CRINA BOULEANU PĂUNA: „ÎN «LUMEA TĂCERII», CUVÂNTUL ATINGE SUFLETUL ȘI MODELEAZĂ DESTINE”

Astăzi, 27 mai, este Ziua Psihologului. Mama este psiholog. Așa că vă dăruiesc gândurile ei acum, în anul în care școala pentru care a lucrat, Școala Specială pentru Deficienți de Auz „Sfânta Maria”, a împlinit 100 de ani de la înființare. Mare parte din ceea ce sunt eu am devenit datorită dragostei și înțelepciunii ei. Mama, e Mamă înainte de toate, dar să fii copil de pshiholog este o ancorare la normalitate, la echilibru, pe care am fost binecuvântată să o am. Mulțumesc, Mama!

ÎN „LUMEA TĂCERII”, CUVÂNTUL ATINGE SUFLETUL ȘI MODELEAZĂ DESTINE

A fost crezul carierei mele, a fost misiunea mea și izbânda strădaniilor mele.

Istoria notează date, ani, numere pe care ni le amintim în funcție, cel mai adesea, de înfrângeri sau success. Pentru unii, istoria rămâne o poveste. Puțini, însă, o scriu! Și, dintre aceștia, și mai puțini sunt cei care o scriu conștient.

Și de aceea încep cu…

Cine sunt? Mai bine zis… Cine am fost?

Sunt Crina Bouleanu Păuna, absolventă a Facultății de Psihologie, Universitatea București, promoția 1975. Precizez acest lucru întrucât anul 1975 a însemnat un an de cotitură în Psihologia românească, prin desființarea Facultății. Acest lucru a fost și din cauza faptului că psihologii începuseră să vorbească tot mai mult despre condițiile socio-profesionale precare din România și, ca urmare, despre disconfortul psihologic al românilor în raport cu viața și activitatea lor.

Este anul în care promoția de psihologi 1975 nu a beneficiat de repartiții în muncă, conform specializării, deși la admiterea în această facultate concurența a fost de 26 pe loc. Profesorul Paul Popescu Neveanu, o somitate a psihologiei românești, susținea, în fața Comisiei Ministeriale de repartiție a absolvenților, că eram generația sa „de aur” și că era nedrept ceea ce ni se întâmpla.

Am evocat această scurtă istorie a devenirii mele profesionale pentru a răspunde la întrebarea „de ce activitate/profesie pentru copiii deficienți?”

Mulți ani de la începutul carierei mele am pus pe seama acelei conjuncturi socio-politice a anului 1975 (desființarea Facultății de Psihologie și mișcarea transcedentală) faptul că singurele locuri de muncă în care mai puteam pătrunde ca specialiști erau cele din învățământul special, cel dedicat copiilor cu dizabilități, „handicapați” – cum erau numiți la acea vreme.

Așa că, mulți dintre noi am pornit pe drumul profesional din aceste locuri de muncă: școlile speciale pentru diferite tipuri de dizabilități.

Pe parcurs, și mai ales după 1989, unii colegi s-au reorientat pe plan profesional întrucât Psihologia a fost reabilitată, iar alții, în proporție de aproximativ 30%, au părăsit țara.

Atunci, în 1989-1990, a fost momentul când, după 14 ani de activitate cu copiii deficienți, perioadă în care am obținut toate gradele didactice (definitive, gradul II, gradul I), nu am putut să „trădez” domeniul și mi s-a întărit convingerea că această profesie era, de fapt, misiunea mea.

Așa că au urmat încă 30 de ani dedicați elevilor cu deficiențe de auz, în total 43 de ani în învățământ, dintre care 35 de ani în aceeași unitate, Școala pentru Deficienți de Auz, Nr. 2. Este mult? Este puțin?… Sigur este faptul că acestui număr de an – de fapt, o viață – am dorit să-i ofer calitatea unei activități de mare determinare și competență profesională. Acești ani nu au însemnat doar vechime în învățământ, ci o autentică carieră de professor specialist pentru elevii cu dizabilități.

