IRINA VELCESCU: „E GREU SĂ AI CERTITUDINI ÎNTR-O MESERIE ATÂT DE SUBIECTIVĂ!”

Irina Velcescu a ales să facă teatru… riscând. De la primul gând pentru actorie, au trecut deja mai bine de zece ani, multe spectacole de teatru și de improvizație și câteva filme. Din 19 octombrie, ne așteaptă în cinematografe, cu „Secretul fericirii”, un lungmetraj pe care pasionații de film l-au putut vedea la TIFF, iar pasionații de spectacole, la teatru. Ce caută un film la teatru? Ne povestește Irina! 
 
 

– Care este povestea ta? De ce teatru și cum ai ajuns să faci teatru?

M-am apropiat de mică de teatru, pentru că părinții mei sunt actori. Bine, ei au făcut actorie înainte de 1989, când vremurile erau foarte grele pentru actorii care nu voiau să intre în regimul comunist. Așa că, practic, am văzut actoria cu bune și cu rele, cu performanțe dar și cu… dat în cap celor care nu se apropiau de regimul comunist.
 
– Era momentul cel mai plin de cenzură…
Bineînțeles. Iar eu am vrut să fac actorie! Când eram mică, am cochetat cu ideea aceasta, după care am ajuns la concluzia că mai bine urmez Facultatea de Drept. M-am pregătit pentru această facultate, la istorie, economie, limba română, dar în clasa a XII-a am spus să încerc totuși la Teatru pentru că oricum aveam Dreptul ca variantă. M-am înscris la examenele de admitere pentru cele două facultăți, examene care s-au suprapus. M-am gândit să risc un an și să aleg să mă prezint la examenul pentru Facultatea de Teatru.         
 
– Unii părinți actori nu-și doresc această meserie pentru copiii lor pentru că știu cât este de greu, uneori, cu locurile în teatre, cu subiectivitatea regizorilor… Ai tăi cum au privit decizia de a risca un an și de a da la Teatru, nu la Drept, o facultate care ți-ar fi asigurat un job oarecum previzibil?
Ca părinte, e greu să-i spui copilului să nu facă meseria pe care o faci și tu. În plus, ai mei întotdeauna au iubit libertatea și probabil că din acest motiv nici nu au reușit să facă meserie la nivelul la care își doreau înainte de 1989. Ar fi fost greu să-mi spună să nu mă apuc de teatru și să nu risc, ducându-mă pe o cale sigură. Mi-au dat liber și am făcut teatru.
 
 La Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, locul de unde au pornit multe nume importante ale scenei. Cât de importantă este facultatea aceasta pentru actori, astăzi, când succesul imediat nu mai ține cont de patalama și youtube-ul este deschis tuturor?
Pentru mine a contat pentru că, în primul rând, am cunoscut actori și regizori importanți, iar cea mai bună întâlnire din facultate a fost cu Vlad Massaci care a făcut un atelier de improvizație de care mă leagă debutul în teatru și, mai târziu, în improvizație. El a pus în scenă „The Shape of Things”, spectacol în care am debutat, în 2005, în locul Andreei Bibiri și Andi Vasluianu intrând la dublu cu Șerban Pavlu.       
 
– „În locul…” De obicei, se menționează prima distribuție. Ce a însemnat acest „în locul”, pentru tine? 
A fost o șansă, pentru mine. Ei făcuseră spectacolul în 2004, spre final. Eu l-am văzut, era un spectacol foarte frumos, mi-a plăcut la nebunie, erau minunați toți. Practic, a însemnat să nu moară spectacolul și să se poată juca, pentru că programul celorlalți era foarte plin. Am jucat până înainte să nasc, în 2009. Apoi l-am mai jucat o dată, acum vreo doi ani, într-un moment aniversar în care toată lumea a înțeles că actori… mai în vârstă jucau personaje de 20 de ani. Oamenii iubeau spectacolul, îl știau.    
 
