Am văzut-o în cea mai recentă premieră a Naționalului – „Două pe față, două pe dos” și m-a revoltat purtarea personajului său, Liz, de care mi-a fost și lehamite și milă și pe care am și invidiat-o puțin pentru că se aruncă în pasiuni fără a avea teamă de repercusiuni. La aplauzele din final, m-am gândit că ea, Irina Cojar, nu-i seamănă. Poate, doar, la câteva elemente – frumoasă e și umblă și pe tocuri! Așa că am invitat-o la o Mare Întâlnire pusă pe hârtie virtuală în acest interviu. Și da, ea, Irina, e parcă teleportată din vremurile în care respectul te lipea de zid atunci când trecea un maestru al scenei, iar lumea venea frumos îmbrăcată la teatru. Irina Cojar este ecoul puternic al unui nume al cărei poveste  continuă să o scrie frumos ea, cu răbdare!

 

 

– În copilărie îți doreai să te faci aviatoare. Ți-ai dorit să pilotezi avioane… De ce?
E o poveste interesantă… pentru că Ion Cojar nu a fost bunicul meu… natural. Când m-am născut eu, bunica mea deja era căsătorită cu el. Eu l-am considerat întotdeauna bunicul meu! Dar bunicul meu natural, tatăl tatălui meu, a fost aviator. Și de aici a pornit ideea mea. Îmi și place foarte mult să călătoresc cu avionul! De câte ori merg cu avionul, mă gândesc la bunicul meu, deși nu l-am cunoscut pentru că a murit când tatăl meu avea 17 ani. Bunicul pe care l-am cunoscut și pe care l-am iubit enorm a fost Ion Cojar. Apoi am vrut să fiu regizoare, ca bunicul Cojar, dar el mi-a spus: „Nu, este o meserie pentru bărbați!”.

– De ce „o meserie pentru bărbați”?
Pentru că el considera că trebuie să ai foarte multă forță ca să stăpânești niște actori așa cum erau maeștrii Dinică, Beligan… Trebuia să ai o forță fantastică. Eu am crescut în teatru. Bunica mea, actriță, mă lua cu ea la teatru. Eu aici, în Teatrul Național din bucurești, am crescut. E casa mea, practic. Bunica mea juca în „Gaițele” – Lena. S-a făcut și film, după spectacol. Eu stăteam cu sufleurul, la arlechin.

– Cum erai, în copilărie?
Am fost un copil foarte năstrușnic. Îmi plăcea foarte mult să stau prin pomi, nu-mi plăcea să port fuste. Genunchii mei sunt plini de cicatrici. Mama mă certa întotdeauna și-mi spunea: „Cum o să porți tu fustă, când o să fii domnișoară?”. Mă urcam până în vârful plopilor de la școală, mă jucam cu cornete, am fost băiețoasă.

– Prima amintire din teatru?
Prima amintire este cu holurile Teatrului Național. Mă jucam. Băiatul doamnei Ileana Stana Ionescu era mai mare decât mine. El mergea cu patine cu rotile și eu alergam după el pe holul de la cabinele de la Sala Mare.

 

„AM FOST FERICITĂ CĂ M-AM NĂSCUT ÎNTR-O ASEMENEA FAMILIE”

 

– Istoria familiei tale este plină de nume importante. Ai simțit povara greutății numelui?
Nu. Eu nu am luat situația ca pe o povară. Întotdeauna am fost mândră de ei și am fost fericită că m-am născut într-o asemenea familie. Am învățat foarte mult de la familia mea! Am învățat, în primul rând, ce înseamnă să ai o familie adevărată. Noi, în fiecare duminică, eram împreună, toată familia, la masă. Bunica a fost cea care a ținut la acest obicei, indiferent cât de ocupați eram. Noi, dacă aveam probleme, ne adunam toți și le discutam. Am simțit ce înseamnă o familie, ce înseamnă sprijinul unei familii, ce înseamnă prietenia, ce înseamnă valoarea!

– Străbunicul – George Mihail Zamfirescu, bunicul – Ion Cojar, bunica – Raluca Zamfirescu. Părinții?
Mama a fost singura care a lucrat în alt domeniu. Ea a fost inginer, dar a ajuns și ea să lucreze în Teatru, până la urmă, în departamentul pentru protecția muncii. Tata a fost operator imagine, în Televiziunea Națională, el a fost directorul de imagine al transmisiunilor de la Revoluție, din 1989. Din păcate, a murit în 1993. Eu aveam, atunci, 13 ani.

