A fost odată o fată cuminte și frumoasă, din Cumpăna, „de la țară”. Și-a dorit scena, dintotdeauna! A îndrăznit să viseze că Teatrul Național îi va fi casă și actorii – prieteni. Ca în orice poveste, și drumul ei a fost presărat cu greutăți. Mari, pe măsura recompenselor pe care i le-a oferit viața, apoi. A învățat că în artă nu există jumătăți de măsură, a lucrat ca bonă ca să-și susțină visul de a deveni actriță și a învățat să aibă răbdare! Multă răbdare! Acum, Costina Cheyrouze, un nume întâlnit din ce în ce mai des pe afișele Teatrului Național, este actrița căreia i se deschid din ce în ce mai multe porți profesionale și femeia care este fericită, pe deplin, și dincolo de scenă. Povestea ei pare desprinsă din basmele în care lucrurile bune vin pe merit și oamenii buni trăiesc fericiți, până la adânci bătrâneți!
– Ești din Constanța…
De fapt, din Cumpăna, de lângă Constanța.
– Ai terminat un liceu cu profil pedagogic. Ţi-ai dorit să fii profesoară?
Mama mea este învățătoare, doi frați ai mamei mele au fost învățători, deci în familia din partea mamei există această tradiție de dascăli. Mama a fost o învățătoare remarcabilă. Am fost colegă cu ea, trei ani. Dar visul meu dintotdeauna a fost să fiu actriță! Visul meu, de când eram puştoaică, a fost să fiu „artistă”- așa spuneam, adică să recit poezii și să cânt.
– În familie îți cultiva cineva speranța în acest vis?
Doamne-ferește, dimpotrivă! Pentru cei din jurul meu părea absolut imposibil! „Ai înnebunit? Tu vrei să te duci la București și să intri în competiție cu niște copii de actori? Cu nepoți de regizori? Cine să te bage pe tine în seamă?!”. Și eu spuneam, senină și cu zâmbetul pe buze: „Eu acolo vreau. Dacă nu merg acolo, nu respir, nu sunt normală!”. Și nu respiram. Vreo doi ani n-am fost normală, cât am picat la Actorie. Am dat de trei ori la Actorie. Mi-am dorit pentru mine, în viață, ce este mai bun! Pentru mine, „ce e mai bun” a însemnat București, adică UNATC. Mi-am dorit să joc în București. Mi-am dorit să mă căsătoresc și să am copii. Și le am! În clipa aceasta sunt extrem de fericită și nu știu cum să mulțumesc! În viața mea, calc ca pe o pojghiță de porțelan, de teamă să nu stric echilibrul asta care îmi aduce fericirea!
– De ce picai Admiterea la Teatru?
Cred că dintr-un bun simt exagerat.
– A treia oară când ai plecat spre examenul de Admitere, în București, cu ce emoții ai mers la drum?
Am plecat la război! Eu terminasem un colegiu de psihopedagogie-engleză, dădusem niște diferențe și, în Constanța, intrasem la Litere și la Actorie. Îmi dădusem definitivatul – pentru că eram și învățătoare, în timpul acesta. Mi-am zis: „Dacă nu intru acum, nu mai am când să dau!”. Era pe viață și pe moarte! Intram sau „muream”. Nu ţin minte aproape nimic din examen! Îmi amintesc că ştiam repertoriul, eram cu ochii pe comisie şi mă gândeam că, dacă nu-şi dau seama că trebuie să fiu admisă, înseamnă că ei au o problemă şi că sunt lipstiți de fler. Nu ţin minte nici toţi colegii care s-au prezentat atunci. Ştiu că, încă din primul an când am încercat să intru la Actorie, am descoperit-o pe doamna Adriana Popovici, care m-a placut si m-a „adoptat” din prima clipa. Am dat examenele și am intrat! Când am văzut că am fost admisă la Actorie nici măcar nu m-am putut bucura… A fost o ușurare! În anul acela, luau clase Florin Zamfirescu și Adrian Pintea. La admitere nu a venit Adrian Pintea, care a fost profesorul meu, ci clasa dumnealui a fost formată de Adriana Popovici. Și așa am ajuns la clasa lui Adrian Pintea, pe care l-am adorat și de care îmi este foarte dor!
„SOȚUL MEU M-A ÎNVĂȚAT CĂ MI SE CUVIN MULTE”
– Facultatea a fost așa cum ți-ai imaginat-o?
