MAMA PIANISTEI MIHAELA URSULEASA, AGRIPINA URSULEASA: „DORUL E DIN CE ÎN CE MAI MARE!”

În 2012, vestea că pianista Mihaela Ursuleasa s-a stins din viață fulgerător, a zguduit lumea muzicală. S-au scris atunci multe despre artista genială al cărei nume a revenit în atenția mass-media pentru știrea… finală. Apoi, peste lacrimi s-au așternut timpul și tăcerea. Până în 2018, când vestea că există un Concurs Internațional de Pian care îi poartă numele Mihaelei a răzbătut din nou în presă și în sufletele celor care și-o amintesc. Am parcurs drumul de la București la Brașov cu emoția gândului că voi întâlni persoanele pe care Mihaela Ursuleasa le-a iubit cel mai mult: mama și fiica ei. Mi-am dorit să le întâlnesc și să vă aduc în dar povestea despre Mihaela, spusă chiar de cea care i-a dat viață și care se luptă cu dorul, zi de zi. Apoi am privit-o desenând pe Stephanie Felicia, fetița Mihaelei, care se numește astfel pentru că mama ei a vrut să cinstească amintirea tatălui său, Ștefan, și pentru că și-a dorit ca fiica ei să fie fericită – Felicia. E o fetiță frumoasă cu ochii albaștri lucitori în care se acunde timiditatea copilului care a spus prea puțin „mama”. Privindu-le și cunoscând-o pe Stephanie Felicia, mi-am dat seama că tragedia din 2012 e mângâiată cu o aripă de înger la gândul că fetița Mihaelei are toată viața înainte să-și împlinească numele și să fie fericită! 

 

 

– Vreau să începem călătoria în timp, chiar de la istoria familiei Mihaelei, de la povestea dumneavoastră. Ați fost cântăreață. Cum v-ați apropiat de muzică? Cum a fost viața dumneavoastră până când a apărut Mihaela?

Eu, când eram copil, am făcut, la București, Liceul Clasic Mixt, care era la Catedrala Sfântul Iosif.
 
– Deci sunteți din București?
Eu sunt din București, da. M-am născut la Iași, dar părinții mei s-au mutat la București când eram foarte mică. Deci, începând din clasa întâi, mergeam la Catedrala Sfântul Iosif și la Liceul Clasic Mixt. Primele clase le-am făcut acolo. Se întâmpla după Război, deci prin 1947… Eu acum am 78 de ani. După patru ani, atunci, pe Bulevardul Magheru, vizavi de Patria, lângă Muzeul Simu, s-a înființat primul liceu de muzică din București. Odată cu instaurarea noului – pe atunci – regim comunist. M-am dus acolo singură, pentru că părinții mei nu aveau nimic de-a face cu muzica. Am văzut că acolo copiii dădeau examen. M-am întrebat de o fi… am intrat și eu să mă uit și mi-am spus: „Eu trebuie să dau examen aici”. I-am povestit unei mătuși că aș vrea să dau examen la pian. Trebuia să intru în clasa a V-a. M-am informat la liceu, unde mi s-a spus: „Fetițo, poți să dai examen, dar nu la pian, pentru că la pian sunt locurile ocupate și pianul se începe de la cinci-șase ani”. Era târziu. Totuși, m-au ascultat. Mie îmi plăcea să cânt. Eram în prima generație la Corul de Copii Radio, colegă cu Ileana Cotrubaș. Și acolo m-am dus tot singură…  La liceul de muzică am spus că mi-aș dori să rămân. Eram micuță, pistruiată și cu ochelari, chiar urâțică. Și spuneam tot mereu că eu vreau să rămân acolo, la școală. Am fost întrebată dacă vreau să studiez violoncelul. Am răspuns că da, fără să știu ce înseamnă acel instrument: „Puneți-mă la violoncel, numai să rămân aici, în școală”. Și profesorii vedeau cu ce drag voiam să rămân în școală. Ce profesori de violoncel erau! Profesori celebri: Boniș, Orlov, Radu Aldulescu… cei mai mari violonceliști erau profesori în școala aceasta. Eu eram micuță și firavă, violoncelul era violoncel… Am ajuns acasă și i-am spus mamei că m-am înscris la școala de muzică. „Dacă așa vrei tu…”, mi-a spus, nici tristă, nici bucuroasă. 
 
Părinții dumneavoastră n-au înțeles atunci, prea bine, ce presupunea muzica…
Nu, pentru că nu erau de meserie. Tatăl meu era expert anticar, negustor, înainte să vină comuniștii, când era regele. Și comuniștii i-au luat magazinele lui tata, dar aceasta este altă poveste… Le-am spus părinților mei că am nevoie de un violoncel. M-au întrebat: „Ce-i ăla?”. Le-am explicat. „Ia uite, domnule, ți-ai ales un dulap” – mi-au spus, râzând de cum alesesem. Cu toate că tata rămăsese fără magazine, mai căuta pe la doamne din înalta societate. Oamenii bătrâni își vindeau lucrurile… Cum era Prințesa Ghica și alte persoane asemenea, cărora comuniștii le luaseră palatele. Oamenii aceștia, din vechea burghezie, vindeau blănuri, bijuterii, icoane pentru că nu aveau din ce trăi. Tatăl meu a găsit, la o doamnă în vârstă, un violoncel vechi, vechi de tot. Ce valoare o fi fost instrumentul acela! Tata n-a știut. A dat pe el cât i-a cerut femeia și a venit, într-o noapte: „Ia, ca să nu mai plângi! Poftim violoncel!”. Am urmat violoncelul până când vârsta mi-a permis să studiez canto. Apoi… m-am măritat prea repede. Dar acestea sunt alte povești… M-am măritat, cu primul meu soț, la 18 ani și nu am mai mers la Conservator. Am făcut numai liceul de muzică, liceu care se mutase pe strada Principatele Unite. 
 