– Ce îți amintești din zilele Revoluției? Ți-a spus tatăl tău că TVR transmitea un eveniment important și că poate tu urma să fii ce vrei, într-o Românie liberă?
Îmi aduc aminte de entuziasmul care era atunci și de dorința oamenilor de libertate. Eram foarte mică, aveam 9 ani la Revoluție, iar bunicii m-au ținut departe. Bunicii stăteau undeva în Tineretului, pe la Palatul Copiilor. M-au ținut acolo ca să nu vin în contact direct cu ce se întâmpla în oraș. Dar vedeam la televizor. Și îmi aduc aminte de ideea asta că „vom fi liberi, în sfârșit”. Tatăl meu își dorea foarte mult să călătorească în străinătate. Și a apucat o călătorie, în Italia. Asta era doința: libertatea – „Să fim liberi!”.

 

„ÎN VIAȚĂ, ORICE DURERE TE FACE SĂ ÎNVEȚI CEVA!”

 

– Faptul că ai crescut fără tată te-a făcut să te îndrepți către teatru, către personaje?
Da. M-a marcat. În viață, orice durere te face să înveți ceva. Pe mine, acel moment m-a învățat să fiu puternică – pentru că eu îl iubeam foarte mult pe tata. Tata era cel mai bun prieten al meu, eu cu el discutam totul. Acel moment m-a făcut puternică, m-a făcut să devin o luptătoare și am devenit o luptătoare.

– Gândul serios pentru teatru, când a venit?
În liceu, eu am făcut informatică. Culmea! Bunicul meu mă încuraja să merg în direcția aceea, dar am simțit că nu este locul meu acolo și am spus „Vreau să fac teatru! Vreau să fac actorie”. El avea teama că voi avea un drum greu, fiind strănepoata… nepoata…  Da, atunci, la 18 ani, am avut gândul serios pentru teatru, când m-am hotărât să dau la facultate.

– Cine a fost în comisie, la admitere?
Adrian Pintea, Mircea Albulescu, Sanda Manu, Olga Tudorache, Mircea Diaconu… Bunicul meu nu a avut voie să intre în facultate – nici să pună piciorul! Țin minte că îmi era frică de Dem Rădulescu. Deși Dem Rădulescu l-a iubit enorm pe bunicul meu – ei erau de aceeași vârstă! Bunicul îmi povestea cu amuzament de o întâmplare de când erau studenți. Bunicul era student la Regie, maestrul Dem Rădulescu, la actorie. Dem Rădulescu îi striga: „Măi, croatule – așa îi spunea bunicului meu -, dă-mi și mie un rol de dramă!”. Și bunicul a spus: „Cum să-ți dau un rol de dramă?! Tu și dacă spui Tatăl Nostru, toată lumea e pe jos de râs!”. Dem Rădulescu a insitat și bunicul i-a dat ceva… teatru antic… și toată lumea era pe jos de râs!

– Te-ai simțit ajutată de rezonanța numelui sau de faptul că oamenii se așteptau să fii talentată pentru că altfel nu te-ar fi lăsat bunicul să faci teatru?
Nu. Am avut momente grele în facultate. Generația mea a făcut primii doi ani cu doamna Sanda Manu și următorii doi cu domnul Ion Cojar. Așa a fost destinul. Pentru mine, acei ultimi doi ani au fost foarte grei, pentru că ne vedeam și acasă, ne vedeam și la facultate. În anul al treilea, am avut un examen în care făceam rolul Spiridon. M-a oprit. M-a oprit, în examen. Am fost singurul student pe care l-a oprit în examen. Mi s-au tăiat picioarele, mi s-a făcut teamă, am reluat, am dus examenul până la capăt. Bunica mea mi-a luat apărarea, atunci. Vai, a fost ceva!… Și eu am fugit. La pauză, am fugit și m-am ascuns în secretariat, după ușă. Secretara m-a ținut acolo, ascunsă. Bunicul mă căuta prin toată facultatea, chiar și la secretariat. A întrebat dacă sunt acolo și doamna secretară i-a spus că nu, dar eu eram după ușă. De teamă. Vai, mi-a fost atât de teamă! A fost foarte greu.

