Săptămâna trecută, pe 13 iunie 2018, în ajunul Cupei Mondiale, am participat la lansarea volumului „Basmul fotbalului”. Marian Nazat a reușit să le ofere cititorilor săi proiectul despre care mi-am amintit că mi-a povestit, atât de emoționant, într-o emisiune. Vă ofer acum interviul, la distanță de la momentul în care discuția a avut loc pe unde de radio, tocmai pentru că îl consider o Mare Întâlnire. „Basmul fotbalului”, cu tot cu semnătura autorului, pe prima pagină, a completat raftul din biblioteca mea, unde păstrez volumele lui Marian Nazat, un om pe care l-am privit întâi cu mirare de copil, apoi cu admirație de adult!

 

– Aș vrea să vorbim, pe larg, despre „Jurnalul banalității”, un volum cu elemente autobiografice care surprinde momente din viaţa dumneavoastră de avocat, un volum în care sala paşilor pierduţi devine o Sală a Justiţiei, un volum în care scriitura poartă emoția de soţ, tată şi bunic, dar care cuprinde şi pagini din copilărie, aspecte din lumea politică sau din cotidianul românesc. Este un volum pe care l-ați oferit publicului dumneavoastră, atât prietenilor cât și neprietenilor. Mă întrebam cât de banală este viața unui om important. Sau… e banală tocmai pentru că nu vă rămâneți mult pentru dumneavoastră dincolo de profesie?
Viața, în general, e banală. E un șir de banalități, așa încât cred că nu putem spune că viața unui om mai important sau mai puțin important este mai mult sau mai puțin banală, viața, în aspectele esențiale, e cam la fel pentru toți pământenii.

– Critica spune despre acest volum că poate este o imprudență pe care ați făcut-o, dezgolindu-vă sufletul atât de mult în fața oamenilor interesați de parcursul dumneavoastră.
Jurnalele conferă acest risc celor care se lasă descoperiți în paginile lor, însă m-am gândit adesea, atunci când am scris acest jurnal, la Adrian Marino și nu mi-aș fi dorit să îmi fie publicate niște memorii după o perioadă foarte lungă de timp de la moarte. Cred că oamenii trebuie să aibă curajul unor mărturisiri! Trebuie să spui anumite lucruri atunci când ești în viață și atunci când și oamenii despre care scrii sunt în viață. După moarte, astfel de memorii, din punctul meu de vedere, au darul mai mult de a încurca și cred că ar fi o lașitate să ți le păstrezi  după ce nu vei mai fi.

– V-ați reașezat poziția în fața vieții sau a morții odată cu episodul în care ați înțeles că, treptat, o veți pierde pe mama?
Nu, această reașezare – ca să-i spunem așa – a avut loc mult mai înainte. Moartea mamei era o întâmplare care nu putea fi evitată. Din păcate, s-a produs mult prea brusc.

– Ați mai scris un volum, destul de recent…
Da, se numește „Suflet în exil” și a apărut tot la editura Rao. Este o culegere de gânduri, o culegere de eseuri, o formă de răzvrătire a mea.

– Simțiți nevoia ca, în scris, să fiți perceput altfel decât atunci când televiziunile scriu pe burtiere funcția dumneavoastră și vă alătură și numelor importante și contestate, controversate din România?
Nu, vreau să mă înțeleagă lumea așa cum sunt eu, de fapt, nu așa cum i se pare unuia sau altuia că aș fi. Burtierele sunt pline de atâtea lucruri mai mult sau mai puțin adevărate dar, în general, toate scandaloase, încât nu mă interesează cum apar pe o burtieră sau alta. Acolo apar ca avocat, iar avocatul nu are clienți din rândul serafimilor.

– Mai pictați?
Din păcate, nu. Dar poate o să vină vremea când voi lua din nou pensula și mă voi juca pe o pânză, pe o hârtie. Nu știu… E un vis… e un paradis pierdut, din păcate. Deocamdată.

– Dacă nu ați fi visat altfel în noaptea de Bobotează, ați fi urmat o carieră în sport, în fotbal.
În primul rând, n-am mai fi stat de vorbă astă-seară, eu aș fi fost altul azi.

– Sau aș fi vorbit cu un fotbalist important!
Nu! Nu eram… Dumnezeu nu mi-a dăruit atâta talent ca să fi putut ajunge un fotbalist faimos.

– Dar, dacă ar fi să alegeți acum, fără să vă gândiți o clipă și dacă ați avea universul ca o jucărie ce v-ar asculta… v-ați dori cariera de fotbalist, cea de pictor sau cea pe care o aveți acum?
Toate la un loc mi le-aș fi dorit!

– Spuneți că, la un moment dat, considerați că „providența are răspuns la orice”.
Cred că nu mă poate contrazice nimeni. Într-adevăr, atunci când noi nu suntem în stare să decidem asupra destinului nostru, trebuie doar să fim atenți la semnele pe care ni le transmite providența. Suntem prea grăbiți pentru a mai sta de vorbă cu providența, pentru a tăifăsui cu ea și pentru a înțelege aceste semne care  apar la fiecare pas.