– V-ați pus vreodată întrebarea ce ar fi fost dacă ați fi urmat Conservatorul?
Da, normal. Poate că ajungeam ca Ileana Cotrubaș, că și eu am fost foarte talentată.
 
– În viață, e bine să decizi cu mintea sau cu inima?
Cu mintea. Eu, cam tot ce am făcut în viața asta, am făcut cu sufletul. Chiar și astăzi… Eu știu că mă lovesc de niște lucruri grave, dar prima dată îmi răspunde sufletul. Primul meu soț era inginer electronist. Familia lui, Familia Lupu, cunoscută în București. Un om cu foarte multă cultură, primul meu soț. Dar avea hobby pentru poker… La un moment dat, ne-am despărțit. Am și un fiu, din prima căsătorie. Are 54 de ani, e în București, e căsătorit și lucrează ca inginer de sunet la Televiziunea Română. După ce m-am despărțit de primul soț, mi-am luat băiatul și am plecat la mama mea, care era foarte bolnavă de diabet. Dar amândouă bunicile s-au ocupat de băiat.
– Muzica a rămas tot pe planul al doilea?
Nu. Eu studiasem și în particular partituri de operetă, lied… Cântam în coruri de biserică, la Mitropolie, îmi era drag să cânt oriunde se ivea ocazia. Eu trebuia să găsesc un loc de unde să mănânc o pâine, să mă angajez. Tatăl meu fugise în Germania când aveam vreo 16 ani, mama avea diabet și cădea mereu în comă, nu avea serviciu, n-a avut vreodată serviciu. Eu am dat un examen pentru Corul CCS, pe Lipscani – se căuta o mezzosoprană. Eu eram soprană dar am știut să-mi tubez vocea și m-au luat. Acolo nu câștigam suficienți bani dar am văzut anunțul pentru examenul de atestat. Se dădea un atestat foarte sever pentru cine cânta la restaurant. M-am dus la acest examen. Tot singură. Singură m-am dus peste tot. Acolo, în juriu, erau oameni foarte prețioși: Gherase Dendrino, Radu Șerban, compozitori, dirijori de operetă… Am luat atestatul. Eu trebuia să mă gândesc că aveam băiatul, trebuia să mă susțin și pe mine, să o ajut și pe mama… Dar mi-au dat imediat de lucru, pentru că aveam un repertoriu deosebit. Apoi am ajuns la Brașov, la Cerbul Carpatin, unde se făcea program de varietăți: operetă, balet de operetă, folclor românesc și muzică de dans și café-concert. Aici l-am întâlnit pe soțul meu, pe tatăl Mihaelei. Era șef de orchestră.
 
– A fost destin?
Da, a fost destin. Sigur că a fost destin. Clar! Mi-am analizat toată viața… a fost un destin. Eu nu am crezut niciodată în destin dar, analizând toată viața mea… este un destin! De pildă, în 1977, Doina Badea cânta cu mine la Brașov. Ce programe erau atunci! Toată lumea i-a spus: „Mai rămâneți puțin la Brașov, că e frumos!”. „Nu, mă duc acasă, la copii”, a spus ea și a plecat. Și a murit la Continental. Deci nu-i destin?! E destin!
 
– Destinul dumneavoastră a fost să veniți la Brașov și să-l cunoașteți pe tatăl Mihaelei…
Da. Soțul meu… soțul meu care era un muzician. Nu că nu apreciez lăutarii – lăutar a fost și Grigoraș Dinicu, cel ale cărui compoziții sunt cântate peste tot în lume. Existau lăutari și lăutari școliți, lăutari autodidacți – care învățau singuri armonii și note. Poate nu aveau Conservatorul, dar ei știau note. Dintre cei alături de care am cântat, niciunul nu cânta după ureche, toți erau „notiști”. Soțul meu… nu mai spun! Dacă îl întrebați pe dirijorul Ionescu-Galați o să vă povestească despre el. L-a pus odată să orchestreze și-atât de repede și de bine a reușit încât au rămas toți uimiți.
 
Cum s-a numit soțul dumneavoastră?
Ștefan Ursuleasa. Era din Buzău. Tatăl lui a murit în Război, iar soțul meu avea trei surori mai mici, pe care trebuia să le întrețină. Din economiile mamei sale, a putut studia muzica, la Buzău, cu profesorul Bibi Alexandrescu. Profesorul îl întreba de ce, cânteodată, lipsea de la ore.  „Domnule profesor, mama nu mai are bani”, i-a spus el, odată. „Uite, ție nu îți iau bani”, a răspuns profesorul, dar să-mi aduci mușețel. Era un profesor tare simpatic! Soțul meu s-a dus pe un câmp și a cules un sac de mușețel, în semn de recunoștință. Își dorea mult să facă muzică.     
 
– Ce ați apreciat cel mai mult la soțul dumneavoastră, când v-ați cunoscut?
Era un om foarte bun și am apreciat virtuozitatea lui în muzică. Dacă îl ascultai pe Oscar Peterson și pe el, nu făceai deosebire. Prima dată am apreciat muzicalitatea, felul de a cânta și apoi mi-a plăcut de el. Era brunet, cu ochii negri. Nu pot spune că era un bărbat frumos, dar mie îmi plăceau bruneții. Eu eram frumoasă și el nu prea se apropia de mine, gândindu-se că nu o să mă uit la el. Totuși, se ținea după mine. Pe unde mă duceam eu, venea și el așa… „întâmplător”.    
 
