Vă spun, de la început, că nu este coincidență de nume! Sunt… fata tatălui meu, iar interviul pe care urmează să îl citiți și pe care mă străduiesc să îl semnez ca jurnalistă și nu doar cu emoția celei care trăiește povestea din el, este, poate, cel mai greu pe care l-am făcut vreodată! Poate pentru că, între mine și tata, cuvintele nu stau pe primul loc. Ele lasă să curgă muzica și emoțiile nerostite pentru că nu încap în cuvinte! Tatăl meu a ajuns… „de la moară-n Călinești, la Oedip în București”. Dincolo de acest gând stă povestea de viață a unui profesionist cum rar am întâlnit, a unui muzician desăvârșit care a slujit cornul 40 de ani la Opera Națională București și îl păstrează o viață în suflet!
– Cum ai ajuns să studiezi muzica? Cât a fost miracol în devenirea ta profesională și umană?
Rădăcinile mele sunt puternic înfipte în Lunca Argeșului, între dealurile bogate în vii, aproape de Topoloveni, orașul magiunului și al cusăturilor tradiționale de la fabrica „Muncitoarea”. Sunt copil de țărani. Copilul unor țărani din Călinești, o comună de lângă Pitești. Spun cu inima plină că m-am născut fiu de țărani, pentru că am învățat de la părinții mei: de la tata, care era zidar, am învățat că nu poți construi nimic fără o temelie solidă. Se numea Petre, era un om bun și muncitor care mi-a spus că, dincolo de prunii din livada noastră, e o Lume întreagă de descoperit! Mama, Ioana, era o femeie puternică. De la ea am învățat, încă de mic, cât de important e să muncești peste măsură pentru a reuși. De la ea, poate, am învățat și să-mi ascund emoția, s-o amân pentru mai târziu, întrucât, pentru a reuși, în povestea mea nu mi-am permis decât târziu – și pe furate – să las loc emoției. A trebuit să muncesc pentru a depăși condiția contextului social în care am venit pe lume. Un context social sănătos, dincolo de care intuiam că trebuie să fie mai mult… Nu știam că acest „mai mult” avea să fie Muzica! Cred că în devenirea mea profesională și umană, miracolul a existat! Dumnezeu a avut întotdeauna o aripă pe umărul meu – m-a muncit, m-a încercat, dar nu m-a lăsat! Miracolul s-a arătat în anul 1955, când aveam șapte ani. Într-o zi, eram cu tatăl meu la moara din Călinești, să măcinăm niște grâu. Eram în căruță, pe niște saci, când am auzit, la difuzorul agățat pe prispa morii, o muzică așa cum nu mai auzisem până atunci: „Tată, de ce se cântă muzică tristă?”, am întrebat eu. Atunci tata mi-a spus că, la radio, anunțau că a murit marele George Enescu: „Tată, să ții minte, George Enescu a fost un mare om, un mare compozitor și dirijor, care cânta și la vioară, și la pian. Îl știe o lume întreagă!”, mi-a explicat tata, atât cât știa și el despre Enescu și cât puteam înțelege eu. Am realizat că muzica a fost miracolul din viața mea atunci când, peste ani, am cântat capodopera enesciană „Oedip” ca prim-cornist în Orchestra Operei Naționale București, cu David Ohanesian în rolul principal. Motto-ul vieții mele a devenit, „De la moară-n Călinești, la Oedip în București!”.
– Cât de greu a fost drumul? Ți-ai propus gloria, încă de la început?