– V-ați gândit și la întrebări nerostite către Dumnezeu?
Nu. Întotdeauna rostesc aceste întrebări pentru că încerc să-L provoc la răspunsuri. Altminteri, tăcerea mea ar fi greu înțeleasă de către Dumnezeu. Gândiți-vă că Lui i se adresează atâția muritori, încât nerostirile mele L-ar încurca și mai tare.

– Mai spuneați că, atunci când erați pe cale de a o pierde pe mama, nu L-ați putut ruga prea multe pentru că i-ați fi atras prea mult grija de la tot ceea ce trebuia să ofere lumii întregi. Și îmi amintesc că, într-un alt interviu, acum câțiva ani, îmi spuneați că, până la acea vârstă, nu ați învățat nicio rugăciune. S-au schimbat lucrurile?
Nu, nu. De regulă, rugăciunile le înveți în copilărie. Dacă nu le-ai învățat când ești mic, nu le vei mai învăța mai târziu. Am fost extrem de revoltat atunci și, de regulă, dialogul meu cu Dumnezeu, în clipele acelea, a fost unul în care cuvintele mele, sigur, au fost mai aspre, mai biciuitoare, însă Cel de Sus  Și-a văzut de ale Lui și a rânduit lucrurile așa cum trebuie să fi fost aranjate demult.

– A fost bun cu dumneavoastră? Faptul că ați ajuns o personalitate importantă a României e de-ajuns?
Dumnezeu a fost bun cu mine așa cum este cu foarte mulți dintre noi. Noi ar trebui să fim buni cu Dumnezeu. Aici este problema fundamentală asupra căreia reflectez întruna: cât de bun poate fi omul în raporturile pe care le stabilește cu Dumnezeu ? Pe mine m-a interesat să fiu un om bun, un om care să poată sta în fața lui Dumnezeu fără să-i fie rușine.

– Despre Jurnalul acesta n-a știut nimeni atunci când a fost gândul dintâi pentru scrierea lui. A aflat, la un moment dat, Bogdan, fiul dumneavoastră. De ce n-ați spus, despre acest demers, nimănui? V-a fost teamă că nu-l veți încheia cu succes, că vă veți pierde, la un moment dat, printre zilele atât de pline din agendă?
Sigur, niciodată nu ai certitudinea că vei termina de scris cartea începută. A existat o astfel de temere și cred că un jurnal trebuie să fie scris într-o intimitate deplină pentru a nu fi perturbat, pentru ca factorii externi să nu-ți alunge anumite gânduri sau să le distorsioneze.

– De ce Bogdan a fost cel dintâi care a aflat despre acest proiect?
Probabil așa a fost să fie. Așa am simțit.

– Mă gândesc că poate  primul caz care v-a revoltat și a trebuit să își găsească rezolvare a fost demult, în copilărie, când îi spuneați mamei: „Lasă, mamă, că o să mă fac eu mare și o să-l găsesc pe Nazat să-mi plătească pensia alimentară!”. A fost primul caz în care v-ați dorit dreptatea?
Da, a fost primul caz în care am simțit nedreptatea și, din păcate, soluționarea a venit foarte târziu și cam degeaba.

– L-ați întâlnit, vreodată, față în față pe cel al cărui nume îl purtați?
Da, l-am întâlnit de câteva ori. Târziu, după ce am terminat facultatea. A fost o întâlnire interesantă și dezamăgitoare, deloc clarificatoare. Dimpotrivă.

– În cazul dumneavoastră, cuvintele potrivite se găsesc mai ușor în scris?
Cuvintele potrivite sunt numai pe pagină. Rostirile, la microfon, de pildă, sunt alterate de superficialitate, de o precaritate a contextului în care le spui, de emoție. Atunci când ești în fața unei pagini goale ești chiar tu și de aceea ești mult mai sincer cu tine și cu cei care te citesc.

– V-a speriat, vreodată, imensitatea unei coli albe?
Niciodată. Eram copil, țin minte, și mergeam în fiecare zi la mama la birou, după ce terminam orele. Și, invariabil, ceream o coală de hârtie albă. Erau colile acelea cerate, lucioase, mă fascinau. Și mă fascinau și pixurile, stilourile. Începeam să scriu, în fiecare zi, însă, după două, trei, patru cuvinte, constatam că nu mai am ce să scriu și, într-adevăr, atunci mă speriam și mi-am jurat că o să învăț și o să reușesc să umplu cu gândurile mele măcar o pagină.

– Și ați scris volume întregi! Unde au încăput atâtea amintiri într-o viață de om?! Și… sunteți abia la jumătate! Câte biblioteci vor mai urma?
Nu știu câte biblioteci vor mai urma, însă sigur mai am destule amintiri și imagini care nu și-au găsit locul în paginile vreunei cărți. M-am trezit, în viață, mirându-mă întruna și de aici, probabil, această dispoziție a mea către cuvântul scris.