– Cum te priveau colegii?
Îți dai seama!!! Nu a fost ușor nici pentru mine, nici pentru ei, că eram nepoata… Dar ne-am înțeles. Noi ne întâlnim și acum des și ne face plăcere.

– Pentru anii aceia, ai studenției, care era punctul maxim pe care l-ai fi putut atinge, în carieră? Ținteai direct Naționalul? Voiai și teatre de provincie sau nu te gândeai deloc ce va fi după facultate?
Nu am țintit Naționalul, a fost o întâmplare. Bunicul nu mai era directorul Teatrului Național, devenise director domnul Săraru și dumnealui a fost cel care m-a angajat, prin concurs. Dar în anii de facultate nu am avut nici o intenție clară. Am zis: „Ce o fi, o fi! Dumnezeu nu mă va lăsa!”.

– Pare că tinerii de astăzi vizează mai mult proiecte? Nu se mai gândesc întâi la teatre…
Da, noi am prins alte timpuri. Noi speram să ajungem într-un teatru, dare u nu mă gândeam la un teatru anume. Într-adevăr, a vrut domnul Mihai Mălaimare să mă ia la Masca… Au fost mai multe variante, atunci, și am ales Naționalul.

– În ce an, deci?
Din 2003 și până în prezent. Fără întrerupere!

 

„NAȚIONALUL E CASA MEA”

 

– E Naționalul ce îți dorești?
Este! Este casa mea, aici. Nimic nu e întâmplător! A fost să fie să lucrez și să joc aici. Cum e și în cazul poveștii cu „Idolul și Ion Anapoda” – piesa a fost scrisă de străbunicul meu, a fost regizată de bunicul meu, a fost debutul meu și ultimul spectacol al bunicului! Deci… Nimic nu e întâmplător! Nu am ajuns aici întâmplător, simt asta! Aici a jucat bunica mea… simt că sunt acasă!

– Atunci când bunica ta strălucea pe scenă, publicul era format din oameni care se pregăteau de venirea la teatru, cu două zile înaninte. Oameni care trăiau într-un alt ritm și cu alte repere. Nu e vina cuiva, ci doar a timpului, poate, care ne transformă pe toți. S-a schimbat publicul?
Acestea sunt timpurile – tehnologia a avansat foarte mult. Pe vremea aceea, la televizor erau programe până la ora 18.00-19.00. Era cenzura, care făcea mult mai interesantă experiența…

– Aplauzele se aud la fel?
Da! Mai ales dacă dăruiești din sufletul tău, spectatorului. Eu întotdeauna caut omenescul din personaj. Și dacă le aduci omenescul oamenilor și ei empatizează cu personajul, atunci ei pleacă cu ceva. Pleacă mai bogați, își pun întrebări. Și acesta este un lucru fantastic!

– Rolul și spectacolul pe care le-ai spune cuiva care nu știe nimic despre tine, care nu te-a văzut jucând?
Frosa. Din „Idolul și Ion Anapoda”. Frosa este rolul meu de suflet, are o semnificație aparte. Ce nu știe lumea este că ea a existat, în realitate, era o prietenă a străbunicului și chiar s-a supărat când a văzut că, în piesă, a făcut-o servitoare.

– În teatru, se caută tipologii. Tu ești frumoasă. Frumusețea te-a ajutat sau te-a încurcat?
Nu cred neapărat că, pentru meseria aceasta, frumusețea este un atu. În meseria aceasta, exact cum spui, trebuie diferite tipologii. Nu cred că frumusețea te ajută în vreun fel! Uite, eu am făcut Frosa fiind… frumoasă. Vorbeam cu niște actori ruși, la un festival, și le spuneam că mi-aș dori să joc Sonia. „Dar ești frumoasă!”, mi-au spus ei. „Da, dar pot să fiu și urâtă!”.

– Care este personajul pe care l-ai iubit, cel mai mult?
Tot Frosa. Am iubit-o, o iubesc și o s-o iubesc!