A fost mai frumoasă! Pentru mine, facultatea a fost cea mai frumoasă perioadă! În facultate am fost treisprezece în grupă, ca frații. Aceia dintre noi care s-au îndrăgostit atunci, s-au și căsătorit, apoi. Petreceam tot timpul împreună, și la facultate, și la cămin. În facultate am descoperit că băieții nu sunt dușmanii mei, că au și ei sentimente…
– Câte pasiuni a stârnit frumusețea ta?
Dumnezeule! Când am intrat în facultate, știam că am ochi frumoși, că mi s-a spus de mică. Dar, în rest… nu aveam impresia că aș fi frumoasă! Știam că sunt atractivă, pentru că vedeam cum se uită oamenii la mine, dar niciodată nu am știut să folosesc asta! Nicio clipă! Niciodată nu am crezut că mi se cuvine! Abia după ce m-am căsătorit, soțul meu m-a învățat că mi se cuvin multe și că sunt specială. Am știut dintotdeauna că sunt unică, nu și frumoasă. Am stârnit pasiuni… unele chiar haioase, altele descoperite târziu.
– Până la acel moment, miza vieții tale a fost să studiezi la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie „I.L. Caragiale”. Dar Facultatea de Actorie nu garanta un post în București…
Niciodată nu mi-am pus problema așa. Eu credeam ca admitiera la UNATC vine la pachet cu gloria.
– Ce a urmat după facultate?
O nenorocire! Prima depresie din viața mea! Eu am fost bursieră, mă aprecia Pintea, Adrian Titieni mi-a fost profesor și avea încredere în mine, eram șefa clasei… Eu eram studioasa clasei, care nu pierdea timpul în barul facultății, cu „golanii de la film”. Eu învățam, ca să am note mari. Dar, când am terminat facultatea, m-am trezit că nu cunoșteam pe nimeni! Că „golanii” erau băieți foarte drăguți dar își făcuseră grupurile lor, din care eu nu făceam parte.
– Și care aveau, probabil, proiectele lor, deja…
Da. Când am terminat facultatea am spus: „Dacă nu eu, atunci cine?!”. Ei bine, nu a fost deloc așa! Dimpotrivă! Reușeau exact cei pe care nu mizaserăm niciunii dintre noi. Dar ei erau foarte luptători și știau foarte bine că viața nu este manualul de la facultate. Ei au răzbit. Noi, ceilalți, eu… am rămas privind ca într-o gară, la niște trenuri care treceau și nu eram în ele. Am avut o depresie profesională pentru că eram o actriță tânără, talentată, gata de luptă, de care nimeni nu avea nevoie. E atât de greu să nu aibă nimeni nevoie de tine! E ca atunci când iubești pe cineva și arunci cu toată iubirea în el și ăla n-are nevoie de ea! Și nici nu știe că exiști! Am stat mult în casă, am mâncat multă ciocolată, am fumat mult și am citit foarte multă poezie și Cehov. Citind, fumând și plângând, am avut revelația monologului Ninei Zarecinaia care zice: «Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința.»
Da. Când am terminat facultatea am spus: „Dacă nu eu, atunci cine?!”. Ei bine, nu a fost deloc așa! Dimpotrivă! Reușeau exact cei pe care nu mizaserăm niciunii dintre noi. Dar ei erau foarte luptători și știau foarte bine că viața nu este manualul de la facultate. Ei au răzbit. Noi, ceilalți, eu… am rămas privind ca într-o gară, la niște trenuri care treceau și nu eram în ele. Am avut o depresie profesională pentru că eram o actriță tânără, talentată, gata de luptă, de care nimeni nu avea nevoie. E atât de greu să nu aibă nimeni nevoie de tine! E ca atunci când iubești pe cineva și arunci cu toată iubirea în el și ăla n-are nevoie de ea! Și nici nu știe că exiști! Am stat mult în casă, am mâncat multă ciocolată, am fumat mult și am citit foarte multă poezie și Cehov. Citind, fumând și plângând, am avut revelația monologului Ninei Zarecinaia care zice: «Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința.»
„AM FOST BONĂ”
– Dar din ce trăiai?
Am fost bonă, trei ani! Mult, foarte mult!
– Cine ți-a fost aproape, atunci, în perioada marilor întrebări?
