Din 19 octombrie, găsiți în cinematografe „Secretul Fericirii”, un film românesc în care personjele stau pe canapea și seamănă cu prietenii noștri. Filmul marchează debutul regizoral în cinematografie al lui Vlad Zamfirescu. Și, pentru că la început a fost cuvântul, aflăm de la Alex Popa, scenaristul filmului, cum a fost drumul de la idee la sala de cinematograf. 

 

 

– La început a fost un spectacol de teatru. Primul „Secret” a fost scris… pentru a fi jucat „ pe scândură”, „nu pe sticlă”? Care sunt, din punctul de vedere al scenaristului, principalele diferențe dintre scriitura pentru spectacolele de teatru și scriitura pentru film?

La începutul începutului a fost un scenariu de film pe care l-a citit Vlad Zamfirescu, apoi  l-a citit Cristina Dobrițoiu, producătorul filmului. Le-a plăcut, au hotărât să-l facă. Pentru că un film independent se naște greu, undeva, pe parcurs, Vlad a avut inițiativa de a duce textul și pe scenă, ca să-i dea viață mai repede. Sunt multe diferențe între piesa de teatru și scenariul de film, de la forme, oarecum standardizate pentru fiecare gen, până la raportul dintre dialog și acțiune, nivelul detaliilor scenografice…

– Personajele din teatrul și filmul de astăzi stau „pe canapele” și seamănă cu fiecare dintre noi. Printre ele, este vreunul care seamănă cu Alexandru Popa?

Sigur. Poate în aceeași măsură în care seamănă și cu Eveline Păuna. Dacă sunt „adevărate”, personajele conțin acea doză de universal care se regăsește în particularitățile fiecăruia. Evident, n-o epuizează, dar e mereu acolo.

– Scenaristul are libertate totală în scriitura lui?

Depinde. Când lucrează de capul lui, fără o „comandă” din partea unui producător sau o sugestie venită cine știe de unde, e îngrădit doar de propriile valori, standarde și, fundamental, de adevărul poveștii și al personajelor.

 

– Cât din filmul „Secretul fericirii” pe care îl vom vedea în cinematografe este povestea inițială, așa cum v-ați imaginat-o în primul draft al scenariului?

Foarte mult, peste 90%.

– Umor, prietenie, trădare, tensiune sexuală, răzbunare lucidă. Unde este secretul fericirii?

În funcție de contextul fiecăruia, poate fi în fiecare. Obsesia cvasigenerală căreia îi zicem fericire pare să permită doar rezolvări individuale.

– Ce v-a inspirat pentru proiectul acesta? Ați avut un story bun pe care l-ați adaptat momentului sau a fost ocazia de a face un proiect și apoi ați gândit story-ul?

Am vrut să scriu o poveste despre prietenie. Ăsta a fost gândul inițial. Pe măsură ce-am scris personajele au avut propria agendă și eu am încercat să țin pasul cu ele.

– Filmul are deja premii internaționale. Care sunt așteptările pe care le are scenaristul de la acest proiect?

Să ajungă la public, să bucure, să supere, să trezească emoții adevărate.

– Cine este Alexandru Popa, descris de propriul condei?

Un om care uneori scrie.

– Vă considerați mai mult… scriitor sau mai mult scenarist?

Scenaristul e tot o specie de scriitor, nu?

– Fiecare timp pentru care este gândit un proiect, are specificul său. Ce ”prinde” acum la publicul din România?

Nu știu. Sigur fiecare perioadă are și anumite tendințe particulare, dar cred că emoția veritabilă, minuțios construită, fără scurtături implauzibile logic și sau psihologic, e cumva mereu pe val.

 

– Cum descrieți colaborarea cu Vlad Zamfirescu?

O șansă excepțională. Vlad mi-a montat primul scenariu de film și câteva piese de teatru. A transformat gândurile și cuvintele mele în realități concrete care mi-au întărit motivația necesară pentru a continua să scriu.

– Câte pagini are scenariul filmului?

Nu știu sigur, în jur de 90.

 

– Scenaristul este omul care face o muncă extrem de… vizibilă, iar el rămâne aproape invizibil. Cum vă împăcați cu „anonimatul” chipului și cu celebritatea semnăturii?

Pentru mine este combinația ideală. Personajele sunt mult mai interesante decât autorul lor.

– Scena preferată din film?

Nu știu. Mai multe. Poate cea în care Toma și David, în picioare, față în față, separați și uniți de un scaun, decid, în sfârșit, să vorbească.

– Ce ați șterge acum din scenariu, dacă ați avea ocazia?

La orice lectură sau vizionare, găsesc noi imperfecțiuni.

– V-ați speriat vreodată de imensitatea unei coli de hârtie virtuală? Fiecare scenariu începe cu… primul cuvânt. Totuși, au existat și blocaje?

În cazul meu, blocajele nu apar la primul cuvânt. Cel puțin nu până acum. Cel mai des apar blocaje atunci când gândul inițial intră în contradicție cu realitatea pe care a născut-o. Când prind substanță, personajele și povestea au tendința de a-și impune autonomia. Chiar dacă uneori pot fi frustrante și epuizante, blocajele sunt bune, creează soluții noi, vii.

– În cât timp ați scris acest scenariu?

Sunt câțiva ani de atunci. Destul de repede, în câteva săptămâni.

– Personajele interpretate de actori sunt așa cum vă imaginați personajele „pe hârtie”?

Sigur nu sunt similare, dar au tendința celor de pe hârtie.

– Scrieți și pentru teatru, și pentru televiziune, și pentru film… Ce vă place mai mult?

Uneori film, alteori teatru. Depinde de poveste, context și gradul de libertate.

– Ce mesaj aveți pentru cei care, atunci când urmăresc un film, citesc și genericul final?

Niciunul. Cred că atenția acordată genericului este influențată atât de educația cinematografică a spectatorului, cât și de performanța numelor trecute pe generic. Calitatea educă publicul. Iar publicul, dacă este respectat, dacă primește producții consistente, inteligente, care îi pun la treabă gândurile și emoțiile, sigur va întoarce respectul primit.

 

foto: Adi Bulboacă și Cristofor Lăzărescu