ADRIAN GĂZDARU: „E MOMENTUL CA ROMÂNIA SĂ SE AFIRME PRIN CULTURĂ”

Lucrez de câţiva ani deja în echipa lui Adrian Găzdaru. De la el am primit unele dintre cele mai bune sfaturi nu doar pentru carieră, ci şi pentru viaţă. L-am văzut lucrând alături de oamenii din toate departamentele teatrului, ne-am bucurat împreună de izbânda de a purta Teatrul EXCELSIOR în Cartea Recordurilor, instituţia devenind astfel primul teatru din România în Guinness World Records. Într-o zi, i-am pus câteva întrebări pentru voi, cei care nu îl cunoaşteţi atât de bine. Experienţa m-a învăţat că există „şefi” și „lideri”.  
 

– Ești din Brăila. Cum era familia în care te-ai format?
Da, m-am născut în Brăila. Tata era inspector la Consiliul Județean, iar mama a fost contabilă la fabrica de pâine. Acasă era atmosfera unei familii normale. Mai am o soră care este profesoară de matematică în Brăila. Mie de mic mi-a plăcut să fiu pe scenă, încă de la serbările de la grădiniță. Mi-a plăcut să fiu actor. Fiind o fire foarte timidă, în copilărie și adolescență mi-am dorit să găsesc acea meserie care să mă deblocheze, care să mă facă să spun ceea ce vreau să spun, care să mă ajute să transmit. Așa am ales actoria! În plus, în familie am avut un mare actor, George Motoi, văr primar cu tata.

 
– Care a fost primul spectacol de teatru… adevărat pe care l-ai văzut?
Primul spectacol a fost la Teatrul de Comedie, „Preșul”, cu regretata Stela Popescu. M-au adus părinții mei în București, să văd teatru. M-au dus și la Operă, la Cinematograful Scala. Nu știu dacă vedeau că am aptitudini către zona artistică, dar cred că m-au dus din dorința lor de a-și educa cât mai bine copilul. De exemplu, primul film pe care l-am văzut a fost „Contele de Monte Cristo”. Am văzut acest film împreună cu părinții mei, la Brăila, la cinematograful de acolo.
– Care erau șansele, pentru un copil din Brăila, în anii tăi de început, să ajungă, la un moment dat în viață, manager cultural în București? 
Nu m-am gândit vreodată să devin manager, nici la teatrele din țară, nici în București. În schimb, m-am gândit și mi-am dorit să ajung actor în București. Totuși, trebuie să recunoaștem că Bucureștiul a fost și este dintotdeauna un pol cultural al României. De aici pleacă toate strategiile, toate proiectele, toate programele. Din București, fie și pentru că este capitala României, pleacă direcția în cultură, care, desigur, ajunge în toată țara. Deci nu cred că mi-am dorit. Poate doar am visat!
– Colegii tăi au reușit să-și clădească drumul profesional, cariera, în afara Brăilei?
Când ne-am întâlnit ultima dată, la ceva ani de la terminarea liceului, foarte mulți își pierduseră locul de muncă. Mulți au urmat povestea clasică – au rămas în Brăila, s-au căsătorit, și-au întemeiat familii. Brăila este un oraș care, din punct de vedere cultural, este un centru important în zona de sud-est a României. A fost așa, mereu. Șansa mea a fost să-l întâlnesc, după terminarea armatei, pe Ion Bălan, dramaturgul, cel care a fost director al Teatrului „Maria Filotti”. Un manager foarte bun. La o ediție a Premiilor UNITER – împreună cu domnul Boroghină -, a fost nominalizat pentru „cel mai bun manager al anului”. Atunci, domnul Boroghină era în vogă cu teatrul „Marin Sorescu” din Craiova și a luat acel premiu. Dar maestrul Ion Bălan era un manager foarte bun, era un dramaturg foarte bun și un lider cu respect și prețuire pentru echipă, cu toate că venea dintr-un sistem cazon.
– Când spuneai în Brăila că vrei să mergi mai departe pe drumul artistic, care erau ecourile?
Până în clasa a X-a nu am vrut să se știe. Dar, după terminarea clasei a X-a am zis că vreau să mă duc la Teatru și atunci unii m-au încurajat, alții m-au persiflat…
– Unde ai dat admiterea la Teatru?
Am încercat doar în București. În 1989 a fost o idee să merg să dau la Târgu Mureș și cred că aș fi intrat. Dar mi-am spus că voi urma Teatrul doar în București. După ce am terminat stagiul militar, pe 30 ianuarie, m-am angajat, pe 15 februarie, la Brăila, ca „actor corp ansamblu”. Și atunci am încercat să dau Admiterea la București. Am avut destule roluri la Teatrul „Maria Filotti” în Brăila, chiar și roluri principale.
– Ce ai simțit când ai intrat prima dată pe scena teatrului din Brăila, alături de profesioniști?
O emoție puternică! Am simțit trecerea de la stadiul de actor amator la actor profesionist! Chiar dacă nu terminasem studiile, jucam, pentru prima dată alături de actori profesioniști. La primul spectacol, înlocuiam un actor în „Nota zero la purtare” – eram elevul Johnny dintr-a VIII-a. Când am făcut repetiții cu actorul Bujor Măcrin de la Brăila, repetasem momentul în care deschid ușa clasei și încep să-mi spun replica. Dar pe scenă, în timpul repetițiilor, când am pășit în decor și am văzut reflectoarele pe mine și sala – chiar dacă goală, imensă -, m-am blocat. Nu am mai știut textul, nu mai știam nimic. Apoi mi-am revenit, am reluat repetiția. Când am intrat în prima reprezentație la profesioniști, am avut emoții foarte mari. Am încercat – și, din ce îmi aduc aminte am și reușit – să mă detașez, să nu văd absolut nimic. Privirea mea nu a depășit oglinda scenei, n-a pătruns sala. Și atunci am rămas în relație cu ceilalți parteneri de pe scenă, mi-am făcut rolul, toți m-au felicitat după. Iar acest moment mi-a dat încredere. Fiecare laudă, fiecare cuvânt de bine, fiecare corijare a ceea ce am făcut pe scenă… toate m-au ajutat să ajung unde sunt! Bine, de 5 ani nu mai sunt pe scenă, dar acum, ca manager, conduc Teatrul EXCELSIOR în primul rând așa cum mi-aș fi dorit eu, ca actor, să întâlnesc un manager. În plus, experiența de început am preluat-o de la acea personalitate dramaturgică și managerială, Ion Bălan, de la Brăila.
Experiența UNATC a fost așa cum ți-ai imaginat?