Atunci, din vârful sacilor de la moară, nici nu bănuiam cât de frumoasă poate să fie Muzica! La radio se difuza, cel mai adesea, muzică populară. O îndrăgeam și pe aceea… Romanțele… Mă opream lângă aparatul de radio, ori de câte ori auzeam muzică! Se știa în comună că băiatul lui Petre Păuna cântă foarte frumos, că are voce bună. O demonstrasem la cinci ani, când un unchi, om de vază al comunei, a invitat-o să cânte la nuntă pe Tita Bărbulescu, care a venit cu taraful ei. Lumea m-a pus și pe mine, „Tică cel mic”, să cânt cu ea. Ba mai mult, am primit și câțiva bănuți. A fost primul moment de afirmare. Școala primară am început-o în sat. Învățătoarea mea era bolnavă de TBC și mai mult stătea prin sanatorii de recuperare. Noi, elevii, eram supravegheați de cei mai mari sau eram luați în alte clase unde asistam la lecțiile predate, fără să înțelegem prea mult pentru că noi rămăseserăm în urmă cu materia. Știind că sunt talentat, profesorul de muzică din sat, Gheorghe Toroimac, a mers la părinții mei și le-a spus că ar fi bine să încerce să mă înscrie la o școală de muzică din București, unde studia și fiul său. Tata, având experiența muncii grele de la țară, mi-a spus că ar fi bine să încerc pentru că, dacă aș reuși, aș scăpa de munca grea, munca fizică: „Dacă te faci artist, vara stai la răcoare și iarna la căldură!”, mi-a spus el. E atâta înțelepciune în vorbele lui! Am făcut câteva lecții de muzică acolo, în sat, cu acel profesor și m-am prezentat la examenul de admitere în clasa a V-a, la Școala de Muzică Nr. 1, astăzi Colegiul Național „Dinu Lipatti” din București. Am dat probe de ritm, de intonație și am reușit să cânt la vioară valsul din opereta „Văduva veselă” doar pe două corzi. Nu am așteptat rezultatul concursului, ne-am întors acasă, la țară. Eram doar eu cu tatăl meu, care se întorsese să mă ia de la ruda în grija căreia mă lăsase. În septembrie, am început școala tot la Călinești, cu gândul că nu am reușit să intru la școala de muzică din Capitală. După câteva săptămâni, familia a primit o scrisoare expediată din Bucureşti, în care eram somat să mă prezint la cursuri sau să anunțe familia de ce lipsesc. Reușisem la admitere, dar nu aflasem! Eram elev la Școala de Muzică Nr. 1 din București! M-am prezentat și așa a început odiseea Bucureștiului! A fost greu să recuperez cunoștințele teoretice pierdute în anii în care învățătoarea din satul meu, bolnavă, stătea prin sanatorii. La muzică însă, la teorie muzicală și la instrument, aveam rezultate foarte bune. Regula școlii era ca, pentru instrumentele de suflat, să se opteze după clasa a VI-a, dat fiind efortul care trebuie depus. Așa că, după un an de percuție, m-am transferat la corn. Am intuit că o să-mi placă. Rădăcinile mele de la sat au făcut să-mi pară cornul desprins din poveştile cu vânătoare, război, mă gândeam la semnalul de poștă care anunţa veşti importante… Eram robust, mi se potrivea! În plus, dintotdeauna cornul mi s-a părut un instrument frumos și ca aspect! Rotund, complet!… Apoi, când am aflat de rolul său în orchestră, m-am lăsat condus de la sunetul inspirat de natură la cel șlefuit, ar artei interpretative autentice. Gloria se percepe altfel din fosa orchestrei! Desigur, la vremea aceea, am început spectacolele cu orchestra liceului, evenimente care erau difuzate la radio și televiziune. Am fost membru al orchestrei, fără întrerupere, din clasa a VII-a și până la absolvirea liceului. Părinții, rudele și prietenii se adunau la Căminul Cultural din comună, să mă vadă la televizor.
– Cum era singurătatea, la vârsta adolescenței și cum era sfârșitul vacanțelor?
Sfârșitul vacanțelor era, întotdeauna, foarte greu. Lăsam acasă livada cu fructe, grădina cu legume, jocurile și treburile din gospodărie, tradițiile de sărbători, părinții și pe cele două surori pentru a veni la școală, la internat. Deși școala oferea condiții bune de cazare și învățătură, lipsurile, de multe ori, împovărau viața de adolescent. Acasă mergeam doar în vacanțe și rar primeam câte un pachet de la familie. Părinții mei, oameni simpli, aveau de ținut în școli trei copii. Banii de buzunar pe care îi primeam ar fi fost de ajuns, poate, acasă, la țară, însă erau puțini pentru București. Îmi amintesc de mingile colegilor mei – pentru mine, era o tragedie când se spărgea a mea! Îmi amintesc că m-aș fi dat mai des pe tobogan, dar uniforma trebuia să reziste cât mai mult. Îmi amintesc gulerașele apretate ale colegelor mele, care veneau cu cozi împletite perfect și cu pantofi strălucitori. Și caietele lor cu foaie velină, dar și caietele mele pe care cerneala se întipărea gros… Atunci, eu mi-am umplut tot timpul cu școala și cu studiul. Odată, pe când era vremea cireșelor, am găsit o cireașă mare, coaptă, lângă o tarabă. Am luat-o de pe jos, am mâncat-o și am ținut în gură sâmburele, toată ziua, de dor de acasă și de toți ai mei.
Sfârșitul vacanțelor era, întotdeauna, foarte greu. Lăsam acasă livada cu fructe, grădina cu legume, jocurile și treburile din gospodărie, tradițiile de sărbători, părinții și pe cele două surori pentru a veni la școală, la internat. Deși școala oferea condiții bune de cazare și învățătură, lipsurile, de multe ori, împovărau viața de adolescent. Acasă mergeam doar în vacanțe și rar primeam câte un pachet de la familie. Părinții mei, oameni simpli, aveau de ținut în școli trei copii. Banii de buzunar pe care îi primeam ar fi fost de ajuns, poate, acasă, la țară, însă erau puțini pentru București. Îmi amintesc de mingile colegilor mei – pentru mine, era o tragedie când se spărgea a mea! Îmi amintesc că m-aș fi dat mai des pe tobogan, dar uniforma trebuia să reziste cât mai mult. Îmi amintesc gulerașele apretate ale colegelor mele, care veneau cu cozi împletite perfect și cu pantofi strălucitori. Și caietele lor cu foaie velină, dar și caietele mele pe care cerneala se întipărea gros… Atunci, eu mi-am umplut tot timpul cu școala și cu studiul. Odată, pe când era vremea cireșelor, am găsit o cireașă mare, coaptă, lângă o tarabă. Am luat-o de pe jos, am mâncat-o și am ținut în gură sâmburele, toată ziua, de dor de acasă și de toți ai mei.