În susținerea acestei cariere, recunoscută la toate nivelurile: local, naţional și internațional stau:

  • zeci de simpozioane, conferințe la care am participat cu materiale metodico-științifice, majoritatea publicate în volume de specialitate
  • cursuri de perfecționare la nivel national prin Universitatea București, Ministerul Educației, Casa Corpului Didactic, Asociația Psihologilor din România, cât și la nivel internațional prin Crucea Roșie Britanică și Asociația Universităților Afiliate din SUA.
  • elaborarea de Programe școlare pentru elevii deficienți de auz din ciclul primar și gimnazial, începând din anul 1990 până la încetarea activității, în 2012, în număr de peste 60.
  • conceperea și editarea a peste 10 manuale școlare utilizate de elevii claselor I-VIII, începând cu anul 1990.
  • zeci de participări la acțiuni cultural științifice extrașcolare: concursuri, olimpiade, parteneriate.

Dar cea mai importantă recunoaștere a calității muncii mele, fără lipsă de modestie, au fost atât funcțiile pe care le-am deținut: metodist la nivelul școlii, metodist ISMB, mentor pentru practica studenților dar, mai ales, aprecierea pe care am primit-o de la generații de elevi și de la părinții acestora, de la copiii care îmi spuneau, mai întâi, „mama”, apoi „Crina, tovarășa, doamna” și de la părinții acestora, care – unii mai în vârstă decât mine – îmi spuneau „Sărut mâna!”.

Fiecare generație de profesioniști în domeniu consideră că marchează un nou început în această activitate. Este, de fapt, impresia ușor deformată dată de entuziasmul tinereții și al descoperirilor profesionale care vin odată cu experiența. În realitate, este o continuitate a domeniului, cu momentele ei de evoluție și chiar de schimbare de viziune prin perfecționare profesională sau prin politici educaționale impuse.

Generația mea a pătruns în domeniu cu o solidă pregătire științifică. Prin cadrele didactice cu notorietate în domeniu: Paul Popescu Neveanu, Mihai Golu, Constantin și Petre Pufan, Ursula Șchiopu… ca să enumăr doar câteva nume, Facultatea de Psihologie, de lungă durată, ne-a oferit un fundament teoretic și practic valoros, cu care puteam să ne desfășurăm activitatea în diverse domenii: medical, educaţional, social, economic, juridic. Dar elanul nostru a fost blocat chiar din start, în anul absolvirii, 1975.

Cei care am îmbrățișat calitatea de profesor defectolog sau psihopedagog (denumiri ale diferitelor momente din istoricul nostru profesional), am conferit domeniului un plus de calitate științifică.

Generația de profesori pe care am găsit-o în această școală a oferit tot ceea ce se putea la acel moment, încărcătura socială fiind determinantă, însăși înființarea acestei școli fiind rezultatul unui demers de protecție și educație specială pentru o categorie de copii marginalizată social.

Am întâlnit adevărați maeștri în foniatrie, preocupați de demutizare, în lipsa unor practici și materiale teoretice de la nivel internațional. Școala românească de defectologie în care este inclusă și Școala de Fete Nr.2, a scris istorie și a oferit modele de dascăli pentru generațiile viitoare. Le-am cunoscut, le-am valorizat și îmbogățit cu noul nostru suflu profesional, fără a minimaliza în vreun fel contribuția lor în dezvoltarea domeniului.

Deși începuturile profesionale au fost anevoioase, cu bază materială și tehnici de lucru modeste, an de an am adus schimbări de conținut și metodă, reușind să fim recunoscuți, parcă în simetrie cu anii de studenție, ca „generația de aur” a învățământului special, opinie împărtășită de personalități științifice la nivel naţional și internațional.