Da. IATC-ul de atunci a fost o experiență așa cum mi-am dorit! Nu am intrat din prima și, exact în anul în care le-am spus tuturor că nu mai dau examen, în 1991, am fost admis. Renunțasem la orele de pregătire pe care le făceam până atunci, dar îmi însușisem observațiile, deja aveam un mod al meu în care mă pregăteam. Până atunci m-au pregătit Bujor Măcrin, Nae Iliescu și regretatul Petrică Gheorghiu. În drumul spre Teatrul de la Brăila făceam în așa fel încât să fiu singur și să repet ce m-au învățat ei. Aveam deja un repertoriu pe care l-am triat, eliminând tot ce nu mă emoționa. În 1991, cu două săptămâni înainte de Admitere, i-am anunțat pe ai mei că mă duc să dau la facultate. Şi apoi, în seara afișării rezultatelor, la 23.30 i-am anunţat că am intrat la facultate.
– Ce aveai în plus în anul în care ai reuşit la examenul de Admitere? Privind retrospectiv, cu experienţa ta de acum, ce crezi că i-a făcut pe cei din comisie să te aleagă?  
Cred că nu mai aveam emoţia examenului, ci aveam emoţia scenică. Eram mult mai liniştit, mă dusesem împăcat cu mine. Iau – bine, nu iau – mă mai duc şi la anul. La IATC se dădea examenul de admitere ani la rândul.
Unii au încercat o viață!
Da, păi uite, Bindea a dat de 11 ori. Cred că detașarea de examen m-a ajutat să păstrez doar emoția mesajului pe care vreau să-l transmit. Plus că aveam emoții pentru că mă aflam în fața unor mari personalități: Mircea Albulescu, Sanda Manu, Dem Rădulescu, etc.
– Ai fost la clasa lui Mircea Albulescu.
Da. Atât maestrul Albulescu dar și ceilalți profesori care erau mari personalități culturale – Alexandru Repan, Ion Cojar, Olga Tudorache, Adrian Pintea și alții – au reușit să îmi sculpteze personalitatea.
Ce ți-a spus Albulescu, profesorul tău, ca primă lecție importantă de teatru?