– Ai menționat și improvizația. Cât de multă improvizație e la un spectacol de improvizație?FT
Un spectacol de improvizație este sută la sută improvizație.
 
– Nu există un schelet despre care se știe, de dinainte, că „prinde”? Niște momente pe care le aplici, la nevoie, în locuri unde lumea nu te-a mai văzut?
Nu ies glumele, dacă le încerci de dinainte. Dacă încerci să le refaci, nu ies la fel de comice. Pentru noi nu există momente din acestea… Există repere în improvizație, e clar! Există reguli clare! Nu merge să zici tot ce-ți rece prin cap! O regulă e să nu blochezi, o alta este să asculți ce se spune, să mergi mai departe cu propunerea. Da, ai niște jaloane. Vlad Massaci a adus conceptul de teatru-sport în România, conceptul de improvizație. Acum cred că sunt destul de multe trupe de improvizație. Noi făceam o emisiune pe TVR2, la un moment dat, „Campionatul de comedie”, emisiune concepută de Vlad Massaci și Cristi Juncu. Apoi am făcut și live în La Scena. SIgur, dacă revezi un public în fața căruia ai mai fost, încerci să te duci cât mai departe de ce ai făcut data trecută, să-i propui altceva.
 
– Există anxietate înainte de a te întâlni cu publicul, în astfel de proiecte în care nu joci după o partitură clară?
Există. Pentru mine, emoțiile sunt la fel de mari și înainte de un spectacol de teatru și înainte de un spectacol de improvizație. Dar cu cât joci mai des, cu atât scad și emoțiile. Orice spectacol e supus riscului de a nu ieși…
 
– Cel mai important sfat pe care ți l-a dat cineva din lumea artistică, valabil pentru cariera ta?
E ca un motto pe care l-am primit de la Ștefan Velniciuc, care mi-a spus: „Fruntea sus, genunchii tari și mintea la purtător!”.      
 
– Au existat momente în care te-ai întrebat dacă ai ales bine la răscrucea aceea între Teatru și Drept?
Bineînțeles că au existat și cred că orice actor le trece, aceste momente vin și pleacă. Cred că este greu să ai certitudini într-o meserie atât de subiectivă și de expusă cum e actoria. „Dubito ergo cogito”, așa că mă gândesc că e în regulă să te îndoiești pentru că așa evoluezi. Cum răzbești?! Cred că sunt importanți toți oamenii pe care îi cunoști, e importantă echipa pe care ți-o formezi. Aici nu mă refer la pile și la nepotisme, ci la oamenii cu care comunici și cu care te înțelegi. E normal să îți faci o echipă. Îi sfătuiesc pe toți tinerii din meseria aceasta să își facă echipe și să se apropie de regizorii în care cred.    
 
– Își mai doresc actorii tineri să aibă contract de muncă la un teatru?
Eu tocmai semnez acum un astfel de contract cu Teatrul Mic. Până acum am fost doar colaborator în teatre. Nu mi-am dorit în mod special să mă angajez oriunde sau să am o siguranță cu orice preț. M-am mai dus la concursuri, acum ceva ani, dar nu pot spune că am făcut un scop din acest lucru. Colaborările mi-au adus libertate. Dar acum, astăzi, mă angajez la Teatrul Mic, o instituție care și-a făcut o echipă foarte puternică, din punctul meu de vedere. Teatrul dă spectacole foarte bune, oamenii de acolo au adus să lucreze foarte mulți tineri. Director este Gelu Colceag. Îmi pare că este foarte mult entuziasm acolo.   
 
– Când te-ai simțit actriță? Când a început lumea să te recunoască pe stradă?
Lumea mă recunoștea când făceam emisiunea de improvizație, când apăream la TV. M-au surprins câțiva oameni care mi-au spus că mă știu din spectacolele de teatru. Nesperat! Nu știu când m-am simțit actriță pentru că nu mi-am pus așa problema. M-am temut, uneori, să spun că sunt actriță gândindu-mă ce vor spune oamenii dacă nu m-au văzut jucând undeva. Mă simt actriță, de cele mai multe ori, când sunt pe scenă sau la filmări. Atunci îmi depășesc orice fel de nesiguranță.
 