Metoda de demutizare cu care am luat contact prin cadrele didactice găsite în școală era bazată, în cea mai mare măsură, pe oralitate, pe acuratețea rostirii cuvintelor și a comunicării verbale orale. Contribuția generației mele s-a materializat prin îmbogățirea acestei metode de demutizare cu tehnici bazate pe „comunicarea totală”, oferind copiilor surzi sprijin prin dactileme, labiolectură și mimico-gestualitate. S-a mers până acolo unde dozajul acestor mijloace de sprijin în comunicare a devenit „artă” în metodele de instrucție și educație.

Elevii au obținut astfel competențe de comunicare verbală, orală și în scris, ca premisă a oricărui act de achiziții de cunoștințe din disciplinele de învățământ, au devenit surzi vorbitori, iar societatea i-a integrat și le-a oferit profesii variate.

Și, cum fiecare timp are „moda” sa, după anul 2000 a apărut preocuparea de a abilita societatea auzitorilor în însușirea și folosirea limbajului mimico-gestual în comunicarea cu elevii deficienți de auz. Cu alte cuvinte, venirea societății către deficienții de auz, în altă pondere față de anii începutului nostru profesional!

Protezarea copiilor cu aparate auditive s-a făcut în masă, prin programe oferite de diferite firme cu generozitate dar mai puțină calibrare pe profilul auditiv al elevilor. Protezarea a devenit „moda” anilor 1990-2000 și nu de puține ori elevii și-au abandonat protezele.

A început apoi era implanturilor cohleare, cu șocul inciziei în scalp și cutia craniană, intervenție cu impact diferențiat, cu reușite în diferite proporții și cu costuri financiare remarcabile, la început efectuându-se doar în străinătate.

Folosirea, de cele mai multe ori în exclusivitate a limbajului mimico-gestual, a avut drept consecință micșorarea numărului de surzi vorbitori. Se practică pe scară largă interpretarea de către o persoană special instruită în limbajul mimico-gestual a comunicării nonverbale a deficientului de auz, astfel încât efortul de a demutiza deficientul de auz a fost înlocuit, în mare măsură, cu cel al auzitorilor de a-și însuși limbajul mimico-gestual.

Este adevărat că nevoia de a interpreta, de a traduce tot mai mult comunicarea verbală în limbaj mimico-gestual are și un substrat obiectiv, acela al existenței copilului cu deficiențe asociate, cu destructurări majore pe toate palierele dezvoltării sale psihoindividuale.

Un câștig valoros în amplul proces de recuperare și educare a copiilor deficienți de auz îl reprezintă intervenția timpurie. Depistarea eventualelor dizabilități chiar din faza intrauterină și debutul intervențiilor terapeutice de la vârsta de chiar câteva luni, fac posibil procesul recuperator-compensator, astfel încât la începutul școlarității, copiii să nu mai fie cu vârsta depășită, spre 9-10-12 ani, așa cum am avut destui elevi în anii de început de carieră.

Trebuie să evidențiez determinarea cu care ne-am implicat în activitatea cu copiii deficienți de auz, multe dintre activitățile metodico-științifice extrașcolare fiind voluntare, orgoliile profesionale fiind motorul evoluției domeniului și baza unor prietenii profesionale autentice. S-au legat prietenii de-o viață, evenimentele familiale le-am trait alături, copiii ne-au moștenit și urmat exemplul personal.

De asemenea, aproape am identificat „școala mea” cu casa mea; nu există loc, încăpere, perete din această școală și din fostul internat pe care mâinile mele să nu-l fi atins în activitatea de înfrumusețare de-a lungul anilor cu materiale de sprijin vizual cu conținut științific, cultural, artistic.

La începutul anului 1990, mi s-a încredințat catedra de Psihodiagnoză și Psihoterapie, de fapt o încăpere pe care, în decurs de peste 20 de ani, am dotat-o cu baterii de teste, probe psihologice, probe de evaluare, materializate în dosare individuale pentru elevii școlii. La fiecare întâlnire și schimb de experiență la nivel național și internațional, activitatea cabinetului a fost mereu apreciată și oferită ca model.