– Scrieți cu stiloul pe hârtie sau acum v-ați mutat pe computer?
Nu mă voi lăsa colonizat de tehnică, scriu, în continuare, cu stiloul și o să scriu până când n-o să mai fiu. Scriu, tai, sunt un om vechi, un om care nu se lasă colonizat – repet – de această tehnică. Abia pe urmă textele mele sunt tehnoredactate.

– Și ascultați și muzică în momentele în care așteptați inspirația.
Cred că ascult, deși nu prea  știu ce ascult. Dau drumul la radio, întotdeauna pe Romantic, fiindcă  am nevoie de un fundal sonor. Dacă mă întrebați ce ascult, n-aș fi în stare să vă răspund. Am nevoie de un însoțitor pe pârtia de celuloză.

– Anul 1997, un pas între cariera de procuror și cea de avocat…
În 1997, cred că în ianuarie, am demisionat din Ministerul Public, iar în aprilie deveneam avocat, o schimbare bruscă și esențială, pe care nu mi-aș fi închipuit-o anterior. Nu mi-a fost deloc ușor, însă am ales corect,  aveam să-mi dau seama mai târziu.

– Am citit undeva o declarație a dumneavoastră în care spuneați: „Sunt un om de apartament. Mi-a plăcut întotdeauna să locuiesc în apartament”. Apartamentul e un spațiu în care vă simțiți confortabil… Vă sperie spațiile mai mari? Vă sperie posibilitatea de a locui într-o vilă, de exemplu?
Nu mă sperie spațiile largi, ci îmi prisosesc. Și cred că definiția exactă este cea a omului de bloc. Sunt un om de bloc, unde spațiile sunt mult mai mici și nu este nevoie de prea mult efort pentru a le întreține. De aceea este mult mai comod să stai într-un apartament decât într-o vilă, spațiul e mai prietenos.

– Când ați înțeles ce mult înseamnă puținul?
Din nefericire, din fragedă pruncie. Însă, pe urmă, îți dai seama că acel prea puțin valorează mult mai mult decât multul altora. Și târziu l-am descoperit și pe Francisc din Assisi care  perora pretutindeni că în viață „ai nevoie de puțin și de acel puțin foarte puțin”. Cred că l-am citat corect.

– Dacă la începutul poveștii dumneavoastră ați fi avut mult – sau măcar destul –, ați fi continuat să scrieți cu succes povestea, tot ceea ce ați realizat în carieră și în viață?
Sigur nu. Și cred că multul acela inițial s-ar fi transformat într-un puțin, la finalul vieții.

– Am mai găsit un citat care mi-a plăcut foarte mult în Jurnalul banalității: „Contemporaneitatea nu cultivă virtuți, ci oportunități”.
Din păcate, e un adevăr pe care nu-l putem ocoli și, într-o societate capitalistă, oportunitățile primează. De aceea am nostalgia celeilalte societăți, a societății în care m-am format, totuși.

– Nu le cultivă… Dar măcar le lasă să existe?
Din păcate, le ignoră, ceea ce este și mai dureros.

– „Sufletul meu de copil matur nu și-a mototolit nicio cută”. Cine a avut grijă de sufletul dumneavoastră?
Cred că destinul. Destinul are grijă de fiecare om și cred că răspunzător de ceea ce i se întâmplă unui om, într-o viață, este totuși destinul. Destinul pe care, de multe ori, ni-l putem schimba, dacă am fi mai înțelepți.

– Au existat și oameni cărora le datorați ceva? Poate o lecție de viață, poate un cuvânt spus atunci când a trebuit, poate un lucru neînsemnat atunci, demult, dar care v-a schimbat, într-un fel sau altul.
Sunt, în primul rând, oameni cărora le datorez devenirea mea, formarea mea. Sunt oameni care au contat enorm în viața mea. Oameni pe care îi pomenesc în carte și, dacă-mi permiteți, să-i reînvii… Mihai Ghiță, Ovidiu Păun, Florian Florescu… Sunt oameni care au însemnat mult în viața mea, nu doar profesională. Sigur, sunt și oameni răi de la care am învățat,  chiar dacă, în momentele respective, îi detestam, îi uram. Însă, mai târziu, mi-am dat seama că întâmplările acelea au avut un tâlc al lor.

– Acum i-ați iertat pe toți? Pe toți cei care, în perioada dumneavoastră de tumult a tinereții curajoase, v-au făcut rău?
N-a fost nevoie să îi iert. În primul rând că nu m-au preocupat într-atât de mult încât să risipesc efortul de a-i urî. Sigur, mi-au creat un anumit disconfort interior, însă oamenii aceia așa erau ei, răi. Important era ca eu să învăț din toate întâmplările cu pricina.