– Cum au înțeles părinții tăi profesia ta? Au fost în sală la audiții și, mai târziu, la spectacole?
Părinţii mei m-au responsabilizat, de mic. M-au făcut să înţeleg că şcoala era datoria mea și că nu mă puteau ajuta mai mult, la București. Desigur, exista oricând alternativa de a mă întoarce acasă. Dar, deja, Muzica mă chema. Mi-au fost alături cât de mult au putut și au venit și la spectacolele din anii de liceu, Conservator… apoi la Operă. Întotdeauna au spus că băiatul lor este artist la București și am simțit că se bucură pentru mine.
– După „Oedip”-ul din București, cum s-a mai văzut moara din Călinești?
N-am uitat să fiu recunoscător că Muzica mi-a deschis sufletul și perspectivele! Cred că m-am născut să fac muzică și mi se pare uimitor cum sădește Dumnezeu speranța acolo unde nici nu te aștepți! Odată pornit Drumul meu, m-am întors în Călinești doar în vacanțe, cu gândul că rostul meu e în București. Iar în perioada de formare, în care stăteam la internat și sufletul mi-era împărțit între dorul de familie – în timpul anului școlar – și dorul de corn – în vacanțe – cred că, de fapt, casă mi-a fost muzica. După absolvirea liceului am dat admitere la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, în București, astăzi Universitatea Națională de Muzică, București. Aici erau doar două locuri disponibile la concursul de admitere la corn, absolvenți de licee de muzică fiind cu zecile! Pentru că specificul Conservatorului era unic și concurența era foarte mare, examenul de admitere se susținea înaintea examenelor de la celelalte facultăți, astfel încât să existe posibilitatea reorientării profesionale. Pentru că erau atât de puține locuri, am aflat rapid rezultatul. Fusesem admis! Eram student la Conservator! Am plecat fericit la părinții mei, la Călinești, unde oamenii se întrebau ce caut acasă în vreme ce toți ceilalți tineri de la oraș se pregătau de examenele de admitere. Mama, cu multă blândețe, mi-a spus să nu fiu supărat că tot întreabă lumea și că, dacă nu am reușit, să nu-mi fie teamă să-i spun. Tare s-a mai bucurat când a înțeles că îi spuneam adevărul, că eram proaspăt student la Conservator. După Conservator, a urmat repartiția guvernamentală. Puteam alege, pentru că aveam note foarte bune, între Filarmonica „George Enescu” din București și Opera Română din București. Am ales Opera. Sau ea m-a ales pe mine…
– Cum a fost întâlnirea cu Opera?
Se întâmpla în august 1972. Am iubit Opera, din prima clipă și i-am rămas fidel mai bine de 40 de ani. Marea mea iubire profesională, unicul loc de muncă. La scurt timp după angajare, am devenit prim cornist și șef de partidă deoarece maeștrii Constantin Ionescu și Ion Bădănoiu s-au pensionat aproape concomitent. A urmat perioada când, la primul pupitru al partidei de corn, am studiat și am interpretat lucrările din repertoriul Operei, un repertoriu vast și dificil. Să fii prim cornist înseamnă efort fizic, rezistență dar, dincolo de partea aceasta solicitantă a profesiei este descifrarea partiturilor, interpretarea solistică, emoția pusă în fiecare sunet. Spectacolele erau programate șase zile pe săptămână – lunea era reláche, iar duminica, de foarte multe ori, erau câte două spectacole – la matineu și seara. Am iubit Opera din tot sufletul meu și i-am fost credincios. Viața mea și a familiei mele s-a brodat în funcție de spectacole. Cu Opera și cornul am cântat în toată lumea, am trăit clipe care nu sunt îngăduite multora. Devotamentul față de profesie mi-a fost și îmi este Crez. Este cea mai mare calitate a mea și, totodată, și cel mai mare defect. Însă eu am decis să rămân alături de Operă în toate perioadele ei de splendoare, dar și în clipele dificile. Am trăit istoria acestei instituții în perioadele în care a fost condusă de Mircea Horia Simionescu, Constantin Bugeanu, Walter Klepper, Petre Codreanu (două mandate), Cornel Trăilescu, Eugenia Moldoveanu, Cornel Stavru, Pompeiu Hărășteanu, Răsvan Cernat, Ludovic Spiess, Cătălin Ionescu Arbore, Răzvan Dincă. Am avut șansa să lucrez sub bagheta multor dirijori români și străini: Constantin Bugeanu, Anatol Kisadji, Paul Popescu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici, Lucian Anca, Mihai Brediceanu, Carol Litvin, Alexandru Samoilă, Petre Zbârcea, Ion Iancu, Vlad Conta, Adrian Morar, Tiberiu Soare, Iurie Florea, Ciprian Teodorașcu, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Victor Dumănescu.