Am crescut și educat generații de elevi, dar și generații de tinere cadre didactice. Le-am preluat cu drag, părintește, oferindu-le din tainele muncii noastre pentru a nu mai rătăci pe drumuri profesionale anevoioase. Ele au fost beneficiarele din plin ale erei digitale, cu multiple valențe metodice și economie de timp. Dacă am făcut bine sau nu… noi știm că ne-am respectat și iubit locul de muncă, profesia noastră, că am făcut muncă de apostolat, așa cum au apreciat diferite personalități științifice.

Și azi, după mai bine de 40 de ani de carieră, foste eleve ne caută și ne mulțumesc pentru cum le-am educat pe ele, pe copiii lor și, în ultimii ani, chiar și pe nepoții lor.

Am învățat și eu multe odată cu copiii, m-am jucat cu ei, i-am dojenit, i-am recompensat, i-am îmbrățişat cu căldură, m-am bucurat cu ei pentru succesele lor, am plâns cu ei când viața nu le-a oferit întotdeauna ceea ce își doreau… m-am identificat, de multe ori, cu persoana de referință, cea mai importantă din viața lor.

Rememorez cu emoție momentul când, însoțind o elevă la tribunal, pentru un proces de tentativă de viol, aceasta a spus că, în acel moment terifiant, a strigat „tovarășa” (apelativul de atunci pentru „doamna profesoară”) și nu „mama”.

De asemenea, retrăiesc momentele de confesiune al unei eleve al cărei tată, în ultimele clipe de viață, i-a spus „să nu o uiți niciodată pe doamna Crina, care te-a făcut om!”.

Sunt trăiri unice, care m-au convins că niciun efort în activitatea mea cu acești copii nu a fost în zadar, efort care s-a răsfrânt și asupra propriei mele familii, dar care s-a dovedit a fi hrana pentru sufletul acestor copii și pentru care am considerat că un profesor adevărat îi învață pe copii mai întâi din inimă și apoi din cărți. Se spune că întâi dăruiești din ce ai, apoi din ce ești. Gândindu-mă la faptul că nu aș fi cine sunt dacă nu mi-aș aminti de cei… mulți ani pe care i-am petrecut acolo, înseamnă că am dăruit mult din mine. Așa că, asemenea unei lumânări, profesorul Crina Bouleanu s-a mistuit pe sine însăși spre a lumina calea atâtor copii, modelându-le destinele.

Anii de slujire cu credință, devotament, sacrificiu chiar și loialitate în această școală mi-au dat satisfacția că alegerea mea a fost potrivită misiunii și vocației mele pe acest pământ.

Dacă azi, Școala pentru Surzi Numărul 2, devenită „Școala Profesională pentru Deficienți de Auz Nr. 2, Sfânta Maria” se bucură de notorietate, este atât meritul colectivului actual, cât și al generațiilor anterioare. În balanța celor 100 de ani, activitatea desfășurată de generația mea în această școală, de peste 35 de ani, își are ponderea sa, timpul fiind cel mai autentic evaluator.

În anul 1991, am conceput și realizat, împreună cu doamna profesoară de desen, Geta Mihalache, sigla școlii, preluată și îmbunătățită prin tehnici grafice moderne, de școala ultimilor ani. De asemenea, personal am conceput și realizat logo-ul școlii, în care am sintetizat specificul psihologic al elevilor deficienți de auz: „Simțim, gândim, mult mai mult decât rostim!”.

Pentru toți a fost cândva o „ultima dată”. Ultima dată când ne-am jucat cu prietenii din copilărie, ultima dată când am mers în vizită la cineva drag… ultima dată când am intrat pe poarta acestei școli. Adesea ținem minte oamenii nu pentru ceea ce fac, ci pentru cum ne-au făcut să ne simțim. Aș vrea ca toți mai tinerii mei colegi să se gândească la asta.

Top