Nu are nimeni cum să îți dea răspunsuri. Aveam prieteni, dintre foștii colegi de facultate. Îmi sunt și acum prieteni! De exemplu, Radu Grigore, unul dintre bunii mei prieteni, regizor, îmi spunea: „Vrei să plângi? Am un umăr pentru tine, dar vii și tu cu tigaia să faci niște clătite!”. Povesteam. Știam că nu au cu ce să mă ajute, că fiecare trebuia să-și găsească drumul său. Dar era important să știu că-mi pot lăsa lacrimile pe umărul cuiva.
– Cine ți-a întins prima mână de ajutor?
Un bun prieten și coleg, cu un an mai mare decât mine, actor la Nottara – Mihai Marinescu împreună cu Traian Șoimu, coleg în an cu mine, la Regie, mi-au propus un text. Se întâmpla în 2006, eu terminasem facultatea în 2004. Mi-au propus un text în două personaje, de Mihai Ignat, „Crize” și Traian a montat un spectacol frumos. Eu, deja după doi ani, aveam spaima urcatului pe scenă. A fost un spectacol care s-a jucat la Teatrul Foarte Mic… . A avut succes. Cu ei am lucrat foarte bine! Erau oameni în public care veneau la mai multe reprezentații. Spectacolul spunea povestea unui cuplu care evoluează.
– Ce a urmat după primul pas profesional?
Am rămas în București, am inițiat niște proiecte independente, apoi am fost angajată și în Constanța, doi ani. Voiam să fiu angajată undeva și m-am angajat la Constanța dar locuiam în București!!! In Constanta intrasem într-un spectacol înlocuind o actriță care rămăsese însărcinată și apoi a venit Felix Alexa și a făcut „Terorism”. M-a luat în spectacolul și aveam scenă cu Marius Bodochi, care mai apoi mi-a devenit coleg la TNB.
„MĂ SIMT ACASĂ ÎN NAȚIONAL!”
– Pasul spre Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București?
Mă aflam in București – chiar în perioada în care jucam mult în Constanța -, în vârful patului, așteptând să se mai întâmple ceva în ziua aceea. Am primit un telefon de la Național, în care eram întrebată dacă pot ajunge la teatru în jumătate de oră pentru că mă convoacă domnul Ion Caramitru la o probă. Am ajuns la timp. Erau toți actorii: Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Ioan Andrei Ionescu, Dragoș Stemate… și domnul Caramitru. Era o piesă pe care nu o citisem, nu știam despre ce este vorba în ea. Arthur Miller… Mi-au pus textul în față, mi-au spus pe scurt despre ce este vorba în piesă… și am citit scene. Seara, eram la o petrecere, într-un restaurant. Am primit un apel și o voce îmi spunea: „Bună seara, sunt Ion Caramitru!”. Eu am râs și am spus: „Da, da, sigur…vezi sa nu!” – era gălăgie, nu auzeam bine și eram sigură că mă sunase vreun coleg cu chef de glume. Mi-am dat seama că vorbeam chiar cu Ion Caramitru care mă chema la încă un set de probe. Când au început să-mi ia măsurile pentru costum, mi-am dat seama că era adevărat ce trăiam. Eu am intrat în repetiții cu o lună înainte de premieră. Am fost nevoită să lucrez foarte repede și să înțeleg și mai repede! A fost extraordinar că m-am simțit iubită în teatrul acesta! M-a iubit din prima clipa domnul Rebengiuc, ! O ador pe Sanda Toma! M-am simțit primită! Să mă întrebe cineva dacă m-aș duce la alt teatru?… Nu! N-aș pleca! Mă simt acasă în Național!
– În sfârșit îți împlineai visul!
Da, sunt fericită în TNB! Și sunt norocoasă!
– Rolul pe care i l-ai prezenta cuiva care nu-ți cunoaște activitatea?
Depinde cine ar fi persoana aceea. Uite, am făcut Blanche DuBois din „Un tramvai numit Dorință”, la Târgoviște. E un spectacol în care mi-ar fi plăcut să mă vadă cineva, pentru prima dată. Acum, mi-ar plăcea să vină să mă vadă în două piese: „Allegro ma non troppo” și „Două pe față, două pe dos” unde sunt Lily, un personaj rotund și interesant pentru mine, un personaj în care nu m-am văzut, inițial. Lily e o femeie neiubita care urla după un strop de atenție. Eu sunt o femeie iubită în viața mea și mi-e foarte bine! Și siguranța asta o simt în spate și știu că n-are ce să mi se întâmple! Dar trebuie să pot să mă detașez de asta când joc. Mi-am dat tocurile jos și mi-am adus niște balerini vechi de acasă, mi-am șters machiajul, nu m-am mai coafat, am purtat o singură rochie, nu două. Personajul acesta mi-e drag! Și încă scormonesc în el.