– Câți ani aveați atunci?

26 de ani. Și el era cu șapte ani mai mare decât mine. Mai mult l-am prețuit. Pentru că, toată generația noastră veche era așa – noi nu ne îndrăgosteam, cum spun astăzi oamenii. Noi treceam iubirea prin prețuire, prin apreciere. Iubirea era aprecierea pe care o aveai pentru cineva. Din acest motiv îți lăsai mai mult timp să-l cunoști. Una e să-ți placă de un om și altceva este iubirea. Iubirea este când tu îl prețuiești și îl respecți pe omul acela. Aceasta este adevărata iubire, nu un foc de paie. Eu l-am apreciat, am cântat împreună și, după un timp, ne-am împrietenit, ne-am povestit viețile. El a avut o viață destul de grea, orfan fiind. El a făcut Liceul Militar din Oradea. Spun asta pentru că nu era lăutar, cum au tot scris ziarele. A cântat la oboi în orchestra liceului. Au vrut să-l oprească în Armată dar el nu a vrut să rămână. Dacă rămânea acolo, ajungea un mare dirijor de orchestră de fanfară dar spunea că nu i-a plăcut armata. Îi plăcea jazz-ul. Jazz-ul era bucuria lui. Și-a făcut singur orchestră, a muncit, și-a susținut surorile, mama. Copilul acesta, Mihaela, s-a născut din doi părinți care au iubit muzica. Mihaela a moștenit de la tatăl ei geniul. Eu eram talentată, dar el era genial! Dacă asculta o piesă la radio, o punea pe note, perfect și foarte repede. Soțul meu era, într-adevăr, un mare talent! Un mare muzician!

 
– Cum a reacționat când a aflat că va avea o fetiță?
Oh! După ce l-am născut pe băiatul meu, eu nu am mai rămas însărcinată. Cu soțul meu, Ștefan Ursuleasa, nu am rămas însărcinată paisprezece ani. Și, după paisprezece ani, n-am crezut! Am zis că e o stare temporară de rău, de greață. La început m-am speriat. Aveam 37 de ani… pe vremurile acelea – o vârstă înaintată pentru a face copil… Nu era ca acum. M-am gândit ce-o să facă băiatul meu care avea 17 ani. Băiatul locuia la București, la bunica lui. Murise mama mea, iar el a mers la bunica din partea tatălui. Ne vedeam săptămânal, aveam grijă să nu-i lipsească ceva. Deci mă gândeam că sunt în vârstă, că mai am un băiat mare, că am o meserie… Dar soțul meu a sărit în sus de bucurie! A cerut medicului să se asigure că Mihaela o să se nască în siguranță și am luat niște pastile ungurești, ca să țin sarcina. Așa se face că, la petrecerea de 18 ani a Mihaelei, pe care a organizat-o profesoara ei de literatură germană, profesorul Heinz Medjimorec a exclamat: „Mulțumim tabletei ungurești!”.

 

Citeam undeva că, la 5 ani, Mihaela deslușea la pian, cu tatăl său, Păpușa bolnavă” de Ceaikovski. 
Era mai mică de 5 ani, iar noi aveam, în bucătărie, un televizor alb-negru. În bucătăria aceea ne petreceam ziua. Seara, eu și soțul meu cântam, nu aveam timp de televizor. Ziua, când găteam, mai deschideam televizorul să urmărim programele și așa puține. Mihaela asculta muzică. Iar tatăl ei, ca să o provoace, spunea: „Eu aud acolo un pian!”. „Nu, ticule, ăsta e țambal” – zicea Mihaela, la trei ani! „E țambal, nu e pian”, spunea ea. Și tatăl ei o tot provoca. Tatăl ei a văzut clar că are ureche muzicală, a testat-o. La un moment dat, vizavi de unde locuiam noi, pe Mureșenilor, era Filarmonica din Brașov. Mai veneau la noi acasă muzicieni, să bea o cafea, în pauză. Venea la noi și un mare timpanist, Puiu Stoiadin, tot de la Filarmonică. Soțul meu i-a spus: „Asta mică are ureche, are aproape 5 ani și tare aș vrea să îi caut un profesor de muzică. O să facă muzică cu mine, dar e bine să aibă profesor”. Și atunci, Puiu Stoiadin a spus: „Eu cunosc o profesoară care are foarte mult succes cu copiii – Stela Drăgulin. Hai să o prezentăm la ea”. Horia Mihail era cu șapte ani mai mare decât Mihaela, el era atunci, la nivelul vârstei lui, primul din România. Horia este și nepotul ei. Soțul Stelei Drăgulin e frate cu mama lui Horia Mihail.                    
 