– Se poate spune că sunteți un om cuminte? De vreme ce faceți o mărturisire interesantă în volum, unde scrieți că la treisprezece ani v-ați îmbătat prima dată, dar „bețiile mele au fost puține, întâmplătoare și anoste”. Cât să le puteți număra pe degetele unei mâini…
Cred că sunt un om cuminte. Bețivii se bucură, totuși, de un organism care le permite să consume, în cantități mari, alcool. Cred că nu oricine poate dobândi rangul de bețiv. Toate întâmplările acelea m-au învățat însă altceva: că nu pot fi ca mulți dintre colegii mei cu care m-am jucat atunci „de-a băuta”. Unii și-au urmat destinul, eu mi l-am urmat pe al meu, oricum au fost niște mici răspântii și acele episoade nevinovate ale copilăriei în care ne prosteam. Pentru că, de fapt, nu făceam altceva. Chiuleam de la ore, cumpăram o sticlă de lichior, pentru că era dulce, și ne ascundeam într-un loc, în parc, de regulă, în Turnu Măgurele, în grădina publică. Și ne fandoseam. Însă mi-am dat seama, pe urmă, că stările post-bahice sunt mai mult decât neplăcute. Sunt niște stări mizerabile. Și atunci am învățat că nu trebuie să beau. Pe urmă a intervenit spaima de a nu greși în timpul profesiei. Era nevoie să am mereu mintea limpede pentru a nu greși. Să arestezi un om fără probe sau să trimiți pe cineva în judecată și apoi să fie achitat este un cutremur pentru viața unui magistrat.

– Faptul că ați fost și sunteți un om cuminte, v-a făcut să fiți și singur? Singur și neînțeles, poate?
Nu știu cât de înțeles sau de neînțeles sunt, însă cred că fiecare om are nevoie de o solitudine în care să se evalueze, să se reevalueze, să mediteze, să fie și melancolic, să fie și neiertător cu propriile-i greșeli. Cred că omului îi lipsește acest exercițiu al solitudinii, al însingurării. În momentele de solitudine apare riscul ca, uitându-te înlăuntrul tău, să descoperi lucruri care nu îți plac. Și, de aceea, bănuiesc că foarte mulți oameni evită să rămână singuri cu ei înșiși.

– Ce nu vă place la dumneavoastră?
Sunt multe lucruri care nu-mi plac, dar pe care, din păcate, nu le mai pot îndrepta.

– Spuneți, tot în carte: „De câteva ori a fost cât pe-aci să mă ratez. Uneori m-au salvat instinctele, alteori Dumnezeu. Încă e grijuliu cu mine”.
Încă! Da, cred că sunt puțini oameni care nu au avut astfel de momente, momente în care se simțeau ratați sau în care au fost foarte aproape să se rateze.

– Pe plan profesional sau pe plan personal?
Din toate punctele de vedere. Țin minte că în clasa a X-a – era perioada în care cursurile liceale fuseseră împărțite în două cicluri: ciclul I, apoi dădeam examen după clasa a X-a, examenul de treaptă –, însă, pe neanunțate, s-a schimbat modalitatea de desfășurare a examenului pentru treapta a II-a și am fost obligat să dau examen la matematică, fizică, iar nu la limba română, deși eu nu am avut niciodată înclinație spre științele exacte… Știu că am picat cu grație în anul acela,  a fost un moment de ratare. Din fericire, au mai rămas vreo opt locuri vacante – nu fuseseră ocupate în urma sesiunii din vară – și în toamnă am reușit, cu chiu cu vai, învățând matematică și fizică… Am reușit să trec în treapta a II-a și am depășit ratarea inițială. Probabil că viața mea ar fi fost altfel dacă s-ar fi ocupat toate locurile în vară.

– Dacă n-ar fi existat cartea, dacă n-ar fi existat educația pe care a oferit-o școala, ați fi avut șanse să plecați de acasă și să contați pentru România?
E o discuție extrem de complicată. Cred că șansa mea – și nu numai a mea, a multora dintre colegii mei – a fost chiar societatea aceea pe care toți o hulesc astăzi. O societate – să-i spunem pe nume, comunistă -, care a dat șanse egale tuturor copiilor. Astăzi, probabil, n-aș mai fi avut șansa pe care am avut-o atunci.

– Dar v-ați fi dorit ca toate lucrurile pe care ați putut – fiind cineva – să le oferiți copiilor dumneavoastră să fie egale cu cele ale unor copii sărmani?
În primul rând, le-am dat copiilor exact cât poate da un părinte unui copil. Au fost și sunt niște copii normali, fără excese, și, vreau să cred!, nu au simțit vreo inegalitate, din toate punctele de vedere, față de colegii lor. Și gândiți-vă că, în primii ani, când ei erau mici, eu eram procuror. Salariile abia ne ajungeau de la o lună la alta, așa încât a fost o perioadă extrem de grea, o perioadă privativă de multe bucurii materiale.

– V-a fost frică, atunci? Frică de sărăcie, frică de puțin?
Nu, niciodată!  Bogăția nu m-a interesat niciodată și nu mă interesează nici acum. Sunt un om care nu consumă foarte mult. Cred că, dacă toți oamenii ar fi ca mine, consumerismul acesta deșănțat, capitalist, și-ar fi dat duhul de mult.