– Ce i-ai spune acestei femei – personajul din „Două pe față două pe dos” dacă ai întâlni-o pe stradă?
Aș lua-o în brațe și aș strânge-o tare. Pentru că e foarte singură! Toți suntem foarte singuri, măcar în anumite perioade din viața noastră sau în anumite clipe. Și eu știu ce înseamnă să fii singur. Știu foarte bine! Nu mai e cazul acum, dar știu!
– Dacă acum ar veni către tine o tânără care visează să fie actriță, care visează să fie precum ești tu, pe scena Teatrului Național și e bonă la o familie cu doi copii, ce sfat îi dai, privind retrospectiv?
I-aș spune să se uite bine în oglindă și să decidă singură ce vrea să facă, dar cu încredere totală! Cred că e important ca atunci când ai luat o decizie să nu mai stai să te gândești dacă e bună sau nu. În meseria aceasta, după părerea mea, este precum într-un mariaj: când te căsătorești cu cineva, spui „Da, până când moartea ne va despărți!”. Și, în clipa aceea, trebuie să crezi! Nu se știe dacă, peste câțiva ani, mai ești sau nu cu omul acela, dar tu trebuie să crezi! Dacă nu crezi, în clipa alegerii, nu are cum să dureze, că vine viața peste tine! Nu cred ca meseria aceasta se face pentru că vrei, ci pentru că ai nevoie. Dacă nu ai nevoie, e mai bine să nu te apuci!
– Primul spectacol la care i-ai invitat în București pe părinții tăi să te vadă ca actriță a Naționalului?
„Toți fiii mei”. Părinții mei m-au văzut în toate spectacolele.
– Ai trăit momentul acela în care să te privească în ochi și să-ți spună că sunt mândri de tine?
Nu a fost nevoie. De când am intrat la facultate, am simțit acest lucru în felul în care vorbeau cu mine, în felul în care mă priveau…
– Chiar și atunci când nu jucai?
Da. Mama, fiind o persoană pragmatică, mă întreba tot timpul: „Ce-ai să faci?! Ce o să faci în viața asta?”. Și tot timpul îi spuneam că nu mă ajută dacă mă întreabă asta, pentru că întrebările fără soluții, nu ajută. Dar, în toată perioada aceea, părinții mei au avut încredere în mine. Poate s-au îndoit de șansă…
– Când ai stat pe scenă și te-ai simțit cu adevărat acasă în Național? Când te-ai simțit în siguranță, de neclintit, fără să te îndoiești de șansă?
Să știi că eu nu cred că există așa ceva! Nimeni nu e de neînlocuit!
– Și nimeni nu e de neclintit în Național?
Viața se schimbă, de la o zi la alta! Astăzi, în clipa aceasta, sunt în situația aceasta: mă simt bine cu mine, cu viața mea, cu ce mi se întâmplă. Am avut două premiere, una după alta, ambele cu cronici foarte bune… Mi-e bine! Mi-e bine, în viața mea! Dar niciodată nu știi ce se poate întâmpla mâine. Bineînțeles că tu rămâi același, că ADN-ul tău merge cu tine, dar în diverse feluri. Bineînțeles că, în mod normal și logic, te gândești că ești din ce în ce mai stabil. Dar eu nu cred că este cineva de neînlocuit.
– Privești publicul, atunci când ești pe scenă?
Da! Eu mă uit la public. Și, dacă văd oameni care au îndoieli, la ei mă uit mai tare! Da, mă uit la public, nu sunt în transă, pe scenă! Pentru mine, publicul contează foarte mult! Consider că meseria aceasta nu se poate face decât într-un singur fel: abandonându-te total! Dacă nu ești ca un Christ pe cruce, care spune „N-o să vă fac nimic! Dacă vreți să aruncați cu pietre – e alegerea voastră; dacă vreți să mă iubiți, îmi faceți o bucurie”… Nu poți, nu poți să te protejezi, ferindu-ți mâinile de pe crucea aceasta. Pe mine, cuvintele mă rănesc sau mă înalță, au importanță, indiferent de la cine vin. Eu știu că n-ar trebui să le bag în seamă, pe multe, dar nu mă pot abține să nu țin cont de părerea unui om care a venit, a stat în fața mea… E ușor să spui „nu mă interesează” ca să te protejezi. Dar eu cred că te interesează. Pentru că, dacă cineva trece pe lângă tine, în fiecare zi, și îți dă o palmă, oricât de mult ți-ai da seama că omul acela nu merită atenție, tot te doare! Dar dacă, în fiecare zi, același om trece pe lângă tine și te sărută pe obraz – îți face ziua mai bună!