Se întâmpla în august 1972. Am iubit Opera, din prima clipă și i-am rămas fidel mai bine de 40 de ani. Marea mea iubire profesională, unicul loc de muncă. La scurt timp după angajare, am devenit prim cornist și șef de partidă deoarece maeștrii Constantin Ionescu și Ion Bădănoiu s-au pensionat aproape concomitent. A urmat perioada când, la primul pupitru al partidei de corn, am studiat și am interpretat lucrările din repertoriul Operei, un repertoriu vast și dificil. Să fii prim cornist înseamnă efort fizic, rezistență dar, dincolo de partea aceasta solicitantă a profesiei este descifrarea partiturilor, interpretarea solistică, emoția pusă în fiecare sunet. Spectacolele erau programate șase zile pe săptămână – lunea era reláche, iar duminica, de foarte multe ori, erau câte două spectacole – la matineu și seara. Am iubit Opera din tot sufletul meu și i-am fost credincios. Viața mea și a familiei mele s-a brodat în funcție de spectacole. Cu Opera și cornul am cântat în toată lumea, am trăit clipe care nu sunt îngăduite multora. Devotamentul față de profesie mi-a fost și îmi este Crez. Este cea mai mare calitate a mea și, totodată, și cel mai mare defect. Însă eu am decis să rămân alături de Operă în toate perioadele ei de splendoare, dar și în clipele dificile. Am trăit istoria acestei instituții în perioadele în care a fost condusă de Mircea Horia Simionescu, Constantin Bugeanu, Walter Klepper, Petre Codreanu (două mandate), Cornel Trăilescu, Eugenia Moldoveanu, Cornel Stavru, Pompeiu Hărășteanu, Răsvan Cernat, Ludovic Spiess, Cătălin Ionescu Arbore, Răzvan Dincă. Am avut șansa să lucrez sub bagheta multor dirijori români și străini: Constantin Bugeanu, Anatol Kisadji, Paul Popescu, Cornel Trăilescu, Constantin Petrovici, Lucian Anca, Mihai Brediceanu, Carol Litvin, Alexandru Samoilă, Petre Zbârcea, Ion Iancu, Vlad Conta, Adrian Morar, Tiberiu Soare, Iurie Florea, Ciprian Teodorașcu, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Victor Dumănescu.
– Ai numărat vreodată spectacolele în care ai cântat?
Matematic, sunt peste douăsprezece mii de reprezentanții în acești peste 40 de ani… Ca titluri: „Carmen”, „Don Carlos”, „Fidelio”, „Lakmé”, „Faust”, „Bărbierul din Sevilla”, „Tosca”, „Cneazul Igor”, „Olandezul Zburător”, „Otello”, „Oedip”,„Tannhäuser”, „Aida”,„Nabucco”, „Der Freischütz”, „Ion Vodă cel Cumplit”, „Falstaff”, „Walkiria”, „Flautul Fermecat”, „Boema”, „Traviata”, „Italianca în Alger”, „Così fan tutte”, „Pescuitorii de perle”, „Lucia di Lammermoor”, „Ariadna la Naxos”, „Trubadurul”, „Ernani”, „Rigoletto”, „Madame Butterfly”, „Cavaleria Rusticană” și „Paiațe”… „Liliacul”, „Văduva Veselă”, „Spărgătorul de Nuci”, „Don Quijote”, „Lacul Lebedelor”, „Frumoasa din Pădurea Adormită”, „Floarea de piatră”, „Romeo și Julieta”, „Coppélia”, „Corsarul”…
Matematic, sunt peste douăsprezece mii de reprezentanții în acești peste 40 de ani… Ca titluri: „Carmen”, „Don Carlos”, „Fidelio”, „Lakmé”, „Faust”, „Bărbierul din Sevilla”, „Tosca”, „Cneazul Igor”, „Olandezul Zburător”, „Otello”, „Oedip”,
– Spune-mi câteva dintre numele importante ale soliștilor pe care i-ai cunoscut, cântând în spectacole!