– Și personajul cu care nu te-ai înțeles?
Liz, din „Două pe față, două pe dos”. Eu, Irina, nu aș face vreodată ce a făcut ea! E foarte greu de acceptat un asemenea comportament! Însă am încercat să trec de efecte și să mă duc la cauză. Mi-am dat seama că, de fapt, la ea e un strigăt de durere, este frica de singurătate, este dorința de a fi iubită. Și, în „Două pe față, două pe dos”, toate femeile își doresc să fie iubite.

– Dar nu de oricine!
Nu de oricine, da… Dar în „Două pe față, două pe dos”, Liz chiar își dorește iubirea surorii ei, pentru că este singura persoană la care găsește refugiu și a cărei iubire și-o dorește.

– Îți plac mai mult piesele clasice sau cele moderne?
Îmi plac toate piesele ofertante.

– Eu numesc piesele care seamănă cu realitatea de aici și de acum, „spectacole-film”. Sunt cele pe care le urmărești, aparent, mai ușor. Dar abia după finalul piesei îți dai seama că le iei cu tine în minte și te gândești o vreme la personaje și la relația dintre ele…
Este mult mai ușor să rezonezi cu ceva contemporan. Shakespeare nu este pentru orice tip de public. Sau chiar și Caragiale… Trebuie să știi niște lucruri… E mult mai simplu să rezonezi cu ceva contemporan, clar.

– Regizorul care te-a inspirat cel mai mult? De la care ai învățat să scormonești cel mai mult în tine?…
Păi… Regizorul a fost bunicul! Era atât de pasionat de teatru încât noi, și acasă, aveam discuții interminabile despre teatru. Chiar duminica, la masa în familie, discutam despre spectacole, despre teatru. Adică… familia mea, asta a fost!

– Ai putea să fii în afara teatrului? Te-ai pricepe să faci altceva cu viața ta?
Nu. Și nici nu aș alege altceva! Tot teatru aș alege! Și îmi place mai mult teatrul decât filmul. La teatru este comunicarea direct cu publicul. E fantastic de frumoasă! La final, la aplauze, nu am cuvinte să spun ce senzație este, mai ales când oamenii au rezonat cu ceea ce le-ai dat și îi vezi plângând, îi vezi râzând, îi vezi strigând „bravo”. Nu există satisfacție mai mare, pe lumea asta! Au fost momente când noi nu am avut niște salarii din care să putem trăi. Dar fie și numai pentru momentele din finalul spectacolului merita și merită să rămâi actor.

– Ți s-a întâmplat vreodată, pe scenă, să uiți replica?
Da. Da! Ni se întâmplă des! Dar am învățat, prin experiența improvizației, să mergem mai departe. Bine, ideea general o ai… Chiar dacă uiți replica, știi unde trebuie să ajungi ca să nu îi blochezi pe ceilalți colegi.

– Se spune, la Jocurile Olimpice, că acela care ratează la un aparat de gimnastică, riscă să meargă din ratare în ratare. După o bâlbă sau un blocaj, sunt șanse, ca actor, să mai faci din ce joci, un spectacol bun? Mai prețuiești timpul în care ești pe scenă sau vrei să treacă mai repede spectacolul, să faci altul?
Poți să redresezi lucrurile. E păcat să ratezi momente, într-adevăr, pentru că aceasta este frumusețea teatrului, pentru că este legătura directă cu publicul și, dacă ai ratat un moment, e ratat, nu te mai poți întoarce, ca la film.

 

„CRED CĂ NUDITATEA CRISPEAZĂ”

 

– Până unde ai merge, pentru un rol? Accepți și scene de nuditate sau joci în spectacole în care nu crezi?…
Nu prea sunt de acord cu nuditatea, pe scenă, Nu îmi place și cred că crispează, de obicei. Mă rog, eu am trăit și într-o familie cu niște principii destul de clare. Chiar bunica, înainte de a muri, m-a rugat să am grijă de piesele străbunicului, să nu fie montări în care să se facă scene de sex explicit. Nu cred că aceste elemente aduc valoare unei piese. Eu văd și la limbaj vulgar că oamenii se crispează, în sală.

– Să ai grijă de niște piese este mai greu decât să ai grijă de o casă.
Da. Eu și mătușa mea deținem drepturile de autor. Bunica ne-a lăsat niște reguli – să nu fie modificat textul, dacă se taie, să se taie într-un anumit fel, să nu se adauge text… Încercăm să păstrăm opera cât mai curată.

