumele, tuberculoza și alte asemenea. Am supraviețuit comunismului și nazismului – și acelea au fost molime mai durabile… Alții pogromurilor și Canalului, lagărelor de exterminare, Siberiei… Istoria ne-o arată. Frica și nesiguranța ne vor afecta afectiv și emoțional…
– Cea mai frumoasă întâmplare neîntmplătoare din cariera dvs.?
În 1993 am devenit solist al Operei Naționale Române din Timișoara… Dar sunt un șirag întreg – am mai zis, am fost extrem de binecuvântat de Fortuna…
– Cel mai important Om din viața dvs.?
Soția mea, evident!
– Dacă ați putea întreba pe oricine din istorie un secret profesional, pe cine ați vrea să întrebați și care ar fi întrebarea?
Dificultățile, coercițiile, crizele propriei vieți sunt cel mai bun sfetnic în orice, dar mai ales în funcția de conducere. Smooth seas do not make skillful sailors… – mările blânde nu dau navicatori iscusiți – proverb african. Eu aș fi vrut să vorbesc cu Mozart, cu Da Ponte… și să compun ca Shostakovich.