Nicolae Herlea, Valentin Teodorian, Magda Ianculescu, Octav Enigărescu, Teodora Lucaciu, David Ohanesian, Eugenia Moldoveanu, Maria Slătinaru Nistor, Silvia Voinea, Pompeiu Hărășteanu, Cornel Stavru, Florin Georgescu, Ionel Voineag, Nicolae Florei, Eduard Tumagian, Vasile Martinoiu, Virginia Zeani, Ileana Cotrubaş, Maari Bieşu, Viorica Cortez Guguianu, Marina Krilovici, Nelly Miricioiu, Felicia Filip. Spectacolele erau adevărate evenimente muzicale, atât pentru artiștii Operei, cât și pentru spectatori. Opera era o instituție sacră, iar ținuta spectatorilor era deosebită: domnii veneau în smoking, iar doamnele în rochii lungi, elegante, cu haine de blană. Orchestra cânta în frac negru, papion, pantofi de lac. Ținuta era impusă și la orele de studiu și la repetiții. Opera era un tărâm aparte, rupt de cenușiul realității contextului socio-politic de dinainte de Revoluție. Iar după Decembrie 1989 a continuat să-și păstreze strălucirea. Însă eu am prins anii în care raportarea față de personalitățile culturale era altfel… Respectul se traducea în alte coordonate.
– Spune-mi câteva dintre spectacolele care ți-au rămas în suflet!
Nu pot uita, de pildă, spectacolele de balet de la Pavia, în Italia, când Ileana Iliescu a fost acoperită pur și simplu de florile pe care publicul i le arunca la picioare. Scena a devenit un câmp de flori, iar aplauzele au durat, de fiecare dată, minute în șir! Spectacolul„Nabucco” a avut premiera în 1987 și apoi, timp de zece ani, Corul Sclavilor a fost mereu bis-at și tris-at! În opera „Der Freischütz”, Corul Vânătorilor era, de fiecare dată, cerut la bis. Îmi amintesc de spectacolul „Oedip”, în turneu la Bolshoi Theatre. Cu cât teatrul era Bolshoi – mare – cu atât moara mea din Călinești măcina în continuare, tot mai mică și mai veche, umilă în comparație cu măreția lui Enescu! Tot acolo, în 1984 am cântat și „Nunta lui Figaro” și un concert de arii. Ar mai fi spectacolul de aniversare a 90 de ani de viață a Regelui Mihai, în 2011. Îmi sunt aproape de suflet și edițiile Festivalului „George Enescu”. Din cele douăzeci și trei de ediții, începând cu anul 1958, am participat la cincisprezece. Gândește-te că, din 1975, am cântat toate spectacolele, permanent, cornul I, solo…
Nu pot uita, de pildă, spectacolele de balet de la Pavia, în Italia, când Ileana Iliescu a fost acoperită pur și simplu de florile pe care publicul i le arunca la picioare. Scena a devenit un câmp de flori, iar aplauzele au durat, de fiecare dată, minute în șir! Spectacolul„Nabucco” a avut premiera în 1987 și apoi, timp de zece ani, Corul Sclavilor a fost mereu bis-at și tris-at! În opera „Der Freischütz”, Corul Vânătorilor era, de fiecare dată, cerut la bis. Îmi amintesc de spectacolul „Oedip”, în turneu la Bolshoi Theatre. Cu cât teatrul era Bolshoi – mare – cu atât moara mea din Călinești măcina în continuare, tot mai mică și mai veche, umilă în comparație cu măreția lui Enescu! Tot acolo, în 1984 am cântat și „Nunta lui Figaro” și un concert de arii. Ar mai fi spectacolul de aniversare a 90 de ani de viață a Regelui Mihai, în 2011. Îmi sunt aproape de suflet și edițiile Festivalului „George Enescu”. Din cele douăzeci și trei de ediții, începând cu anul 1958, am participat la cincisprezece. Gândește-te că, din 1975, am cântat toate spectacolele, permanent, cornul I, solo…
– Povestește-mi despre câteva turnee.
1975, Italia, Pavia. Am cântat cincisprezece spectacole de „Lacul Lebedelor” și un concert simfonic. Germania – Berlin: „Boema”, „Oedip”, „Tannhäuser”, „Madame Butterfly”, „Don Pasquale”, „Elixirul Dragostei”. Elveția, din nou „Oedip” și „Tannhäuser” și un concert simfonic. URSS – Moscova, Bolshoi Theatre – „Nunta lui Figaro”, „Oedip”, „Concert de arii”. Franța, patru ani de turnee la Paris cu Valsuri de Strauss. Japonia – cincisprezece spectacole cu „Carmen”, solistă Agnes Baltsa, Spania – „Bărbierul din Sevilla” și „Italianca în Alger”. Cinci ani, consecutiv, am fost în turnee în Anglia, Scoția, cu „Nabucco”, „Aida”, „Flautul Fermecat”, „Madame Butterfly”, „Norma”. Am cântat la Royal Albert Hall… În Grecia, la Acropole, am cântat „Oedip” și „Bărbierul din Sevilla!, în Thailanda – „Aida”, „Cavaleria Rusticană”, „Paiațe”. Au fost multe turnee…
– Cum se simt spectacolele, din fosa orchestrei?