– În câte piese joci în stagiunea 2018-2019?
Deocamdată, în trei. Din păcate, doamna Ileana Stana Ionescu s-a retras, așa că „Idolul și Ion Anapoda” se va relua, cu altcineva.

– În câte premiere, joci, de regulă, pe stagiune?
Bunicul meu m-a învățat un lucru: să fac, pe stagiune, două pesonaje – unul principal și altul secundar, ca să pot să am libertate de creație. Dacă lucrezi cantitativ, te aduci numai pe tine în rolul respectiv și nu mai ai libertatea de creație spre a le face diferit.

– Ți s-a întâmplat ca, în realitatea ta, să te întâlnești cu replici ale personajelor?
De multe ori. Mă trezesc cu pasaje întregi în minte.

– Știu că există exerciții speciale și studiu care se deprind în facultate, dar tu cum înveți rolurile?
Sunt niște etape. Începem cu lectura la masa, după cum bine știi. Atunci se stabilesc: relațiile, situațiile, ce spun celelalte personaje despre personajul nostru, ce spune personajul nostrum despre celelalte personaje. Apoi, după ce aceste aspect sunt clarificate, începem să repetăm mișcarea. E mult mai ușor să înveți pe mișcare, pentru că știi că atunci când faci un anumit gest, spui un anumit lucru. Nu e o tehnică de învățare ca la o poezie pe care o învățam la școală. Ar fi imposibil să reținem! Eu, de exemplu, am memorie vizuală. Toate textele mele sunt pline de semne cu marker.

– La cât timp după ce nu se mai joacă un spectacol, uiți rolul?
Nu prea uiți… Bunica mea și la optzeci și ceva de ani știa anumite replici din tinerețe. Bine, nu îți rămân toate…

 

„AM DESCOPERIT LUMEA ASIATICĂ”

 

– Cum e viața ta dincolo de teatru?
Am descoperit lumea asiatică. Îmi place foarte mult Coreea, am foarte mulți prieteni coreeni. Am descoperit o cultură aparte și am început să învăț limba coreeană. Îmi place grădinăritul. M-am mutat lângă București și am învățat să am grijă de plante. Îmi plac foarte mult florile, am studiat cum să le îngrijesc. Pasiunea aceasta îmi dă foarte multă liniște – stau cu mâinile în pământ, îngrijesc plantele, știu să îngrijesc pomii… Îmi plac foarte mult animalele – am patru căței.

– E cineva în viața ta, acum? Iubești?
Nu. Acum nu. Momentan, lucrez cu mine, foarte mult. Îmi place liniștea mea de acum.

– Ce îți place cel mai mult la Irina? Dacă ai fi un personaj pe care cineva ar trebui să îl interpreteze, dă-i o cheie de lectură…
Îmi place că am învățat răbdarea. Îmi place că am învățat onestitatea, pe care o apreciez foarte mult la oameni. Sunt o persoană puternică, am trecut prin multe și toate m-au făcut foarte puternică. Am reușit să mă descurc singură. La un moment dat, eram exact ca personajele din „Două pe față, două pe dos” – îmi era îngrozitor de teamă de singurătate.

– Îți mai e teamă de singurătate?
Nu.

– Nici măcar puțin?
Nu. Nu, pentru că am încredere că Dumnzeu, de Acolo de Sus, nu ne lasă niciodată! Și mi-a demonstrat! Întotdeauna, Dumnezeu aranjează lucrurile așa cum trebuie. Eu eram o persoană foarte agitată și nu aveam răbdare. Am învățat să am răbdare. A venit și cu timpul, și cu vârsta…

– Răbdare nu înseamnă resemnare.
Nu. Nu înseamnă resemnare.

– Ce te-ar face acum să spui: „Clipă, ești atât de frumoasă, oprește-te!”?
Cred că lucrurile mici: cerul, soarele, florile. Oamenii din viața mea, pentru că am făcut o triere fantastică și mi-am ales oameni exact conform sufletului meu.

– Dintotdeauna?
Nu. Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns să învăț lucrul acesta, până la urmă. Experiențele pe care le-am avut cu oamenii, m-au învățat. Am ajuns în momentul în care știu să aleg, știu ce îmi doresc.