–  Ziarele au scris că această primă profesoară a Mihaelei era foarte bună dar și foarte severă…
Severitate nu era un cuvânt potrivit. Pot să spun că era ceva mai dură…  
 
– Știați?
Eu nu știam. Ea îmi ascundea multe lucruri. Eu eram ocupată pentru că soțul meu a fost bolnav de cancer la plămâni și trei ani a suferit – l-am dus prin spitale, chimioterapie… Nu că nu mă ocupam de fetiță, dar o țineam mult în școală pentru că soțul meu era când în spitale, când acasă și mi se spunea să o las să studieze la școală. Eu o lăsam să studieze la școală ca să nu vadă cum urla tatăl ei, cu morfina… Multe lucruri Mihaela nu mi le spunea, știind și situația asta că eu sufeream mult cu boala tatălui ei. Nu mi-a spus despre atitudinile acelea… eu vedeam doar că îi dădea piese peste puterea unui copil. La 11 ani cânta, la Tokyo, concert de Rahmaninov cu orchestră filarmonică. Iosif Sava s-a minunat. Viorel Cosma îmi spunea să am grijă…   
 
 
„MIHAELA L-A DIVINIZAT PE TATĂL EI”
 
– Când v-ați dat seama că Mihaela era mai mult decât talentată? Că era genială?
Și tatăl ei și eu ne-am dat seama de la început. De la început, de la primele lucrări. Ea a învățat în opt luni ce învață un copil în patru ani de școală.   
 
– Vă amintiți prima piesă la patru mâini – ea cu tatăl ei?
Da. Profesoara Stela Drăgulin venea la noi acasă și îi spunea tatălui ei: „Domnule Ursuleasa, luați sonatina aceasta, îi dăm numai câteva rânduri”. Era luni, să spunem. Și avea de învățat, până vineri, câteva portative. Și, până venea vineri profesoara, Mihaela învăța cu tatăl ei toată sonatina. Tatăl ei era bucuros că o vedea cât de talentată era. Când s-a făcut mai mărișoară, aveam pe pian un glob pământesc. Și soțul meu îi spunea: „Uite, vezi, tăticule, globul acesta pământesc?! Tu, dacă o să muncești, o să ajungi absolut oriunde pe globul acesta”. Și așa a fost, Mihaela mereu pomenea „Știi că mi-a spus tăticul că o să merg acolo și acolo…” Pentru că Mihaela a cântat peste tot, în afară de Australia.         
 
– Primul concert?
Primul ei concert adevărat a fost în România. Ea a avut niște recitaluri micuțe la Casa Armatei, în Brașov, unde cântau toți elevii Stelei Drăgulin. Mihaela era întotdeauna cea mai mică. 
 
Și primul moment în care a plecat undeva pe globul acela”?…
A plecat tot cu Stela Drăgulin la concurs în Senigallia, în Italia. Un concurs profesionist, cu multe etape. Aceea a fost prima ei ieșire, cu Stela Drăgulin, dar Stela nimic nu-mi spunea. Nici că a luat bani la premiu. Am știut că nu a luat nimic, că-i copil. Eu eram ocupată tot timpul cu boala soțului meu, cu cancerul.
 
– V-a spus Mihaela că e prea mult, la un moment dat?
În timpul acela, nu. Și, totuși, îmi amintesc că, la ziua ei, când a împlinit 11 ani, am făcut o masă la noi acasă. A venit și profesoara ei de pian, a venit și o prietenă bună a noastră. Fiica Stelei Drăgulin e cu doi ani mai mică decât Mihaela. Și, la un moment dat, au pus în scenă o scenetă în care Mihaela o interpreta pe Stela. Și în jocul ei a spus atunci câteva lucruri din care reieșeau niște trăsături… Spunea, printre altele, ca și cum era Stela: „Dar nu cumva să ai și tu o excursie cu copiii sau vreo sâmbătă ori vreo duminică…” Și Mihaela, când a făcut sceneta aceea, avea 11 ani. Atunci mi-am dat seama cât suferea că nu era și ea cu copiii.  
 
– Când și-a pierdut tatăl?
La 10 ani. 
 
– Și ce a înțeles atunci?
Foarte mult a durut-o dar nu a plâns o lacrimă. Eu mă duceam să cânt seara, nu aveam încotro, iar soțul meu era acasă, avea dureri mari. Soțul meu stătea în pat, adusesem o femeie în vârstă ca să nu o las singură pe Mihaela cu el. Mihaela se ducea la el: „Ticule, te doare?”. Și el, ca să-i facă plăcere, spunea: „Nu mă doare, ticule!”. „Hai că-ți dau eu o fiolă de Algocalmin”, spunea Mihaela și îi dădea fiola. Și-l întreba din nou: „Ticule, te doare?”. Și soțul meu, ca să-i facă plăcere spunea: „Nu, nu mă doare, ticule, nu mă doare”. Începuse faza foarte gravă a bolii sale. Iar când veneam eu de la serviciu, Mihaela venea țopăind: „Mama, mama, i-am dat o fiolă și i-a trecut lui ticu durerea!”. Mihaela l-a divinizat pe tatăl ei. După ce a murit tatăl ei, ea n-a vrut deloc-deloc să doarmă în camera ei. Dormea cu mine în patul unde a fost tatăl ei. Și e un obicei la noi, se spune că atunci când moare cineva se pune apă la geam și niște pâine. Și ea, toată ziua, se ducea și le schimba, spunând că vine tăticul să mănânce. O tragedie!           
 