În primul rând, maestrul Albulescu ne-a educat să fim o familie și să ne iubim între noi și, în al doilea rând, el ne-a introdus în tainele acestei meserii. Pentru că este o meserie foarte grea, chiar dacă din exterior pare foarte ușoară. Maestrul ne-a ajutat să ne întărim și să avem puterea să răzbatem în această „junglă”. Pentru că este o „junglă”, o luptă continuă care nu este întotdeauna o luptă de gentlemen. Nu este un duel, este, efectiv, o bătălie. O bătălie pentru a câștiga un loc sub lumina reflectoarelor. O bătălie din care cel mai mult are de câștigat publicul spectator. E visul „de a ajunge”, e visul de a fi cel mai bun. Toată lumea își dorește să fie Al Pacino, Robert De Niro, toată lumea își dorește să joace Hamlet. Dar Mircea Albulescu ne-a învățat, de exemplu, cât de important poate să fie Iago, nu doar Othello sau Mercuțio în comparație cu Romeo.
– După IATC, ce a urmat?
Pe atunci – acum nu știu dacă mai este așa – în anul IV la Studioul de Teatru „Casandra” exista o Săptămână de Teatru cu vizionări pentru directorii din teatre. Veneau, vedeau și își alegeau actorii. Eu am primit trei propuneri, pentru Baia Mare, Petroșani și Bacău. Propunerea cea mai interesantă mi s-a părut cea pentru Bacău. Aveam posibilitatea să mă angajez şi la Teatrul EXCELSIOR dar având, totuşi, o vârstă destul de înaintată – 28 de ani – am ales să plec în provincie. Mi se mai propusese un proiect, mare, dar mi-am spus că trebuie să nu ard etape şi să construiesc. Şi aşa am ales să merg la Bacău. Am început acolo cu „Opera de trei parale”, am avut foarte multe roluri principale, eram bine distribuit în spectacole. Și am spus că, dacă vreodată Dumnezeu va vrea să ajung în București, voi ajunge, ca un bonus de la viață. Dacă nu, nu.
– În perioada IATC-ului, ai stat la cămin?
Da, am stat la cămin. Mie îmi place în colectiv, nu-mi place să fiu singuratic.
 
Dar, în perioada aceea, te-ai gândit dacă drumul este bun, dacă nu cumva ar fi trebuit să decizi către altceva…
Nu, nu puteam să fac altceva! Nu puteam pentru că sunt o fire liberă, sunt un om care se plictisește foarte repede de rutină. Nu-mi place stereotipia vieții și atunci am ales meseria asta ca să pot să evoluez în foarte multe direcții.
 
– Bacău: roluri, actor. Când a încolțit ideea că ai putea să fii mai mult decât actor?
La Bacău am trecut printr-o perioadă frumoasă. Încă de la început, am fost adoptat de către comunitatea băcăuană și cea teatrală, culturală. M-am simțit ca într-o familie și am încercat să fac tot ce îmi stă în putere ca să nu dezamăgesc pe cineva și, în mod special, pe mine. Mi-am dedicat timpul liber șlefuirii unor alte caractere și personalități, find profesor la Palatul Copiilor din Bacău.
– La câți ani după ce ai ajuns acolo?
Am ajuns acolo în 1995… Prin 1999, eram angajat la Teatru dar mi-am mai găsit un post la Liceul Pedagogic, unde se introdusese Arta Dramatică, ca materie obligatorie la clasele de Pedagogie. Am fost profesor acolo. Și, apoi, am fost și profesor de teatru la Palatul Copiilor. Mi-am făcut profesia cum am putut mai bine, peste tot…
 
Acesta a fost momentul în care te-ai apropiat de adolescenți, de tineri?…
Eu cred foarte mult în publicul tânăr, cred foarte mult în tineri – așa cum alții au crezut în mine când eram tânăr, am obligația să le ofer tinerilor o șansă. Pentru că tinerii au nevoie de șansă! Trebuie să te gândești că toți acești tineri sunt ca și copilul tău: ce faci cu copilul tău, trebuie să faci și cu ei.
 