– Poți însă să alegi proiectele în care te implici. Ai libertatea aceasta, având statutul de actriță angajată? Colaborările sunt preferate, uneori, tocmai pentru că lasă libertatea alegerilor…
Cred că fiecare reușește sau nu să facă acest lucru. Nu cred că ține, neapărat, de statutul de angajat sau liber profesionist. Eu trebuie să recunosc că sunt norocoasă, am roluri care îmi plac. Dar când am început să lucrez în Național, am fost distribuita într-un proiect în care nu înțelegeam nici textul, nici viziunea regizorului. M-aș fi încuiat in casa in loc sa vin la repetiții. M-au lăsat să plec. Naționalul nu-mi ia libertatea… pot să lucrez tot ce simt că mi se potrivește, pot să am colaborări.
– Care a fost cel mai frumos „mulțumesc” venit din partea publicului?
De curând, o doamnă mi-a scris pe Instagram: „Eu n-am să te uit vreodată in rolul lui Blanche din «Un tramvai numit Dorință» . Am văzut piesa de trei ori.”! Un spectacol pe care nu l-am mai jucat de șase ani… „N-am să te uit vreodată!” – acesta este un mare compliment!
– Ceea ce faceți voi la spectacole este un dar pentru un număr limitat de spectatori. Sălile de teatru, oricât de mari ai fi, au locuri limitate, iar spectacolele au loc doar pentru cei care sunt atunci în sală. Televiziunea sau filmul te-ar ajuta să ai mai multă expunere și arta ta aproape că ar putea ajunge la un număr nelimitat de oameni… Cât contează, pentru tine, numărul celor care te privesc? Dacă ar fi un singur spectator în sală…
Aș juca!
– Ai juca la fel?
Da, normal! Cred că mai atent! M-aș concentra pe el!
– E adevărat, dar în sălile mari, voi, actorii, vă jucați cu respirația publicului… Iar atunci când o sală mare e plină… aproape că treci într-o altă dimensiune!
Da, poți pune mâna pe emoție! E ca o îmbrățișare și depinde, de la public la public! Există public care te iubește, de la început, și care te iartă dacă greșești sau, poate, nici nu observă. Există și public care te amendează. E ca în amor! Simți: e public căruia te abandonezi, e public cu care ești ca la tango… relația e vie! Teatrul se întâmplă între oameni, de fapt. Nu doar la mine, care zic monologul. Dacă nu se întâmplă un schimb între mine și public, sau între mine și colegii de pe scenă…e cam teatru prost.
– Cea mai grea seară?
Cele mai grele sunt vizionările. Înainte de premieră sunt invitați profesioniști din teatru, care vin să își spună părerea despre piesă.
– Ești tulburată de prezența soțului tău în sală, la spectacole?
Nu, dimpotrivă! Soțul meu este un foarte bun spectator și un barometru, pentru mine. Nu este actor, nu este regizor, deși are legătură cu lumea aceasta. E combinația perfectă de consumator de divertisment și tip cultivat! Sunt tulburată și nu-mi place să invit prieteni și cunoscuți la premiere! Eu, la premiere, am niște emoții foarte mari, de nu-mi aud partenerul pe scenă! Mi se întâmplă așa la primul și al doilea spectacol…
– Emoții la gândul întâlnirii cu publicul sau pentru că ai putea uita textul?
Pentru întâlnirea cu publicul!
– Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?
Ne-am cunoscut la o filmare! El, francez a produs in Romania un spot publicitar al unui produs american pentru piața rusească. Din acest motiv, fața mea le-a convenit. Eu eram într-o perioadă în care mi-aș fi dorit foarte mult să mă îndrăgostesc de cineva dar mă uitam în jur și nu vedeam pe nimeni. Si cand l-am văzut pe el am spus: „În sfârșit, un bărbat la care merită să te uiți!”. Mi s-a părut foarte frumos și puternic. Am filmat o săptămână timp in care am stat de vorbă foarte mult. Aveam impresia că îl cunosc de-o viață!
