Am așteptat mai bine de o lună să împart cu voi impresii despre noua mea vârstă. Am așteptat pentru că am vrut să mi se confirme bănuiala din primele ceasuri în care am trecut în 17 iunie: vârsta aceasta nu există!

Da, da! Nu există! Majoritatea mesajelor pe care le-am primit înainte, de la cei care nu au nevoie de Facebook ca să-și aducă aminte când e ziua mea, mă întrebau dacă am idee unde o să fac petrecerea de la 30. Tocmai de aceea, mi-am întâmpinat cei 29 de ani cuminte, fără mare tam-tam, doar cu cei dragi alături.

Dragilor, vârsta de 29 de ani nu există! E „aproape 30” și „încă puțin din 20”. E în afara calendarelor și pare că anul acesta ai voie, în ochii tuturor, să faci ce vrei. O fi și un fel de an sabatic – dar încă nu-mi dau seama, pentru că nu am apucat să mă rup din „trebuie să” de fiecare zi.

Oricum, supranatural mi se pare însuși faptul că proiecțiile pe care le aveam la 15 ani despre cum o să fiu la 30, s-au cam împlinit. Dacă atunci visam cu ochii deschiși, pierzând o grămadă de timp cu imaginația, acum aș vrea doar ca visele să mi se împlinească mai repede. Cred că lecția răbdării e singura pe care mă încăpățânez, totuși, să nu o învăț!

La 29 de ani m-am urcat din nou pe tocuri. Dacă la 15 le purtam ca să mă… costumez în 30, acum le-am redescoperit odată cu revoluția pe care am făcut-o în dressing, zilele trecute. Am constat, pur și simplu, că unele dintre haine… nu mai sunt pentru vârsta mea. Iar tocurile de acum nu mai fac parte dintr-un costum social, ci dintr-o realitate.

Tot zilele trecute, am dat nas în nas cu mine într-o oglindă cu multe laturi dintr-o cabină de probă. Mi-au dat lacrimile pentru că, la 15 ani, exact așa mi-o imaginam pe Eveline la 30.

Dacă însă mă întrebați când a trecut timpul… nu pot să vă spun! L-am muncit aproape pe tot, iar de restul… caramele (vorba poetului). Sunt alături de cei dragi ai mei și continui să întâlnesc oameni inspiraționali. Asta nu s-a schimbat! Și-mi dau seama pentru cât de mult trebuie să-I mulțumesc lui Dumnezeu!

La 15 ani îmi doream, de pildă, să știu ce discută oamenii în întâlniri (de lucru), să fiu dependentă de mașină și acasă să deschid mai des laptopul decât frigiderul. Mi-e dor de acei ani în care lumea părea, pur și simplu, un catalog din care îi poți comanda tot ce vrei! O lume în care am fost, mereu, cea mai mică din orice grup, în aproape orice context. O lume în care mai era mult până când urma să fiu mare, cu adevărat.

Probabil că peste încă 15 o să-mi fie dor de vârsta aceasta… Și o voi privi cu îngăduința prin care văd astăzi căutările răspunsurilor importante, a stilului și toate celelalte bagaje ale bocceluței de la 15 ani.

Vârsta de 29 de ani nu există! Toată lumea vorbește despre praguri, etape, așteptări… Cred că fiecare etapă e frumoasă, dar deceniul între 30-40 este apogeul fiecărei femei. Și, probabil, de aceea, timpul îngăduie un an întreg să te gândești la asta.