Dar, până atunci, publicul tău era format din adulți…
În provincie, publicul este format, în mare parte, din tineri și chiar adolescenți.
– Erai un actor apreciat, un profesor îndrăgit. Când ai ajuns director și cum? Ai fost unul dintre cei mai apreciați directori ai Teatrului Municipal „Bacovia” din Bacău.
Ca tânăr și neliniștit cum eram atunci – și cum cred că am rămas și acum – aveam clasa de la Palatul Copiilor ca o clasă adevărată de teatru, ca o clasă de școală. Fiind un spațiu destul de generos, am vorbit cu directorul de atunci să facem din acea sală un studio de teatru. Practic, acel om mi-a dat voie. Eu m-am zbătut să obțin sponsorizări și să renovez acel spațiu.
Primul teatru de care te-ai ocupat!
Da. Primul teatru de care m-am ocupat. S-a întâmplat în 2004. Apoi, pe 2 decembrie, am stabilit să facem inaugurarea, dar nu ca un eveniment în care doar se taie panglica, ci ne-am propus să organizăm, cu adevărat, un eveniment artistic. Și am reușit – a ieșit un adevărat spectacol, un eveniment complet. Și, atunci, domnul primar, care participase la eveniment, m-a întrebat, de față cu toată lumea, dacă pot să revigorez Teatrul Bacovia. În euforia momentului, am spus că da. Neștiind ce înseamnă acel „da”! Mi-a spus că mă așteaptă cu proiectul de director, pe 24 decembrie, dimineața. În drumul spre casă, în seara aceea, am realizat ce a însemnat răspunsul meu. Dar fiind foarte ambițios și luptător, nu încăpea vorbă să dau înapoi. Și așa am făcut primul meu proiect de management care a fost aprobat și, astfel, pe 31 decembrie am ieșit pe scena de Revelion și am fost prezentat publicului din Bacău, în noua calitate pe care urma să o am. Apoi, pe 1 februarie, de ziua mea, am fost numit directorul Teatrului Bacovia din Bacău. Și așa a început drumul meu.
– De la proiectul acela de câteva pagini, ai reușit să scrii istorie pentru Teatrul Bacovia din Bacău. Ai realizat proiecte în premieră pentru România, care i-au inspirat și pe alți manageri culturali.  
Eu cred că fiecare echipă este ca o familie. Și, în orice familie, sunt și bucurii dar sunt și probleme. Eu îmi doresc să fac tot ce pot astfel încât să susțin echipa și să aduc valoare. Față de alți directori de la Bacău, eu am făcut tranziția încet. Au fost cazuri în care manageri nou-numiți au scos tot ce au realizat directorii de dinaintea lor. Eu mi-am dorit continuitate și evoluție. Am încercat să conduc teatrul exact cum mi-aș fi dorit eu, dacă aș fi fost actor.
– Câte spectacole erau când ai venit și câte ai lăsat când ai plecat?
Erau vreo 6 spectacole. Când am plecat eu, erau cam 20.
– Și publicul?
În sală lumea venea pentru câte un actor. Dar ceea ce m-a bucurat foarte mult și mi-a dat putere a fost faptul că cineva necunoscut – care, ulterior, mi-a devenit prieten – m-a sunat și mi-a zis: „Domnule director, vreau să vă mulțumesc pentru tot ce faceți la Teatrul Bacovia și pentru că m-ați oprit din turismul cultural!”. Era un om care nu mai intrase de 6 ani în Teatrul Bacovia, deși era din Bacău.
 
– Strategia a fost să aduci actori-vedetă sau să lucrezi cu actorii teatrului?
Să lucrez cu actorii teatrului. Nu mi-a fost ușor la Bacău. Resursele financiare în provincie sunt mai mici decât cele din Capitală. Eu am această șansă – de a fi fost director și în provincie, înainte de a fi manager în București. Eu știu care sunt problemele provinciei și îi apreciez pe directorii teatrelor.
– În mandatul tău la Bacău s-au montat regii clasice sau moderne?
Și clasice, și moderne. Am rebranduit un festival care era din 1974 și care se oprise în 1992. Era un festival la care mi-am dorit să ajung când eram actor-corp ansamblu la Brăila, dar la acest festival nu puteau accede decât actorii profesioniști, cu studii. Iar când am terminat eu facultatea, festivalul nu mai era. Și atunci mi-am promis că, dacă voi ajunge vreodată o persoană cu putere de decizie în ceea ce privește teatrul, voi reînființa acest festival – „Gala monodramelor”. Eu l-am transformat în „Gala Star”. Și a prins proporții internaționale: am avut actori din Statele Unite, Franța, Japonia, Marea Britanie, Grecia, Ungaria, Polonia, Rusia…
– Deveneai, din ce în ce mai mult, manager cultural. Și jucai sau doar te concentrai pe ipostaza cea nouă?
Am încercat, o perioadă, să și joc. Am încercat să le fac pe amândouă dar, din păcate, nu se putea pentru că eu îmi doream foarte mult ca teatrul să crească, îmi doream să fie o instituție despre care să se audă. Am reușit cu spectacole precum „Requiem”, în montarea lui Alexander Hausvater. Am fost la foarte multe festivaluri. Am reușit să curățăm ușa pe care am intrat în atenția Teatrului românesc!     
– Știu că ai făcut și proiecte socio-culturale…
„Bilet în așteptare” a fost un proiect pe care l-am lansat în ianuarie 2014 – cineva cumpăra un bilet și putea să mai cumpere unul la un preț fix. Pe cel de-al doilea bilet îl punea într-o urnă, iar acel bilet îi era dat unui om sărac sau unui copil care intra de pe stradă. E un proiect care mi-aș fi dorit să cuprindă toată țara. Apoi am făcut accesul liber al pensionarilor la teatru – în fiecare ultimă zi de luni a fiecărei luni calendaristice, dădeam un spectacol gratuit. Un alt proiect social, „Accesul neîngrădit la cultură pentru persoanele cu dizabilități”.
– Când ai hotărât să pleci de la Bacău?
Mă hotărâsem prin 2014. Îmi era foarte greu, mai ales că, din 2013, viața mea se schimbase. Ultima gală, în 2014, am făcut-o din venituri proprii, Primăria nu mai aloca fonduri. Dezvoltam tot soiul de parteneriate, trupa obosise pentru că se juca mult ca să supraviețuim. Ca să pot să aduc un regizor, trebuia să adun venituri proprii. Alergam peste tot ca să putem aduna venituri şi oamenii acumulaseră oboseală. Iar eu simţeam că nu acesta este drumul. Aveam propuneri de la alte teatre din țară pentru postul de Director Artistic şi chiar actor. Luam în calcul să redevin doar actor. Voiam să plec de la Bacău, aveam nevoie de un nou drum, şi personal şi profesional. Dar asta nu înseamnă că nu am plecat cu amărăciune în suflet! Iar amărăciunea a devenit mai mare acum, pentru că eu lăsasem teatrul la un anumit nivel şi s-a pierdut mare parte din tot ce am construit acolo cu multă muncă.
– Ce te-a adus la Bucureşti?
Vestea că se organizează concurs pentru postul de manager la Teatrul EXCELSIOR.
– Ce ştiai despre Teatrul EXCELSIOR?     