– Ați vorbit în franceză…
Nu, în engleză. Ne-am cunoscut vorbind în engleză și așa am rămas chiar daca, intre timp mi-am îmbunătățit franceza. Acasă vorbim engleză… El vorbește foarte bine românește. Cu copiii fiecare vorbeste limba materna, iar cu părinții mei vorbește românește. Când îl drăgălesc, îi vorbesc în română, când ne certăm în engleză, ca să înțeleagă toată lumea!… Glumesc, desigur! Așa a fost – am filmat o săptămână apoi m-a invitat la masă, la prânz, și în două zile ne-am mutat împreună.
– A renunțat la Franța, pentru tine?
El era de ceva timp în România, dar nu stătea aici. Era mereu între Franța și România. Eu l-am perceput ca fiind în România, nu ne-am pus problema unei relații la distanță.
– Cum ai știut că el al tău, că e pentru tine?
Am simțit…. Nici nu eram împreună și le spuneam prietenilor că am cunoscut pe cineva cu cred că mă mărit. Mi-a plăcut de el, din prima clipă și mi-a dat impresia de stabilitate. Eu voiam copii, familie și el voia același lucru!
– Cum e să trăiești împlinirea și în plan personal și în plan profesional?
Îmi vine să plâng de bucurie și știu că trebuie să mulțumesc! E important să realizezi că ești fericit. Știi ce ușor e să zici: „N-am a șaptea rochie! Am șase și îmi mai trebuie una!”.
– Cum a fost cererea în căsătorie?
Nu a fost ca în filme, a fost ca in viata. Am hotărât să ne căsătorim când eram însărcinată cu primul copil. Emoțiile au aparut când am depus actele! Atunci mi-am dat seama că e adevărat ce trăiesc! Avem doi copii, băiat și fată.
– Faptul că ești mamă a pus, la un moment dat, o frână în profesia ta?
Da.
– Și te-ai temut că, pentru o fericire mai mare, riști prezentul? Scena uită extrem de repede!
Acesta este un detaliu! E mai complicat de atât: sunt niște lucruri care se întâmplă în tine, niște schimbări și niște sisteme de protecție Bineînțeles că viața personală este pe primul loc, dar noi, cei care suntem pe scenă, nu suntem mulțumiți dacă nu avem și profesia! Eu fac o ciorbă foarte bună, dar îmi iese mai bună dacă vin și la teatru! Întotdeauna voi fi mama copiilor mei și soția soțului meu, dar am nevoie să fiu și eu, pe scenă! Spuneam de sistemele de protecție – meseria aceasta poate fi făcută bine, dacă te abandonezi atât mizeriei cat și frumuseții umane… ca să înțelegi toate trăirile și judecățile personajelor tale. Când ai copii mici, nu prea mai poți face asta necondiționat pentru că nu îți mai poti aparține sută la sută.
– Cât timp după ce se lasă cortina, te urmărește personajul pe care l-ai interpretat?
Depinde de spectacol. Dacă este comedie, plec cu o stare bună și îi zic, de fiecare dată soțului meu: „Hai să ieșim la restaurant!” – nu-mi vine să merg direct acasă. Sunt și spectacole după care îmi vine să mă bag în mașină și să stau acolo, liniștită. Adrian Pintea ne spunea: „Copii, stare actorului începe de la șapte seara și se termină pe la nouă, că nu poti să ieși Hamlet pe stradă!”. Persistă niște emoții, dar eu nu rămân posedată de personaje. Cred în « actorul lucid » cum spunea domn profesor.
– Ești la cea mai frumoasă vârstă…
…Da, mie lucrurile bune mi s-au întâmplat mai târziu. Dar eu sunt fericită că se întâmplă așa, pentru că trăiesc conștient fericirea! Îmi doresc să pot să-mi țin echilibrul. Nu vreau sa am mai mult! Vreau sa fiu mai mult! Vreau să înțeleg, să simt și să șlefuiesc darul pe care îl trăiesc! Am o meserie foarte riscantă – pe scenă te joci cu tine și cu sufletul tău, ca un resort… Trebuie să ai libertatea de a-l întinde și de a-l strânge. Și, atunci când te joci cu un arc, e posibil să nu-l mai poți aduce la forma inițială. Aici e arta: să fii profesionist! Să știi când, cum și cât să întinzi arcul sufletului, fără să-ți fie frică! De când îmi este bine în viața mea personală, îmi este mult mai ușor să trăiesc mari drame pe scenă, pentru că știu că am unde să mă întorc. La fericire.
