Mulți ani înainte de terminarea liceului am crezut că am să dau la Arte Plastice, la secția de grafică. Desenul era una dintre pasiunile mele. Și este și acum. Dar mergeam și la cenaclurile literare, scriam, când aveam 16 ani am scris o piesă care s-a difuzat la Radio. Da, îmi făcusem și o echipă de teatru, am luat premii de regie și pentru spectacole la festivalurile liceenilor. Asta m-a încurajat să dau la Regie de Teatru. Mi-am spus că de desenat pot să desenez și acasă, dar ca să fac teatru îmi trebuiau școala, diploma. Am intrat primul din 90 de candidați și am terminat șef de promoție.

– Care au fost Marile Întâlniri din facultate?
Cu profesorii Mihai Dimiu, David Esrig, Radu Penciulescu, Valeriu Moisescu. Apoi, cu colegi foarte talentați și oameni minunati care mi-au fost foarte buni prieteni: Silviu Purcărete și Alexandru Tocilescu, în primul rând.

– De ce „păpuși”?
Îmi plăcea ce se făcea atunci la „Tăndărică”, asistam la repetițiile Margaretei Niculescu și Ștefan Lenkisch. E un domeniu în care mă simt foarte bine poate pentru că pot să combin teatrul cu artele plastice.

– Desenați incredibil. Sculptați… Dintotdeauna?
Da, e și ăsta ca un fel de viciu. Mi-a făcut mereu mare plăcere să desenez. Orice: portrete, peisaje, lucrări din imaginație. Am și sculptat, am modelat, am construit păpusi.

Totul! Da, pot. Când aveam vreo zece ani, m-au dus ai mei la doi graficieni – Radu Vero și George Pârjol (nu mai sunt în țara de mult timp) să mă învețe să desenez și să spună dacă merită să fac asta sau nu. Ei au zis că am talent și că trebuie să desenez cu orice, pe orice suport. De exemplu, cu creioane tari pe hârtie foarte subțire (pelur) sau pe scândură. Asta cred că m-a ajutat mult să fiu mai îndemânatic la desen.

– Regizor de teatru de animație. E mai greu cu oamenii sau cu marionetele?
Tot cu oamenii lucrezi și în teatrul de animație, nu cu păpușile sau cu marionetele. Păpușarii și marionetiștii sunt și ei actori. Mai grea e tehnica, sigur, sunt multe lucruri de învățat, dar talentul actoricesc este esențial pentru un păpușar.

– Peste 120 de spectacole ați montat. Lucrați acum la un nou proiect?
Cred că am pus în scenă mai mult de 200, în teatre de păpuși, dramatice și la radio. De anul trecut nu am mai pus în scenă piese noi, am repetat numai reluări, dar am câteva invitații și sper să lucrez în continuare.

– Care sunt cele mai dragi spectacole? Cele pe care le prețuiți cel mai mult?
Foarte multe. Mi-e greu să spun. Dar, în primul rând „Candid”, „Adunarea păsărilor”, „Play Faust”, „Faust Reloaded”, „Play Shakespeare”, „Furtuna”, „Visul unei nopți de vară”, „Sânziana și Pepelea”… și multe altele.

– Pentru… omul de rând, activitatea dvs. pare o profesie… de nișă. Așa este și la nivel internațional?
„De nișă” se spune despre spectacolele „culte”. Am făcut și din astea, dar și spectacole pentru copii care s-au bucurat de mare succes. Există, sigur, la noi, prejudecata că teatrul de animație e fie un „gen minor”, fie un gen dedicat în exclusivitate copiilor. Eu cred că dacă îți faci treaba bine găsești și publicul potrivit care să aprecieze spectacolele tale. Până acum, spectacole ale mele au luat peste zece premii internaționale. Sper că înseamnă ceva treaba asta.