– Spuneți, în carte: „Munceam ca un căpiat, fără odihnă, fără răgaz. Alergam după criminali de dimineață și până în noapte. Nu mai trăiam decât pentru a-i prinde pe asasini”.
Da, a fost și o astfel de perioadă… Și-acum, dacă aș fi rămas, probabil că aș fi procedat la fel. Este o voluptate a muncii pe care mi-am păstrat-o. Sigur, direcționată înspre alte zone. Și acum muncesc ca un apucat, scriu ca un apucat, însă atunci… Vedeți, tinerețea este excesivă și, la momentul respectiv, nădăjduiam că voi reuși să fac lumea mai bună și să-i prind pe toți ucigașii. Din păcate, nu i-am prins chiar pe toți.

– Au existat și chipuri ale oamenilor acestora periculoși care v-au urmărit, poate, în vis? Care v-au schimbat, care v-au speriat?
Nu. Nu m-au speriat. Nu am fost niciodată temător și, cu atât mai puțin, în fața unor criminali. Vreau să vă mărturisesc că toți acei criminali, atunci când stăteam cu ei de vorbă în birou, erau niște oameni cumsecade, niște oameni normali. Niște oameni pe care îi puteai vedea oricând lângă tine în autobuz, în metrou sau pe stradă. Nu erau niște bestii, erau oameni cărora destinul le jucase o farsă și, din păcate, ajunseseră unde ajunseseră… adică niște proscriși. Victime ale unor conjuncturi nefericite.

– Există o întrebare care apare obsesiv pe câteva pagini din carte: „Cine a dat pontul?” – referindu-vă la episodul în care apartamentul v-a fost spart. Gândurile atunci au fugit fie către un ins care, poate, și-a dorit o răzbunare, fie către cineva dintr-o zonă apropiată dumneavoastră ?… Scriați, în volum, că aveți prieteni puțini și adevărați. Încă plutește această întrebare în viața dumneavoastră sau i-ați găsit răspuns?
Nu. Este o întâmplare peste care am trecut cu seninătate, este o întâmplare care se petrece foarte des în țara noastră. Nu cred că sunt mulți oameni care au scăpat cu apartamentele „nevizitate” de astfel de musafiri. Însă nicio legătură, nici cu vechea profesie, nici cu actuala profesie. Au fost niște spărgători, pur și simplu, care au operat, în noaptea aceea, și în apartamentul vecinului de deasupra. Desigur, după un plan stabilit cu minuție.

– Ce-i mai dureros? Pierderea lucrurilor sau faptul că cineva a intrat atât de brutal în intimitatea dumneavoastră?
Violarea intimității. Este o umilință pe care o suporți cu greu. Lucrurile le poți recupera, le poți înlocui. Ele… sigur, unele au o valoare afectivă, dar omul se poate debarasa de orice, mai puțin de propriile-i amintiri.

– Într-un oracol, din liceu, scriați așa: „Mi-aș dori să trăiesc 60 de ani, 11 luni, 3 săptămâni, 6 zile, 23 de ore, 59 de minute”.
Mă izmeneam. Eram copil. Toane de adolescent, voiam să fiu ușor excentric, să-i surprind pe colegii mei.

– Cum va fi Marian Nazat la acești 60 de ani, 11 luni…
În primul rând, îmi doresc să fiu. Apoi, Dumnezeu știe! Destinul va ști. Căutați-mă atunci și vă voi răspunde cu drag.

– Sunteți un tată binecuvântat cu doi copii care și-au realizat propriul destin, iar acum sunteți și bunic. Ați primit venirea Ariei pe lume ca o răsplată de la Dumnezeu? Pentru că se spune că, în viață, „unul naște, altul moare”.
Sigur, e un moment binecuvântat. Este și un gest compensator pe care Dumnezeu mi l-a făcut pentru că mi-a luat mama și mi-a dăruit o nepoțică minunată.

– V-a marcat foarte mult pierderea mamei dumneavoastră și aș fi vrut să îmi dau seama care a fost și care este -fără doar și poate, în continuare – rolul său în viața dumneavoastră. Este omul-reper, este icoana copilăriei dumneavoastră?
În primul rând, este Părintele meu. Este omul care m-a crescut, care m-a educat. M-a întristat nu atât moartea ei, pentru că moartea este inevitabilă, ci violența acesteia, suferința pe care a trebuit să o îndure mama timp de aproape un an. Da, moartea părinților te marchează pe veci.

– Cum este familia dumneavoastră acum?
Familia este la fel… Mai înțeleaptă cu o moarte. Suntem o familie obișnuită, o familie tradițională. Copiii încearcă să-și găsească rostul, să-și împlinească destinul. Cred că suntem o familie așa cum sunt cele mai multe.