– Cum i-ai explicat meseria ta fetiței tale, când era mică?
M-a văzut jucând în spectacole de copii. Prima dată când m-a văzut, avea aproape 5 ani. Îmi tot făcea semne din sală și-mi spunea: „Mami, hai, vino jos!”. Erau mulți copii și ea trebuia să-mi arate cumva că sunt a ei. Apoi mi-a spus că, în niciun caz nu o să se facă actriță pentru că meseria aceasta îi va lua foarte mult timp din a sta cu familia ei.  
 
– Oare cum ajunsese la concluzia aceasta?
Și la filmul „Secretul fericirii” jucam noaptea și ziua dormeam. Eram pe alt fus orar. Iar ea, la aproape 6 ani, trebuia să înțeleagă să nu facă zgomot, să nu dea buzna peste mine… S-a îndepărtat puțin de meseria aceasta. Nu mă deranjează! Să facă ce o să vrea ea! Vrea să se facă arheolog. A făcut un desen: eu pe scenă, tatăl ei la calculator și ea aplecată, cu o măturică, făcând muncă de arheolog. Nu știu dacă o să rămână pasiunea aceasta dar, oricum, actorie nu cred să vrea.
 
– Cum te-ai întâlnit cu „Secretul fericirii”?
M-am întâlnit cu Vlad Zamfirescu la Teatrul Nottara. Fiecare avea spectacol. El mi-a spus că face lungmetraj: „Nu știu dacă să te chem la casting, că ești cam tânără!”. Eu i-am spus: „Cheamă-mă, măcar!”. M-a chemat la casting, m-am dus și, până la urmă, se pare că am fost mai bătrână decât credea el.
 
– Cum a ajuns  „Secretul fericirii” pentru film să fie și pentru scenă?
L-am repetat. Castingul a fost la începutul anului 2015, iar filmul s-a filmat în vara aceluiași an. Piesa a apărut în septembrie. 
 
– Ca un teaser pentru film?
Poate… E un spectacol care e păcat să nu se joace. Scenariul este foarte bun și pentru teatru! Nouă ne face plăcere să-l jucăm și acum, văzând filmul, ne dăm seama că noi, în teatru, am adus alte nuanțe. În film, îți dai seama mai târziu de unele lucruri, în timp ce în teatru poți să ți le adaugi personajului sau spectacolului… toată viața spectacolului. Tot timpul descoperi ceva nou și mie asta-mi place la teatru!     
 
– Va vedea filmul cel care a fost la teatru sau va mai merge la teatru spectatorul care a văzut filmul?
Nu știu. Cred că aceia care au fost la teatru vor vrea să vadă și filmul. 
 
– Filmul are un alt ritm?
Poate…  
 
– Și poate că și privitorul are o altă stare în sala de cinema sau acasă față de starea din sala de teatru. 
Dacă vrei să vezi acțiunea întâmplându-se în fața ochilor tăi, vii la teatru! Între film și spectacolul de teatru nu este o mare diferență dar cred că spectatorul care a fost la teatru va vrea să vadă și filmul. Oricum, spectatorul de teatru nu are așa ușor acces la piesa care se joacă în București și în alte câteva orașe. 
 
– Cea mai ciudată întâmplare de la filmări?
În fiecare zi ne întrebam dacă vor fi petreceri în clubul de vizavi. Erau petreceri private, antamate cu mult timp înainte. Sunetistul nostru a făcut absolut o operă de artă! La postsincron cred că am refăcut câte zece replici, doar. La filmări așteptam mereu să vedem dacă avem parte de câte o petrecere în vecini. Iar după ce petrecerile se terminau, dimineața, începea să lucreze câte o betonieră.  
 