– Ești la cea mai frumoasă vârstă de până acum?
Da. Mă simt împlinită și îmi place ce am ajuns.

– Ce nu mai poți schimba la tine?
Cred că orice lucru se poate schimba, pe lumea aceasta. Prin meseria aceasta, mi-am dat seama că, în noi, există foarte multe posibilități. Noi nu ne dăm seama ce capacitate fantastică avem! Bunicul meu spunea că toate personajele se află în noi. Și așa este! Descoperi în tine laturi pe care nu crezi că le aveai! Fantastic! Foarte interesant!

– Crezi că actorii trebuie să fie buni psihologi?
Da. În arta actorului se spune că există o inteligență specifică – intuiție, talent, imagineție. Eu citesc foarte multă psihologie. Pe mine mă ajută foarte mult studiile de caz. Eu fiind o persoană cerebrală, de felul meu…

– Când te-ai prezentat actriță? Când te-ai simțit actriță?
Cred că de la început. Da, de la început, din facultate. Eram foarte hotărâtă, în facultate. Chiar și profesorii mei se amuzau de treaba aceasta. Am fost o clasă de actrițe… femei frumoase: Alexandra Velniciuc, Maria Dinulescu, Maria Obretin. Ni se spunea „Organizația Femina”. Profesorul nostru, Puiu Șerban, spunea: „Irina este foarte hotărâtă!”.

– Îmi spuneai acum ceva vreme că e loc pentru toată lumea, în meseria asta.
Da, bineînțeles. Pentru că fiecare e diferit. Și pentru că Dumnezeu aranjează așa cum trebuie!

– E loc și-n teatre?
Of, din păcate, aici este o problemă pentru că nu sunt atâtea locuri pentru cât de mulți actori ies din facultăți.

– Crezi în proiectele independente? În calitatea lor?
Da.

– Ai încerca să faci și film?
Am încercat, dar nu foarte mult. Am lucrat cu Cristi Puiu la „Moartea domnului Lăzărescu” dar eram tineri, eram foarte mulți. Eram foarte mulți tineri, chiar a fost frumos atunci. Dar cu filmul nu am cochetat chiar atât de mult.

– Îți place mai mult să te arunci fără plasă de rezervă în fața publicului!
Da! Și sunt o persoană foarte adaptabilă. Eu întotdeauna m-am adaptat foarte ușor situațiilor noi.

– Ai un „ritual” înainte de a intra pe scenă?
Simt nevoia de liniște, să mă rup de problemele exterioare. Eu, de obicei, vin în teatru cu două ore înainte de spectacol.

– Există un om care a făcut ceva pentru tine, un gest mic dar important?
Doamna Ileana Stana Ionescu, care pentru mine a rămas un model… de o eleganță și un rafinament aparte, a stat cu mine în cabină. Veneam la teatru și povesteam, înainte de spectacole.

– Cât de important este puterea de a admira, în meseria aceasta?
O, foarte importantă! E foarte important să avem modele, să nu ne considerăm buricul Pământului – că nu de la noi pleacă totul! Trebuie să avem modele ca să știm ce vrem! E foarte important!

– Ce i-ai spune acum unei actrițe care ar ieși de pe băncile facultății și ar împărți cabina cu tine?
Să aibă curaj, să aibă răbdare, pentru că vor fi multe momente în care va plânge și o va durea. Pentru că sunt roluri pe care ți le dorești și, poate, conjunctura face că nu le primești. Multă răbdare! Și hotărâre! Și curaj!

– Ai avut răbdare și s-a dovedit că a fost cu folos.
A fost cu folos și tot ce am obținut, am obșinut cu pași mici.

– Apari pe afișele Naționalului, joci, auzi aplauzele care îți răsplătesc efortul. Dacă tatăl tău te-ar vedea, din sală, la un spectacol în care joci, ce-ai vrea să spună despre tine? Despre fata curajoasă care a mers mai departe după ce el nu a mai fost? Nu te-a apucat jucând…
Eu sper că nu numai tata, ci și bunicii ar fi mândri pentru că am avut și am respect pentru cee ace mi-au lăsat și duc mai departe cu mândrie totul. Sper să fie mândri, de Acolo de Sus. Asta-mi doresc!