Știam foarte multe despre Teatrul EXCELSIOR. Încă din 1995 ştiam de tot sufletul pe care l-a pus maestrul Ion Lucian în acest teatru pentru că primisem propunerea de a lucra aici ca actor. Eu cred foarte mult în spectacolele pentru copii – sunt spectacole care te purifică, dacă eşti actor. Marii actori americani de film, din când în când, se întorc şi fac câte un spectacol de teatru. Pentru că teatrul te purifică. E altceva!
Cum era Teatrul EXCELSIOR când l-ai găsit?
Am găsit un teatru cu un repertoriu foarte vast şi frumos, cu spectacole foarte frumoase, foarte vii, pe care le lăsase maestrul Ion Lucian. Din păcate, unii dintre cei care urcau pe scenă atunci nu îl puneau pe primul loc – era un fel de teatru de tranzit către alte scene mai mari. Am încercat, încet-încet, să schimb mentalitatea cum că ar fi doar un teatru pentru copii și să deschid o nouă viziune: a teatrului pentru adolescenți!
– Ai îmbogăţit trupa pe care ai găsit-o. Dar au fost şi actori pe care i-ai păstrat…
Da, am îmbogăţit trupa de actori prin colaboratori tineri. Dar am păstrat toti oamenii. Nu am dat pe nimeni afară şi am încercat să mediez conflictul între generaţii. Încerc să fac tot ce pot pentru actori, să găsesc cele mai bune variante pentru siguranţa lor artistică și financiară.
– Putem spune că ai dublat numărul spectacolelor, în anii tăi ca manager?
Da, fără doar şi poate. Acum sunt de patru ori mai multe. Înainte de venirea mea, se juca vinerea şi duminica, iar acum jucăm în fiecare zi, uneori şi câte două spectacole. Dintr-o sală magazie am făcut Sala Studio a Teatrului. Pot să spun că acum, după mai bine de patru ani de când sunt la Teatrul EXCELSIOR, instituţia şi-a sporit importanţa. Avem o serie de proiecte – RELIEF, NEW DRAMA; TEEN FEST, ATELIERELE EXCELSIOR, toate proiecte pe care le-am făcut pentru adolescenţi. Suntem primul teatru din România în Cartea Recordurilor pentru proiectul de Centenar – „Vlaicu Vodă”.
– Ce te inspiră, pentru proiectele pe care le faci la Teatrul EXCELSIOR?
Eu cred foarte mult în ideea că „Azi e mâine!”. Cum avem grijă de generația aceasta de adolescenți, așa va arăta România. Din rândurile lor vor veni noii lideri. Cred că sunt legi în cultură care pot fi îmbunătățite. Iar dacă, până în anii libertăţii, România a rezistat prin cultură, acum e momentul afirmării prin cultură!
 
 
 
Top