Emoțiile din fosa orchestrei sunt speciale! Poate și pentru că, în fosă, în spectacol sunt, numeric, mai mulți artiști decât pe scenă – exceptând, desigur, momentele de cor. Publicul vede adesea doar scena deși, de la loji și balcon, se văd și instrumentiștii. Chiar și înregistrările video „văd” doar dirijorul. Artiștii din orchestră nu au orgoliul imaginii. Pe ei îi reprezintă doar sunetul! Și, de cele mai multe ori, publicul uită că muzica aceea perfectă vine tot de la oameni care au, și ei, emoții, nu de la o înregistrare audio. Cred că nivelul orchestrei este unul dintre cei mai importanți indici calitativi ai unei Opere. Ca șef de partidă ,aveam atât responsabilitatea sunetului meu cât și armonizarea celor șase corniști din partida de corn și a acestora cu întreaga orchestră. De cele mai multe ori, la sfârșitul spectacolelor, dirijorul mulțumește orchestrei, făcând semn de pe scenă, la aplauzele finale. În mod special, privește câțiva instrumentiști-piloni. Printre aceștia, mă număram și eu. Simțeam o emoție specială, o bucurie când, după spectacol, dirijorii mă opreau și-mi spuneau: „Mulțumesc, a fost foarte bine, m-ai ajutat foarte mult!”. Au fost foarte multe situații când dirijorii solicitau să fiu eu în spectacol. Timpul a făcut ca și alți corniști să promoveze la categoria „solo” și, dacă prin rotație nu eram eu de serviciu, se întâmpla să mă ceară special. Țin minte că, la un spectacol cu „Italianca în Alger”, maestrul Cornel Trăilescu mi-a spus: „Păuna, sunt la mâna ta!”. Au fost și soliști vocali care mi-au mulțumit personal, la ariile la care cornul a fost… „partener de solo”. Orchestra este, cel mai adesea, ca o familie. M-am simțit prețuit și respectat în Orchestra Operei Naționale București. Până în anii ’90, apelativul „Maestre” era adresat cu precădere marilor muzicieni, soliști, dirijori. Sunt onorat că am fost numit astfel, încă de atunci, din vremea în care atunci când salutai un muzician te opreai și făceai chiar și o reverență. Artistul instrumentist, deși anonim pentru spectatori, deși parte a orchestrei, a acestui… personaj colectiv, este unic și activitatea lui este recunoscută în universul muzical și al criticilor de specialitate.
– Preferi montările clasice sau îți plac mai mult cele moderne?
Îmi plac montările bine justificate. Prefer montările clasice. Cred că Opera are Timpul ei! Dar, dacă abordarea modernă este bine documentată și justificată, cred că și montările moderne își găsesc locul pe marile scene.
– De fapt, cât din acțiunea de pe scenă se întrezărește în fosa orchestrei, în timpul unui spectacol?
Din fosa orchestrei, scena nu se vede aproape deloc. Și, oricum, atenția noastră este la partitura, la dirijor… Uneori, la repetițiile generale, aveam răgazul să urmărim indicațiile regizorale pentru soliștii de pe scenă. Și mai erau situații – rare, ce-i drept – când nu cântam și puteam urmări spectacolul din sală… Mi-am imaginat, de multe ori, acțiunea de pe scenă, mi-am derulat în minte spectacolul, moment cu moment!
– Ai cântat în foarte multe spectacole, o viață de om! Repertoriul acelor stagiuni era extrem de bogat. Remarca cineva acest aspect?
Un cornist de la Filarmonica din Ploiești, urmărind repertoriul ONB afișat, în fiecare lună, a spus că se întreabă cum pot face față unui astfel de volum de muncă – în fiecare seară un alt titlu de operă. Așa au fost 40 de ani din viața mea. La cornul întâi, solo. Dar, pentru mine, era ceva normal. Am lucrat cu pasiune! Țin minte că, în 2002, în revista „Actualitatea muzicală”, Luminița Vartolomei a scris, după un spectacol de „Pescuitorii de perle”: „Elogii aparte se cuvin solo-urilor de corn din actul I, nu numai ca forță de pătrundere ci și de precizie și rafinament dinamic; abundă nuanțele scăzute și filajele diafane”.
Un cornist de la Filarmonica din Ploiești, urmărind repertoriul ONB afișat, în fiecare lună, a spus că se întreabă cum pot face față unui astfel de volum de muncă – în fiecare seară un alt titlu de operă. Așa au fost 40 de ani din viața mea. La cornul întâi, solo. Dar, pentru mine, era ceva normal. Am lucrat cu pasiune! Țin minte că, în 2002, în revista „Actualitatea muzicală”, Luminița Vartolomei a scris, după un spectacol de „Pescuitorii de perle”: „Elogii aparte se cuvin solo-urilor de corn din actul I, nu numai ca forță de pătrundere ci și de precizie și rafinament dinamic; abundă nuanțele scăzute și filajele diafane”.
– Ce regim de viață are un artist instrumentist?