– Scriați că v-ați dori ca viața să-i ofere Irinei, fiica dumneavoastră, locul pe care îl merită. Un tată își dorește ce-i mai bun pentru copiii lui. Vă e frică de ce oferă viața copiilor dumneavoastră? De peisajul în care trăiesc ei?
Sigur, m-am gândit, mă gândesc întruna… Sunt părinte și voi fi părinte, mereu. Întotdeauna te gândești la ce le va oferi viața copiilor tăi. Însă mi-am dat seama, nu foarte târziu, că temerile noastre, ale părinților, sunt neîntemeiate, pentru că generațiile care vin după noi se simt foarte bine în lumea aceasta, nu-i văd cusururile. Noi suntem cei care credem că este o lume urâtă, fiindcă este o lume în care noi nu ne mai simțim bine și în care noi nu ne mai găsim locul. Din momentul în care mi-am dat seama că lumea aceasta este lumea copiilor noștri, nu-mi mai fac probleme pentru ei.  Noi suntem cei care ținem în loc lumea aceasta și încercăm să o judecăm după niște repere și canoane care nu mai sunt valabile astăzi, așa încât copiii nu trăiesc drama părinților lor. Și nici n-ar fi bine să trăiască astfel de drame. Noi suntem inadecvați în aceste momente de schimbare a lumilor.

 – Care este cel mai frumos lucru pe care l-au făcut copiii pentru dumneavoastră?
În primul rând, că au rămas Oameni. Sunt niște copii frumoși, sunt niște copii minunați, sunt copiii pe care mi i-am dorit și cred că acesta este lucrul cel mai important pentru un părinte.

 

– Ce v-ar putea face să spuneți: „Clipă, ești atât de frumoasă! Oprește-te!”?
Au fost multe clipe pe care mi le-aș fi dorit oprite-n loc. Pe unele le-am oprit în memoria mea afectivă și le-am așezat pe hârtie – am încercat să ofer clipele respective și cititorilor și sper ca ei să se fi regăsit în multe dintre acele pagini. Dar să-i cer clipei să se oprească n-am îndrăznit niciodată, nu sunt într-atât de naiv să mă iluzionez că timpul poate sta pe loc la cheremul meu.

– Hoinărind prin jurnalul dumneavoastră, n-am putut să nu mă-ntreb cine este muza cuvintelor de dragoste. Vorbiți la persoana a treia ori de câte ori apare această prezență care schimbă ritmul jurnalului.
Muza, întotdeauna, este inspirația. Fiecare scriitor îi aduce un omagiu acestei inspirații, care, mereu, este de genul feminin, observați?

– Pare a fi Femeia Supremă.
Femeia nu poate fi decât supremă, pentru că ea ne este și mamă, și bunică,  și soție, și iubită, și fiică. Așa încât despre femei nu putem vorbi în alți termeni, suntem produsul lor indiscutabil.

– Mai cu seamă că n-ați glumit niciodată… „N-am glumit niciodată – spuneți – când s-a nimerit să iubesc”.
Da, minciuna nu cred că își are locul acolo unde există iubire, ori ce ni se pare nouă că e iubire.

– Ce înseamnă „s-a nimerit” să iubiți? Iubirea vine așa… la nimereală?
Da. Da, ține de întâmplare. Se întâmplă foarte rar să întâlnești un om potrivit. Din păcate, noi nu putem, nu avem această aptitudine – nu putem să facem scamatorii pentru a aduce lângă noi omul potrivit. Uneori se întâmplă să îl întâlnești, alteori nu. Observ însă că, în viața de zi cu zi, foarte puțini oameni își întâlnesc omul potrivit. Deși, undeva, el există.

 – „Mi-am ratat vocația de a fi pustnic”. Sunt cuvinte care vă aparțin. Cât de potrivite sunt ele prezentului?
Nu numai prezentului. Se potrivesc cu întreaga-mi viață. De altfel, exercițiul solitudinii pleacă tocmai din această ratare a sihăstriei și din amintirea acestei ratări. Îmi lipsesc însă anumite calități pentru a fi un pustnic veritabil.

–  Ați fi putut fi pustnic toată viața? Sau este vreun moft al scriitorului?
Păi probabil că dacă aș fi putut, aș fi fost. Iată că n-am fost în stare și atunci… sigur, cochetez cu gândul acesta, mă răsfăț câteodată, imaginându-mi că aș fi putut fi un pustnic.

– Teleormanul și-a lăsat o amprentă puternică asupra dumneavoastră. De acolo sunteți.
Sunt teleormănean, din doi părinți teleormăreni. Unul din Plosca, de lângă Alexandria, celălalt de lângă Turnu Măgurele, din miticul, fabulosul meu Islaz. Un teleormănean născut întâmplător în Dobrogea, la Topraisar. Sigur, sunt un produs al Teleormanului, așa cum fiecare om este un produs al locului din care provine, al baștinii.

– Ați scormonit prin istoria familiei să înțelegeți de unde vă vin trăsăturile ce par a fi ale altor culturi?
Sigur că m-a interesat. În primul rând, am găsit o legendă foarte frumoasă și care mă interesează în mod deosebit. Cândva, în urmă cu douăzeci și ceva de ani, am descoperit în Legendele românilor o legendă care se numește chiar așa: „Nazat”, care este o istorioară a acestui nume – de fapt, a poreclei – care vine dintr-o bătălie purtată prin o mie opt sute douăzeci și ceva pe lângă Calafat, împotriva turcilor. Am căutat, pe urmă, o corespondență a fizionomiei mele îndărătul neamului. Mi s-a părut că aș ghici în trăsăturile chipului unei surori a bunicii materne chipul unei tătăroaice, mi se pare că pe acolo ar trebui să fie o rădăcină. Și, sigur, Teleormanul a fost un loc în care migratorii au trecut când și cum au vrut. Și probabil că mulți    s-au încăpățănat să își lase în zona respectivă un semn al trecerii lor, neam de cuceritori, ce vreți?