– La teatru, pătrunzi în stare cu câteva ore înainte și ieși din stare, poate, a doua zi. La filmare, când ai betoniere și petreceri, cum faci?
La filmare ai dublele… Dai o replică până pătrunzi în stare. La teatru nu poți derula și nici nu poți explica publicului că poți mai bine. Filmul e fragmentat, într-adevăr. Dar acest film nu a fost atât de fragmentat pentru că filmam secvențe destul de lungi. Știam textul, îl repetasem, aveam mai multe camere, nu învățam înainte de filmare, deci ne-am permis să facem secvențe mai lungi, unele chiar și de zece minute.
 
– Filmul și piesa, suprapuse, au aceeași durată?
În film, e puțin mai dinamic începutul. Se intră puțin mai repede în problemă. La film ai nevoie de un intro mai rapid, mai ales pentru că noi suntem obișnuiți cu filme de acțiune care îți iau ochii din primele minute.   
 
– La cinema avem foarte multe variante, filmele se schimbă des, de ce am alege să vedem „Secretul fericirii”?
Este un film atipic pentru filmul românesc, este un film care aduce o anume situație, care te zăpăcește. Până acum, filmul acesta s-a văzut la TIFF, la Sibiu. Oamenii au râs la film și la mine au ajuns reacțiile oamenilor încântați de film. Oamenii s-au mirat când au aflat că autorul scenariului este român, Alex Popa.  
 
– Ce îți place la personajul tău?
La ea, ca femeie, îmi place siguranța pe care o are și capacitatea de a se descurca cu toate lucrurile. Ea, ca personaj, îmi place în momentul în care îi fuge pământul de sub picioare. 
 
– Ce i-ai spune personajului tău, femeii acesteia, dacă ai întâlni-o?
Cu situația ei se întâlnesc mulți oameni. Se întâmplă. Nici nu cred că a greșit atât de tare. Fiecare personaj are partea lui de vină în poveste. I-aș spune doar să-și aleagă cu grijă prietenii, data viitoare. Și soțul! Poate că, bărbații, în general, vor spune că ea e femeia ușoară! Normal! E mult mai simplu să arunci vina. Dar nu e așa, situația are foarte multe fațete. 
 
– Titlul sună bine. „Secretul fericirii” aproape că promite o rețetă sigură. Și sunt mulți oameni care o caută, unii dându-și seama, poate, că au fost fericiți dar n-au realizat. Care este secretul fericirii?
Pentru mine, secretul fericirii este armonia, echilibrul. Ca om, e greu să spui „Clipă, stai, ești atât de frumoasă!” și îți este și greu să spui asta pentru că știi ce a pățit în piesă cel care a spus replica aceasta. Poate fugim de a ne da verdictul: „Acum sunt fericit și nu vreau să schimb ceva!”. Totul în jurul tău se schimbă și tu nu poți rămâne pe loc… Pentru film, nu pot să dau un verdict. Fiecare va înțelege altceva. 
 
– Sunt o mulțime de articole care îți spun cum poți să găsești… fericirea, în pași numărați și situații concrete…  
E adevărat, dar autorul nostru este mai smart de atât! Eu spun, la un moment dat – și acesta este începutul filmului – că: „Orice fericire se decontează!”. Orice are un revers, practic. Și cred lucrul acesta. Nu că cineva te va pedepsi pentru fericire, ci că orice acțiune are o reacțiune.
 
– De câte ori ai văzut filmul?
De două ori.
 
– Filmul va fi în cinematografe în octombrie. Cum e timpul până atunci?
Pe 19 octombrie va apărea în cinematografe. Până atunci plec în vacanță, mă apuc de repetiții la Teatrul Mic, ar trebui să am o premieră până atunci, apoi încă un proiect… Așa că timpul e ocupat, ceea ce este foarte bine.
 
– Un mesaj pentru cei care vor merge la film după acest interviu?
Să nu se gândească dinainte că știu secretul fericirii, pentru că o să aibă surprize! 
foto: Adi Bulboacă și Cristofor Lăzărescu
Top