– Cum a ajuns Mihaela să fie remarcată de Claudio Abbado?
Când era Cupa Mondială, Mihaela a fost în Italia. Când a fost și Nadia Comăneci, în 1990. Echipa noastră națională era foarte bine cotată. Cei de la Rai Uno, televiziunea italiană făceau o prezentare a țărilor de unde veneau echipele. Într-o sâmbătă a venit rândul României și la emisiune au participat Nadia Comăneci, violonistul Eugen Sârbu – care acum este la Londra – și Mihaela Ursuleasa. Cei de acolo au luat legătura cu profesoara de pian a Mihaelei, care m-a anunțat că vor pleca la Roma. Era un domn, Giorgio Gallo, care a fost în preajma acestei transmisiuni. Pe el l-au întrebat producătorii pe cine ar putea invita din România. El s-a dus la Academia Română din Roma și a găsit-o pe o mare cântăreață de operă, Ioana Ungureanu, profesoară de canto la Accademia Nazionale di Santa Cecilia. Domnul acesta, Giorgio Gallo, a fost atât de impresionat de Mihaela încât a ținut legătura cu Stela Drăgulin. Voiau să o impresarieze pe Mihaela. Au făcut un contract, fără ca eu să știu. Când Gallo și-a dat seama că acest contarct era nul, deoarece eu eram mama Mihaelei, a vrut să ne cunoaștem. El știa că eu sunt femeie de serviciu într-o fabrică și că tatăl Mihaelei era un țigan care a murit… De altfel, Giorgio Gallo i-a cumpărat și niște cadouri Mihaelei, care au ajuns la fata profesoarei. Primise, în Italia, o păpușă superbă. Cadou, când a cântat. Când a venit acasă, profesoara i-a spus: „O săptămână te joci tu cu ea și o săptămână fata mea”… Fiind păpușa Mihaelei. În perioada aceea, mi se spuneau tot felul de lucruri, nu mai știam ce să cred până când am vorbit eu direct cu Giorgio Gallo și i-am spus că sunt de acord să o impresarieze în viitor pe Mihaela dar că vreau să-i găsim, mai întâi, o școală bună. Aveam ideea aceasta cu școala de la Iosf Sava și Viorel Cosma. Stela Drăgulin îi spusese acestui domn că ar fi bine ca Mihaela să ajungă să dea o audiție cu Claudio Abbado. A fost destin… Giorgio Gallo cunoștea la Roma, în orchestra simfonică a Rai, un violonist. Acest violonist avea un băiat în Wiener Philarmoniker, unde dirijor era Abbado. Așa a ajuns la Abbado informația despre Mihaela. Era povestea cu Ceaușescu, Abbado ajutase foarte mulți copii și tineri… A anunțat că îi acordă Mihaelei zece minute, la Musikverein.    
 
– Mihaela știa atunci ce presiune era pe umerii ei? Cât de mult conta răspunsul lui Abbado?
Nu. Profesoara ei i-a spus că o să cânte cu Abbado, că o să facă multe concerte. Mihaela era fericită. De altfel, avea și o amintire cu Viena. A plecat, în tren, cu primii adidași din viața ei. Noaptea a adormit și… cum umblau tot felul de oameni prin tren, i-au furat adidașii. Și, când să coboare din tren… nu avea în bagaj nimic altceva, pentru că programul era să se întoarcă spre România seara, după audiție. Nu avea pantofi de rezervă. Conductorul de la tren i-a împrumutat Mihaelei pantofii lui, mărimea 42, să poată coborî pe peron, unde o aștepta Giorgio Gallo. Așa a coborât Mihaela din tren, la Viena, prima dată. A ajuns la Abbado și a vorbit cu el în engleză. Eu o dădusem să studieze engleză, în particular. Mihaela i-a spus atunci că Radu Lupu este idolul ei. A cântat concertul de Rahmaninov, Abbado a întrebat-o dacă știe Mozart. Și ea i-a cântat și Mozart. Și, din zece minute cât era programată întâlnirea inițial, o oră nu s-a despărțit Abbado de ea. I-a spus profesoarei: „Fetița este foarte talentată, e genială, dar ea trebuie să aibă o bază, să facă o școală. Scoteți-o de pe linia aceasta de concerte pentru că o va epuiza”. Abbado i-a oferit niște cursuri de vară la Viena. Opinia lui nu era însă și opinia profesoarei. Atunci am plecat eu la Viena, să vorbesc cu Abbado. M-am dus cu o scrisoare pe care o tradusesem în România, în care îi spuneam ce-mi doream eu pentru Mihaela – în primul rând, să urmeze o școală serioasă, apoi să-i explice cineva ce cântă, nu doar să „toace” partiturile. Când avea Mihaela 9 ani și profesoara i-a dat Concertul Nr. 3 de Beethoven, soțul meu s-a mirat. L-au descifrat împreună și Mihaela a scris, pe partitură – „Descifrată cu tăticul”.
 
– Mihaela a rămas la Viena. A păstrat legătura și cu fratele ei?
Da, când Mihaela a mai crescut, îl invita la concerte. El venea și cu familia lui, și singur. 
 
– Aveți resentimente pentru profesoara de pian?
Nu, nu i-am purtat pică. Și mulți ani i-am spus Mihaelei să nu o vorbească de rău. Cel care a sfătuit-o să povestească multe despre viața ei a fost Rodin Moldovan. Tatăl fetiței Mihaelei. Eu i-am spus: „Mamă, acum se șterge tot, ești la Viena. Ea ți-a pus mâna pe pian, nu a fost rău ce a făcut, până la un moment dat!”. I-am spus că nu a dus-o undeva la rău, poate atât a știut ea, așa a fost ea, severă. Eu, ca mamă, așa i-am spus. 
 
În 1999, Mihaela absolvea Conservatorul din Viena. Care erau perspectivele internaționale?
Datorită premiului de la concursul „Clara Haskil”, Mihaela a făcut un salt mare. Ea avea un impresar pe care i l-a prezentat tot Claudio Abbado, când era încă mică. S-au cunoscut la un festival la Salzburg. Mihaela avea cam 14 ani. A fost invitată de guvernatorul Salzburgului la acest festival, iar soția lui Karajan, marele dirijor, a organizat un concert de prânz într-un palat din Salzburg. Mihaela a avut atunci un scurt recital. Acest impresar, de la Casa Schmitt, una dintre cele mai renumite firme de impresariat din Germania, a remarcat-o. Acest om a început să plângă când a cântat Mihaela „Nocturna” de Chopin pentru că era aceeași nocturnă pe care a cântat-o Lipatti înainte să moară. Și el a fost în sală, omul acesta! Când a ascultat-o pe Mihaela a spus: „Nu se poate! Acesta este Lipatti!”.     
 