Am fost invitat să particip la un workshop la Insitutul Mondial al Marionetei, după ce am luat Marele Premiu la Festivalul Internațional PIF de la Zagreb. Mai întai nu mi s-a refuzat direct plecarea, ci mi-au eliberat pașaportul după ce începuse workshopul. Mi s-a spus că nu mai pot să plec, pentru că depășisem termenul. Bineînțeles că m-am înfuriat. Am scris organizatorilor în Franța care mi-au răspuns că vor înnoi invitația pentru anul următor. În anul următor, m-am dus la o persoană din teatru despre care bănuiam că este turnător la securitate și i-am spus că dacă nu îmi iese la timp pașaportul nici în anul ăsta, am să renunț la cetățenia româna. Nu știu dacă asta a avut efect, dar am primit pașaportul la timp. Bineînțeles că am încercat să rămân în Franța, dar nu am găsit de lucru ceva stabil și nu aveam pe nimeni care să mă ajute. Eram deja prea bătrân să risc, să o iau de la început, așa că m-am întors în țară, spre surprinderea tuturor. Deja toate diplomele cu premii în care apărea numele meu fuseseră date jos de pe pereții teatrului și au fost arse, iar numele meu era radiat din toate afișele.

– Ce face România acum – și nu mă refer la perioada pandemiei care a afectat toți artiștii – pentru încurajarea acestei… „nișe”?

Există teatre stabile de gen care funcționează foarte bine chiar în perioada aceasta de restricții, avem o școală foarte bună în care tinerii învață această meserie de la artiști competenți în domeniu, ce sa zic? E încă bine.

– Odată cu progresul tehnologiei, teatrul cu marionete va dispărea? Sau se va tehnologiza? Aveți nostalgia perioadei în care păpușa era expresivă datorită meșterului și nu efectelor digitale?
Teatrul, în general, nu poate fi înlocuit nici de film, nici de efectele digitale. Prezența vie a actorului este de neînlocuit, pe asta se întemeiază magia și frumusetea teatrului, și asta este valabil și pentru teatrul de animație. Efectele digitale nu înlocuiesc personajul animat, ci oferă un cadru, un context mai spectaculos. Păpușa este expresivă doar datorită sculptorului, scenografului care îi creează imaginea și artistului păpușar care o mânuiește. E ceva ce nu poate fi înlocuit de tehnica digitală sau de robotică.

– Vorbiți cu marionetele atunci când le sculptați?
Eu nu vorbesc cu ele, dar sunt momente în care pare că papușile trăiesc.

– Ce simțiți când este gata o păpușă? Vă lasă inima să o predați magaziei unui teatru?
Când fac o păpușă, o fac pentru un spectacol. Asta e menirea ei, „să joace” într-un spectacol, nu să stea pe perete.

Am comandat niște dubluri când am avut nevoie pentru o expoziție. Nu poți să iei o păpușă care joacă într-un spectacol. Este singurul motiv pentru care am acasă câteva păpuși. Dar asta a fost o întâmplare. Pe urmă, sunt păpuși neterminate, diverse încercări, capete sculptate, dar asta până când vor juca într-un spectacol, așa cum ar fi normal.

Cristina Pepino a fost iubita, soția, prietena, colaboratoarea mea, omul căruia i-am datorat totul. Ne-am înțeles perfect tot timpul, ne potriveam perfect. Și acum, la câțiva ani după ce a murit, am sentimentul că este alături de mine.

Vama Veche despre care am scris, nu mai există de prin 1995. Acum e altceva. Asta e. Progresul aduce și bune și rele. N-o să plângem acum pentru asta.

– V-a inspirat perioada pe care o traversăm? În desene… pentru spectacole?
Inevitabil, te influențează ceea ce trăiești, ceea ce vezi. În spectacolele mele cred că se vede asta. Dar în desene, nu cred. Pentru mine, desenul este o evadare din realitate, e o cale de a fi liber.

– Dacă ați fi păpusă/marionetă. Cum v-ar plăcea să vă „mânuiască” destinul mai departe Maestrul Păpușar?
Maestrul Papușar a fost de multe ori bun și generos cu mine. Ce i-ar plăcea marionetei, nu cred ca are vreo importanță.