– Teleormanul rămâne pentru dumneavoastră… acasă? Visați să vă întoarceți acolo, la un moment dat, în liniște?
Nu visez să mă întorc definitiv, însă îmi este dor mereu de Islaz și, ori de câte ori am răgaz, fug acolo să mă încarc sufletește. Uit de București, uit de corporatism, uit de capitalism și încerc acolo să mă redescopăr așa cum eram odinioară – un copil care era uimit de tot ceea ce vedea în jur.

– Vă este dor și de momentele în care nu purtați greutatea notorietății? Vă este dor să mai fiți anonim? Complet anonim?
N-am simțit niciodată greutatea notorietății, pentru că sunt un tip asocial, nu ies în lume, nu mă duc la petreceri. La spectacole nu mai merg întrucât nu mai am starea necesară și nici nu mai găsesc ceea ce caut. Sunt un tip care își duce viața între birou și casă. Și, bineînțeles, terenul de fotbal. Săptămânal mă duc și joc fotbal. Așadar, unde să simt avatarurile  notorietății despre care faceți vorbire?!

– Pe terenul de fotbal sunteți un bun coechipier? Sau mergeți singur către zona de marcare?
Nu poți să te duci singur, la fotbal. Cred că sunt un coechipier bun de vreme ce, de douăzeci și ceva de ani, jucăm în aceeași componență. Sunt niște ani care au trecut și coechipierii sunt și prietenii mei cei mai apropiați.

– Iată că, în sport, reușiți să spargeți bariera aceea a omului, poate, ușor interiorizat!
Da, este singurul loc în care mă dezbrac de hainele introvertitului și devin un  coleg, un coechipier, un camarad. Este o insuliță în care fac și un altfel de exercițiu. Fotbalul și scrisul.

– Prietenii aceștia, puțini și buni, vă sunt prieteni dintotdeauna? V-au rămas alături la bine și la greu? Sau telefoanele sună mai cu seamă atunci când puteți face ceva pentru o anumită persoană?
Sunt prietenii cu care vin din adolescență, din studenție. Acolo am rămas. Sigur, după ce intri în profesie apar foarte multe interese, ești căutat nu pentru că ești un om bun sau un om frumos, ci pentru că cineva are un interes. După ce am devenit procuror, nici nu cred că mi-am mai făcut vreun prieten.

– „Mă ridic din pat dimineață de dimineață cam la aceeași oră. Mă parfumez, mă îmbrac, gust ceva și plec în grabă la birou”. Fiecare zi seamănă cu precedenta? Seamănă cu precedenta… De aici vine Jurnalul banalității?
Da, e o înșiruire de banalități, numai că poveștile în care intru, în fiecare zi, sunt cu totul și cu totul altele. Sunt povești adevărate, sunt povești judiciare, iar în leprozeria asta penală, așa cum îi plăcea s-o numească  și cum îmi place mie să-l  citez pe Petre Pandrea, fiecare zi nu mai seamănă cu cealaltă. Sunt drame, sunt istorii care te marchează și care, la sfârșitul zilei, rămân undeva în memoria ta și ți-o ronțăie.

– La sfârșitul zilei sau la sfârșitul anului, vin oameni pe care i-ați ajutat să vă spună doar atât: „Mulțumesc!”? Sau binele se uită, la un moment dat?
De regulă, binele se uită, recunoștința e mereu scrisă pe nisip. Se întâmplă – și sunt momente frumoase – ca oamenii să-și aducă aminte de tine și să îți mulțumească, însă nu trebuie să aștepți recunoștință din partea cuiva. Este important să fii un om bun și să încerci să faci lucruri bune. Dacă ele vor fi recunoscute – bine, dacă nu – n-are nicio importanță.

– Spuneți despre această carte, despre acest jurnal: „Mi-am pus în el întreaga mea inimă, iar de mi-o veți spinteca și pângări, tot nu mă voi necăji. Astfel a fost să fie, eu să scriu o carte în contra inimii voastre”. Pentru cine ați vrea să conteze cartea aceasta?
Pentru oamenii care mai cred în ceva, pentru oamenii care mai sunt în stare să se uite înlăuntrul lor.

– Domnule Nazat, sunteți fericit?
E o întrebare la care nu pot răspunde din prima decât  pipițele și toate vedetele de mucava ale zilei de azi. Dacă fericirea ar însemna împlinire, poate. Dar ele sunt noțiuni total diferite. Sunt stări diferite. Împlinirea e una… poți să fii foarte împlinit profesional, și nefericit pe plan familial… Și viceversa. Nu, nu cred că există fericirea decât pe intervale foarte mici. Fericirea de-o clipă… Fericirea nu are o durată. Ar fi și absurd să fii fericit întruna. Mi s-ar părea că e o stare maladivă. Deja mi-ar ridica foarte multe semne de întrebare  omul care mi-ar mărturisi că este fericit de nu știu cât timp. Mi s-ar părea o nerozie ca un om să fie fericit mult timp.