 
LA 12 ANI, MIHAELA ERA STUDENTĂ LA VIENA
 
 
 
– Scenele se deschideau pentru Mihaela, oamenii o iubeau. Când a apărut dragostea, în viața ei?
Mihaela s-a căsătorit, la 18 ani. Ea nu avea timp, stătea cu nasul în pian. Ea a făcut, în același timp, dimineața – gimnaziul lor, liceul cum spunem noi. Mergea la un liceu privat, pe care i l-a ales tot Abbado. Un liceu catolic, unde profesoare erau măicuțe. Era un liceu de fete, prestigios în Viena. Când spui că ai făcut „Maria Regina”, se știe că ai urmat o școală nobilă. Dimineața mergea la cursuri. Și după-amiaza făcea facultatea. În Viena sunt două facultăți. Hohshule für Musik, Înalta Școală de Muzică, Academia… Ea la 12 ani era studentă, cu dispensă de vârstă. A dat examenul de admitere și a fost singura care a intrat studentă la 12 ani, la Viena. Karajan era student la 13 ani, la Salzburg. Mihaela se trezea la șase dimineața, pleca departe unde era liceul catolic pe care îl urma. La prânz mă duceam să-i duc mâncare. Mânca, pe un colț de masă. Nu aveam pian, unde să studieze Mihaela. A rezolvat tot Claudio Abbado. Prietenul lui cel mai bun era Ministrul Culturii din Austria. Acesta avea o casă chiar în zona liceului Mihaelei, una dintre cele mai scumpe din Viena. În vila aceea erau trei piane, ministrul era un mare iubitor de muzică, Mi-a dat cheile de la casă și mi-a spus: „Doamnă, aveți cheile. Când vrea fetița să studieze, oricând, veniți aici!”. Mă credeți, cât a studiat acolo, noi n-am intrat decât pe hol, unde era pianul!  
 
– V-ați schimbat viața, ați plecat la Viena, unde se vorbea o limbă pe care nu o cunoșteați…
Eu?! N-am știut o vorbă! Dar nici Mihaela n-a știut o vorbă în germană.   
 
– Copiii învață mai repede o limbă străină. Cum a fost pentru dumneavoastră să începeți o viață nouă?
Enorm de greu. Iar Mihaela s-a trezit la școală, unde profesorii vorbeau repede. Ea avea cu ea, tot timpul, un dicționar român-german. Secretara lui Abbado ne-a făcut cunoștință cu o studentă din Viena care studia limba română. Și așa au învățat, una de la alta. Mihaela – germana, studenta aceea – limba română. Eu am învățat singură, din ziare și de la televizor. Râdea Mihaela de mine că mă uitam la televizor. „Mamă, ce film vezi tu?”. „Păi, film german”. „Dar de unde înțelegi tu?”. „Din expresiile fețelor”, îi răspundeam. Din expresiile fețelor înțelegeam tot filmul.      
 
– Spuneați că la 18 ani s-a îndrăgostit.
La 18 ani s-a dus la un concert… Ea mergea la concerte. De când era copil, Abbado ne-a dat abonament la Musikverein. Trebuia, seară se seară, să fim în loja lui. Apoi el a plecat la Berlin, când a murit Karajan. I-a spus Mihaelei: „A asculta muzică este a doua școală, pentru tine!”. La fiecare concert, era un program de sală pe care noi îl păstram. Acolo se scria despre fiecare compozitor, despre interpret, despre ce a vrut compozitorul să transmită… Erau niște programe de sală foarte frumoase. Deja… istoria muzicii era acolo! Între timp, Abbado a plecat la Berlin. Noi aveam o prietenă, o doamnă în vârstă, care avea o nepoată care era căsătorită cu managerul orchestrei ORF – Vienna Radio Symphony Orchestra. Nepoata acestei doamne era cu vreo zece ani mai mare decât Mihaela care avea atunci cam 17 ani. Mai ieșeau împreună la concerte. La o cină de după un concert, Mihaela a stat lângă un băiat frumos, contrabasist. Era primul băiat pe care l-a văzut, pentru că ea nu avea timp în afara muzicii. A venit acasă încântată: „Mamă, am vorbit cu un băiat frumos și cred că i-a plăcut de mine că mi-a spus să-i dau numărul de telefon”. Eu încurajam prietenia ei cu fata aceea deoarece îmi dădeam seama că Mihaela stătea numai cu mine și avea nevoie și de prieteni. Băiatul acela, mai mare decât Mihaela, era foarte educat, foarte pregătit, dar făcea parte dintr-o sectă din America. Și, în timp, Mihaela a devenit tot mai nefericită lângă el. S-au căsătorit legitim, iar eu m-am întors în România. Economiile erau trimise la secta aceea… El era un băiat bun, a respectat-o, dar nu se potriveau. Mihaela mă suna și-mi spunea că nu prea e fericită, să mă întorc la Viena.     
 
– Când a apărut Rodin Moldovan, tatăl fetiței Mihaelei?
După mai mulți ani. Cred că Mihaela avea 21 de ani când s-a despărțit de primul soț. Apoi s-a mutat singură, cu chirie. Cânta, avea foarte multe concerte. Era Rising Star.  
 