Sunt multe ore de studiu. Sunt emoții puternice! Spectacolele sunt pe primul loc… Am amânat multe bucurii, am ajuns târziu la evenimente de familie. Artistul nu își permite excese, viața lui trebuie să fie echilibrată. Am avut responsabilitatea spectacolelor – nu doar cele curente ci și premiere, gale, turnee… Întotdeauna cinele alături de familie au fost la ore târzii și pline de impresii de la spectacol. Dar, dacă ar fi să întorc timpul, aș trăi la fel! Și l-aș întoarce oricând, pentru a retrăi bucuria unor spectacole!
– Unde au rămas păstrate toate spectacolele tale?
În sufletul meu! Toate! Pe unele le știu, notă cu notă! Multe au fost imprimate… LP-uri, CD-uri. Pe atunci nu exista Youtube..Am înregistrat și muzică de film, mai ales pentru filmele istorice… Orchestra Cinematografiei se desființase și rolul ei a fost preluat de Orchestra Operei Române… Arhiva cu evidența spectacolelor se păstrează la Operă, cred. În rest, miracolul fiecărei seri e în amintirea celor care au trăit acele momente. Sunt foarte mulți cei care își amintesc… Printre ei, ești și tu!
În sufletul meu! Toate! Pe unele le știu, notă cu notă! Multe au fost imprimate… LP-uri, CD-uri. Pe atunci nu exista Youtube..Am înregistrat și muzică de film, mai ales pentru filmele istorice… Orchestra Cinematografiei se desființase și rolul ei a fost preluat de Orchestra Operei Române… Arhiva cu evidența spectacolelor se păstrează la Operă, cred. În rest, miracolul fiecărei seri e în amintirea celor care au trăit acele momente. Sunt foarte mulți cei care își amintesc… Printre ei, ești și tu!
– De ce ai vrut să fii și profesor?
Pentru că mi-am dorit să dau mai departe arta mea. Dacă, pe mine, muzica m-a salvat de la o existență banală, am considerat că trebuie să ofer și eu șansa unor copii și tineri de a deveni Oameni! Elevii mei au fost și sunt, majoritatea, din familii cu posibilități financiare modeste. Dar am cumpărat instrumente pentru ei, le-am multiplicat partituri, gândindu-mă mereu la copilul care am fost, la sacii de la moara din Călinești și la sâmburele de cireașă din anii internatului, despre care am povestit. În toți acești ani, am fost profesor cu gradul didactic I, am lucrat și încă lucrez cu elevii de la Colegiul Național „Dinu Lipatti”. Am lucrat și la Colegiul Național „George Enescu” și la Școala de Aplicații Militare – începând din 1973, neîntrerupt! Elevii mei au obținut premii, sunt în orchestre importante ale lumii. Sunt Oameni! Mă mândresc și cu nepotul meu, Daniel Vlad, tot cornist și profesor în Germania și mă gândesc că, poate, un imbold în alegerea acestei profesii speciale i l-am dat și eu.
Pentru că mi-am dorit să dau mai departe arta mea. Dacă, pe mine, muzica m-a salvat de la o existență banală, am considerat că trebuie să ofer și eu șansa unor copii și tineri de a deveni Oameni! Elevii mei au fost și sunt, majoritatea, din familii cu posibilități financiare modeste. Dar am cumpărat instrumente pentru ei, le-am multiplicat partituri, gândindu-mă mereu la copilul care am fost, la sacii de la moara din Călinești și la sâmburele de cireașă din anii internatului, despre care am povestit. În toți acești ani, am fost profesor cu gradul didactic I, am lucrat și încă lucrez cu elevii de la Colegiul Național „Dinu Lipatti”. Am lucrat și la Colegiul Național „George Enescu” și la Școala de Aplicații Militare – începând din 1973, neîntrerupt! Elevii mei au obținut premii, sunt în orchestre importante ale lumii. Sunt Oameni! Mă mândresc și cu nepotul meu, Daniel Vlad, tot cornist și profesor în Germania și mă gândesc că, poate, un imbold în alegerea acestei profesii speciale i l-am dat și eu.
– Cum a fost despărțirea de ONB?
