Scrieeeeeeeem… scriem aproape la fel de mult pe cât vorbim! Uneori respingem apelurile telefonice tocmai pentru a reveni cu un mesaj scris. În marea schismă a trecerii de la taste la touch, a fost o vreme când era cool să rămâi old school, așa că telefoanele cu butoane și-au încheiat glorios misiunea. Cred că am făcut înconjurul lumii dacă ar fi să transpun în kilometri cuvintele pe care le-am scris. Unele degeaba, altele cu rost. Unele în mesaje pe telefon, altele în hârtii oficiale, unele strecurate pe bilețele în sacoul lui, altele scrise în hohote de râs pe șervețele… unele pe nisip, altele în cărți.

Iubesc cuvântul. Și Cuvântul! Iar voi știți asta. Am zâmbit când am aflat că tocmai astăzi, înainte de ziua unei mari sărbători a creștinătății, calendarele lumii notează și că, în 1714, un inventator englez, pe nume Henry Mill, a patentat prima mașină de scris – o ”mașină de transcris litere” despre care timpul nu-și aduce aminte foarte multe.

Eu am fost fascinată de mașina de scris. Mi se părea că e o poartă de acces către o lume în care domnește imaginația. N-am asociat-o niciodată cu instituțiile cu holuri nesfârșite și reci. Uneori aveam în minte manichiura roșie, impecabilă a vreunei secretare pe care o vedeam în universul celor mari, ca o tușă de farmec în plus. Dar, pentru mine, mașina de scris a fost dintotdeauna o mașină a timpului și, poate, prima mașinărie de teleportare. Scrisul inspiră, scrisul eliberează, scrisul alină dar poate declanșa și războaie. Scrisul vindecă. Scrisul rămâne!

Când eram copil, îmi băgam deseori nasul și-mi prindeam degetele încercând să descopăr mecanismul mașinii de scris. Apoi, mă ridicam pe vârfuri lângă pian, pentru că mi se părea că mecanismul mașinii de scris seamănă cu cel al pianului… deși (aparent) doar unul face muzică. Iar cutia mașinii de scris semăna cu cea a mașinii de cusut, deci eram convinsă că scrisul se poate materializa… cuvintele îmbrăcau forme…

Înainte de mașina de scris, am cunoscut alfabetarul. Iar după mașina de scris… computerul. Și, dintre toate scamatoriile pe care le face astăzi laptopul meu cel mic (cu touch screen și el!!!), cel mai mult îmi place să-l folosesc la scris.

Ați observat că, atunci când scriem la computer, mâinile au coregrafia lor? Unii tastează cu toate degetele, de parcă ar fi marii pianiști ai lumii… Eu folosesc doar degetele arătătoare – pe celelalte le țin să se minuneze de magia scrisului.

Îmi place să scriu cu diacritice. Mi-am instalat pe toate mașinăriile de scris caractere din alfabetul italienilor, al spaniolilor și al francezilor (că englezilor le place să… keep it simple). Scrisul corect mi se pare suprema formă de respect pentru mesaj.

De-a lungul vieții… scriem… Ce bine ar fi dacă ne-ar fi îngăduit să scriem și scenariul propriei vieți! Deși, uneori Dumnezeu visează mai frumos decât noi…

Probabil că, în câțiva ani, vom ajunge doar să le dictăm mașinăriilor și ne vom întreba dacă învățătoarele ne dădeau nouă dictări în școala primară doar ca să antreneze diferite variante de Siri (roboțica de la Iphone…).

Eu mă trezesc deseori nu doar vorbind la telefon, ci și vorbind cu telefonul care e atât de inteligent încât să-mi și răspundă documentat. (Scuze, nu știu cum se numește roboțelul de la Google, pentru că m-am convertit la Android. Și, apropo, vocea de la customer service la Google Ads România e fantastică! Aproape că-mi vine să sun la call center doar ca să o ascult. Are o energie diferită de orice ați auzit până acum în mesajele înregistrate. Dar asta e altă poveste!…)

Probabil că, într-o zi va fi ultima zi în care vor exista taste. Atunci oamenii vor vorbi mai mult. Dar nu între ei! Acum scriem mai mult! Pe pereți. (Facebook are Wall, nu caiete). Recunosc că îmi doresc să mai fie mult până la ultima zi a tastelor, ca să ne putem bucura de simfoniile butoanelor.