– Atunci au fost anii ei cei mai frumoși și fericiți?
Da. Da, când a fost singură și liberă. 
 
– V-a spus care a fost cel mai frumos concert?
Niciodată nu spunea că e perfect. Publicul era în picioare și ea spunea: „Nu, nu, nu e perfect! Încă ar mai trebui ceva”. Nu era mulțumită niciodată. Fericită era. Iubea foarte mult toate concertele. Dar poate cel mai fericită a fost când a cântat, prima dată, concertul de Schumann, la 16 ani, la Leningrad, cu Filarmonica, în „Nopțile Albe”. Eu n-am fost acolo, dar am văzut filmarea. Ce concert a fost acela! Ea a iubit foarte mult Schubert și Schumann. I-au plăcut toți compozitorii, dar a avut ceva special pentru aceștia doi. La maturitatea ei artistică, l-a înțeles bine pe Schumann. Deci concertul acela, de când avea 16 ani, de la Leningrad a fost o bucurie pentru ea. Și a mai fost o bucurie când a cântat, la Viena, cu o orchestră din Venezuela.     
 
– Deci următoarea ei iubire a venit tot din muzică. Rodin Moldovan, tatăl lui Stephanie Felicia – tot muzician.
Da. El este muzician la Leipzig, unde este o orchestră prestigioasă. Ea a avut acolo un concert de Mozart. Ea era la pian și dincolo de capacul pianului stăteau violonceliștii. Ea se uita la el, dar atât. Lui i-a plăcut de ea. În mai toate orchestrele alături de care cânta, Mihaela descoperea că sunt muzicieni români. Aceasta era vorba ei: „Pe unde mă duc, sunt români și-mi fac sarmale!”. El fiind român, a venit și în pauza de repetiții, spunând că o știe de mică. Mihaela avea cam 26 de ani. El era mai mare. Și au tot vorbit, despre una, despre alta. El era prieten cu o violonistă din orchestră, din Leipzig. S-au întâlnit la o masă împreună apoi s-a oferit să o conducă la aeroport. Mihaela i-a lăsat numărul de telefon, gândindu-se că este firec, între colegi. Apoi el și-a făcut drum la Viena, pretextând că dorește să cumpere niște corzi pentru violoncel, de la un anumit magazin. Și, încet-încet s-au împrietenit. Nu știu cât de serios era în ce-i spunea. Cred că nu era! Mihaela nu știa să citească oamenii… Părinții lui erau tot muzicieni, mama violonistă la Filarmonica din Ploiești, tatăl muzician la filarmonica din Iași. Și, într-un drum spre România, în care el s-a oferit să mă ducă pentru că eu călătoream cu bichonul Mihaelei, m-a întrebat ce părere am dacă ar face un copil împreună. Îmi spunea că vrea un copil cu Mihaela. Credeam atunci că o iubește sincer. I-am spus că e decizia lor, că eu nu mă bag. Iar Mihaelei i-am spus că poate e un băiat bun, tot român, cu aceleași tradiții, tot muzician. El o urmărea, ea credea că o iubește. Eu eram în Viena când ea și-a făcut testul de sarcină. Atunci era fericit și el. Și eu, pentru ei! Apoi el i-a spus să se mute la Leipzig, pentru că el nu-și găsea același post la Viena, iar ea era bine primită oriunde. Mihaela s-a mutat. Eu am simțit că el nu era sigur, dar n-am spus nimic.     
 
– A apărut Stephanie Felicia. Fetița Mihaelei, bucuria mai mare decât muzica, decât pianul…
Da. Ca mamă, Mihaela era… divină! Nu lăsa pe nimeni să se apropie de fetiță, ea făcea totul, ea o spăla, o alăpta… Avea concerte, dar mă lua cu ea, ca să nu se despartă de fetiță. Stephanie Felicia are pașaport de când avea o lună. Era o mamă nemaipomenită. Voia cele mai bune lucruri pentru copilul ei, cele mai bune creme, o dichisea… Iar fetița – un bebeluș cuminte și frumos!     
 
– Când a devenit adult, vă povestea Mihaela cum a perceput faima și toate etichetele pe care i le puneau ceilalți? De la ea s-a așteptat, întotdeauna, perfecțiunea.
Asta da. La un moment dat se întreba: „De ce toată lumea vrea ca eu să fiu perfectă? Omul poate să mai aibă și zile proaste. De ce eu întotdeauna trebuie să fiu prima?”. Asta a spus, în ultimii ani. Dar ceea ce a distrus-o pe ea cel mai tare, pentru că avea depresie, a fost modul în care s-a purtat tatăl copilului ei. Mihaela a plecat din Leipzig, după multe momente grele, în care vorbea cu doamna care a devenit nașa fetiei, când era însărcinată în opt luni. El își găsise pe altcineva… Au fost multe discuții, multe lacrimi și jigniri pe care le-a răbdat. A plecat din Leipzig la Viena doar cu o valijoară în care avea o bluziță pe care o cumpărase pentru fetița ei care urma să se nască. M-a sunat cu o seară înainte să se nască Stephanie, apoi în ziua în care s-a născut fetița. 
 