Ca o moarte. Am lăsat pe culoarele acelei instituții, definitiv, o parte din mine! 40 de ani în care n-am știut să fiu, fără Operă. Am înțeles că timpul trece, curge ireversibil. Deși condițiile de pensionare îmi permiteau retragerea mai devreme, încă din anul 2000, categoria artiștilor suflători fiind încadrată la grupa întâi de muncă – condiții speciale, grele – mi-am continuat activitatea până în anul 2012 cu același devotament. Apoi a trebuit să reînvăț să trăiesc. Nu știam să trăiesc în afara emoțiilor de spectacol, în afara formei fizice pe care o capeți prin studiu. De peste 30 de ani, Dumnezeu mi-a dat-o pe Crina, soția mea, martorul tăcut al tuturor emoțiilor de dinainte de spectacole și omul care s-a bucurat și se bucură cel mai mult de fiecare reușită a mea! Apoi am bucuria celor doi copii, Cristian este inginer – a studiat și el cornul, până în clasa a VIII-a dar a urmat alt parcurs profesional. Și am amintirea momentelor cu tine, a clipelor în care am vrut să te împrietenesc măcar cu vioara și pianul și te-ai îndrăgostit de balet… N-am măsurat trecerea anilor în spectacole, pentru că timpul ar fi zburat prea repede. Am măsurat timpul așteptând ca tu, mică fiind, să te înalți peste colțul pianului… Și ai crescut… Îmi amintesc ziua în care, când aveai câțiva ani, ai vrut să cânți la corn și, pentru că era prea mare instrumentul, ți-a scăpat pe jos și s-a îndoit. S-a îndoit și inima mea și a crescut la gândul că, poate vei face muzică. Dar am înțeles și că, probabil, Dumnezeu a turnat în inima mea atâta devotament pentru profesia aceasta încât pe voi v-o fi vrut cu aripile libere și doar cu sufletul plin de muzică.
Ca o moarte. Am lăsat pe culoarele acelei instituții, definitiv, o parte din mine! 40 de ani în care n-am știut să fiu, fără Operă. Am înțeles că timpul trece, curge ireversibil. Deși condițiile de pensionare îmi permiteau retragerea mai devreme, încă din anul 2000, categoria artiștilor suflători fiind încadrată la grupa întâi de muncă – condiții speciale, grele – mi-am continuat activitatea până în anul 2012 cu același devotament. Apoi a trebuit să reînvăț să trăiesc. Nu știam să trăiesc în afara emoțiilor de spectacol, în afara formei fizice pe care o capeți prin studiu. De peste 30 de ani, Dumnezeu mi-a dat-o pe Crina, soția mea, martorul tăcut al tuturor emoțiilor de dinainte de spectacole și omul care s-a bucurat și se bucură cel mai mult de fiecare reușită a mea! Apoi am bucuria celor doi copii, Cristian este inginer – a studiat și el cornul, până în clasa a VIII-a dar a urmat alt parcurs profesional. Și am amintirea momentelor cu tine, a clipelor în care am vrut să te împrietenesc măcar cu vioara și pianul și te-ai îndrăgostit de balet… N-am măsurat trecerea anilor în spectacole, pentru că timpul ar fi zburat prea repede. Am măsurat timpul așteptând ca tu, mică fiind, să te înalți peste colțul pianului… Și ai crescut… Îmi amintesc ziua în care, când aveai câțiva ani, ai vrut să cânți la corn și, pentru că era prea mare instrumentul, ți-a scăpat pe jos și s-a îndoit. S-a îndoit și inima mea și a crescut la gândul că, poate vei face muzică. Dar am înțeles și că, probabil, Dumnezeu a turnat în inima mea atâta devotament pentru profesia aceasta încât pe voi v-o fi vrut cu aripile libere și doar cu sufletul plin de muzică.
– Ce îți dorești pentru Operă și care este gândul pentru… orchestra veche a cărui mesager ești astăzi, prin rândurile acestea?
M-am retras cu discreție. Am considerat că pensionarea unui artist din orchestră trebuie să fie precum trecerea lui prin carieră…. discretă, demnă și valoroasă. Am primit mesaje cum că mi se simte lipsa. M-au bucurat! La momentul pensionării mele, Opera trecea printr-un moment de contradicții. M-a durut gândul că instituția pe care am slujit-o cu dragoste atâtea decenii nu are relaxarea renumelui pe care îl merita și era din ce în ce mai asaltată de probleme. Îi doresc Operei Naționale București să strălucească, să aibă viziune și să își scrie istoria cu mândrie! Artiștilor… vechi le spun că oamenii… vechi îi poartă în amintire. În istoria Operei, au și ei câte o filă de care pot să fie mândri! Mă bucur că revista Opera Story Magazine își amintește că viitorul unei instituții de cultură are, întotdeauna, o aripă în trecut!
M-am retras cu discreție. Am considerat că pensionarea unui artist din orchestră trebuie să fie precum trecerea lui prin carieră…. discretă, demnă și valoroasă. Am primit mesaje cum că mi se simte lipsa. M-au bucurat! La momentul pensionării mele, Opera trecea printr-un moment de contradicții. M-a durut gândul că instituția pe care am slujit-o cu dragoste atâtea decenii nu are relaxarea renumelui pe care îl merita și era din ce în ce mai asaltată de probleme. Îi doresc Operei Naționale București să strălucească, să aibă viziune și să își scrie istoria cu mândrie! Artiștilor… vechi le spun că oamenii… vechi îi poartă în amintire. În istoria Operei, au și ei câte o filă de care pot să fie mândri! Mă bucur că revista Opera Story Magazine își amintește că viitorul unei instituții de cultură are, întotdeauna, o aripă în trecut!
*Interviu publicat în revista OPERA STORY MAGAZINE