– Avea vreo frică? Se gândea la viitorul fetiței, dacă se va descurca, dacă-i pregătită?
Era un om care voia să asigure cele mai bune condiții. Și fetiței, și mie, pentru că eu nu lucram. Iar pensia mea din România era extrem de mică. S-a gândit că o să-i fie greu să sămână singură cu un copil. Mie nu-mi spunea prea multe, că vedea că mă consum, vorbea uneori cu prietenii ei despre aceste lucruri. Despre faptul că fetița o să întrebe de ce nu are tată… își făcea niște probleme. Nu îi era frică, era preocupată. Dar depresia în legătură cu Rodin Moldovan a fost foarte grea. Stătea nopțile, gândea… 

 
– Ce știe Stephanie Felicia despre mama ei? Ce-și amintește?
Totul. De multe ori, eu mai uit niște lucruri și ea îmi amintește: „Știi când mama spunea așa…”. Își amintește foarte multe. Și seară de seară vorbește cu fotografia ei. Îi spune: „Mamă, astăzi am fost la școală, am luat notă bună”… Ea face și balet, pe lângă școala de pictură la care merge. Și, când a luat cupele la balet, le-a pus în fața fotografiei mamei ei și lângă un premiu prestigios pe care Mihaela l-a luat, în 2010 – ECHO. Premiul acela stă pe pian, iar fetița a pus cupele ei, lângă.
 
– La începutul discuției noastre spuneați că ați fost, mai mereu, singură. Muzica ați ales-o singură, singură ați răzbit în viață. Cum trece dorul?
Nu… Dorul nu trece! Dorul e din ce în ce mai mare! Când se întâmplă o tragedie, la început nu poți să accepți, nu poți să realizezi. La început nu am acceptat. Așteptam să vină.
 
Mihaela a murit din pricina unui anevrism, la 33 de ani.
Da. Încă nu am putere să umblu la lucrurile ei. Am dăruit o parte din lucruri însă când deschid dulapul nu pot să ating lucrurile, nu pot…  Iar dorul nu trece, dorul la o mamă se mărește pe zi ce trece! E mult mai greu!   
– Aveți o misiune importantă: Stephanie Felicia.
Asta este ceea ce mă ține pe picioare. Copilul acesta! Pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu foarte multe daruri. Stephanie le-a moștenit și de la mama ei.  
Care este cea mai grea întrebare pe care v-a adresat-o Stephanie? 
Întrebarea ei mare este de ce tatăl ei nu vrea să știe de ea. Asta nu înțelege ea – de ce tatăl ei nu a vrut și nu vrea să știe de ea. 

 

– În 2012, la momentul tragediei, lumea muzicală a fost șocată. Ce credeți că ar trebui să știe România despre Mihaela Ursuleasa?
Adevărul! Că tot sufletul ei și tot ce-a fost ea a fost numai muzică! 
– Vă spunea că simte muzica altfel, că are o legătură specială cu Dumnezeu în momentele acelea?
Da. Ea era și credincioasă. În viața ei, pe primul plan, era muzica. Și înțelegea acest lucru și cineva care poate nu pricepea muzica, dar o asculta cântând. România trebuie să știe că a dăruit. A dăruit enorm, cu tot sufletul. Muzica ei a dăruit-o! Era o persoană generoasă și în viața ei de dincolo de scenă, dar dăruirea pe care o punea în muzică era specială. Sunt foarte mulți pianiști buni, dar foarte puțini transmit. Când ea cânta, nu respira nimeni în sală! Eu am ascultat mulți pianiști buni, la Viena, am avut norocul acesta, Dar un pianist ca ea – și n-o spun eu pentru că e fiica mea, o spun criticii, o spun ziarele – se găsește foarte rar. 
– Credeți că oamenii geniali, ca ea, simt altfel viața?
Oamenii geniali… n-am cunoscut prea mulți oameni geniali. Dar cred că da. Cred că au altă imagine a vieții, trăiesc altfel.
– Au și alt destin?
Și alt destin, da. Eu, când o văd pe Simona Halep, de exemplu, plâng. Plâng pentru că-mi dau seama de efortul pe care îl fac astfel de oameni. Sunt oameni care au renunțat la multe ca să ajungă acolo unde au ajuns. Fiica mea a renunțat la tot ca să facă performanță.       
După 2012, câți oameni v-au rămas alături?
Din România, prea puțini, din păcate. Din străinătate, mulți. Toți prietenii Mihaelei. Altfel noi – eu și Stephanie – nu am fi acolo pentru că nu am avea nici cum să trăim. Când Mihaela a murit, agenta ei din Berlin a făcut o pagină unde a scris pentru România că „o mamă și o fetiță au rămas singure la Viena”. Din România nu a sosit niciun ajutor. S-au făcut concerte caritabile, au cântat oameni precum Patricia Kopatchinskaja, Ferhan și Ferzan Önder, iar sumele strânse au fost ca noi să putem trăi. 
– Vă e frică de viitor?
Prietenii din străinătate ai Mihaelei au divinizat-o. În România, nu-i același lucru. Maestrul Horia Andreescu ne mai telefonează și, mai ales, doamna Felicia Filip – nu trece o sărbătoare fără să ne sune! Sunt câțiva oameni… Iar doamna Felicia Filip a organizat și Concursul Internațional de Pian „Mihaela Ursuleasa” care, pentru noi, a fost o bucurie foarte mare. Nu se putea o organizare mai frumoasă! Nivelul copiilor a fost extraordinar!  Ceea ce m-a preocupat pe mine cel mai tare era gândul ce va face Stephanie Felicia dacă eu nu voi mai fi. Tot Dumnezeu mi-a rezolvat și teama aceasta. Am discutat cu prietenii cei mai buni ai mamei ei care vor să-i rămână aproape și care vor avea grijă de ea, când eu nu voi mai putea sau dacă mi se întâmplă ceva. N-o s-o lase Dumnezeu, va avea grijă de ea!    

 

Top