– Există provocări profesionale pe care vi le mai doriți? Practic, acum nu mai e nevoie să demonstrați nimic, nimănui. Nici pe plan personal, nici pe plan profesional. Însă există pariuri cu viața pe care continuați să le jucați cu miză maximă?
Am urât întotdeauna pariurile. Niciodată n-am făcut pariu cu viața mea, nici cu a altora. Nu am pus viața mea în acești termeni. Nici nu-mi plac jocurile de noroc, poate și de aceea. Sunt provocări, orice profesie le are. Este minunat când, în fiecare dimineață, poți să spui că aștepți o provocare și că ești pregătit să faci față unei provocări. În momentul în care nu-ți mai dorești o provocare, este bine să abandonezi o profesie și să te dedici altor activități.

– Credeți că, la un moment dat, vă veți dedica exclusiv scrisului?
Iarăși nu vă pot răspunde. Probabil că destinul îmi va spune dacă va fi cazul să renunț la profesie. M-am gândit adeseori… Uneori dedic mai mult timp scrisului, însă nu sunt în stare, deocamdată, să mă dedic exclusiv scrisului.

– Condeiul ascuțit din editorialele dumneavoastră citite de atâta lume diferă de cel atât de sincer și dulce pe care îl aveți atunci când scrieți despre viața dumneavoastră. Cum treceți de la o stare la alta?
În primul rând, sinceritatea este și în editoriale, dar și în celelalte gânduri pe care le scriu. Sinceritatea este trăsătura fundamentală a scrisului meu. În editoriale răzbate însă răzvrătirea mea. Editorialul, de multe ori pamflet politic, este forma mea de răzvrătire și este forma de răzvrătire a unui om care nu se împacă, de multă vreme, cu ceea ce se întâmplă în România. Și, sigur, este o formă de revoltă împotriva unei societăți pe care mi-am imaginat-o altcumva și observ, din păcate, că este o societate bolnavă, o societate care nu ne oferă prea multe motive de bucurie.

– După un astfel de editorial publicat, sună telefoanele mai aprig?
Nu. Niciodată nu m-a căutat nimeni, nu sunt un om pe care să-l sune lumea.

– Spațiul online mariannazat.ro există pentru că nu vă mai regăsiți în publicațiile de astăzi?
Păi nu știu dacă mai sunt publicații astăzi. Viața a devenit virtuală și am văzut că trăim într-o lume în care fiecare om a devenit o insuliță, iar acest blog este o astfel de insuliță din care arunc tot felul de SOS-uri dar, din păcate, nu știu câți aud sau câți sunt în stare să mă ajute și să ne ajute. Pentru că toți trăim într-o mare dezamăgire și într-o mare de mizerie.

– Pe site-ul dumneavoastră ne întâlnim și cu Marian Nazat cel care scrie pagini de jurnal, și cu cel care scrie editoriale?
Da, acolo mă veți regăsi așa cum sunt zi de zi – gânduri, amintiri, răzvrătiri.

– Dacă volumele pe care le-ați scris până acum, toate, ar fi în pericol să dispară, pe care l-ați salva întâi?
Desigur, Jurnalul banalității. Este cartea dragă sufletului meu și este o carte cât o inimă! Inima mea.

– Când veți simți momentul potrivit pentru a găsi cuvintele potrivite pentru a aduce un al doilea Jurnal cititorilor? Ce ar trebui să se întâmple ca să vă determine să scrieți un al doilea Jurnal și cât de mult le veți iubi pe toate celelalte cărți de vreme ce aceasta este suprema?
De iubit, le iubesc pe toate! Însă mi-ați cerut să spun care îmi este cea mai dragă. Nu știu dacă voi mai scrie încă un volum de Jurnal. Niciodată nu-mi propun ce să fac, într-un moment sau altul. Aștept un vis, aștept un semn, pentru că, așa cum ați observat din paginile cărții, visele au fost cele care mi-au dictat și m-au ajutat să-mi deslușesc destinul. Fără ele, n-aș fi fost în stare să-mi găsesc rostul.

– Nu e imprudent, uneori, să analizați visele? Nu trăiți cu teama unor simboluri ce poate sunt doar rodul unor năluciri de-o noapte?
Dimpotrivă, e ca o plasă de siguranță – în momentul în care, dimineața, fac o revistă a viselor, le tălmăcesc, știu exact ce mi se întâmplă și sunt pregătit ba pentru o zi proastă, ba pentru o zi bună. Dar nălucire nu e și viața ?

– Aveți și nopți fără vise?
Se întâmplă să am și nopți fără vise. Dar, de regulă, încă mă vizitează Dumnezeu în somn.

– După al câtelea volum v-ați simțit scriitor?
Nici acum nu mă simt scriitor și, vedeți, lumea mă percepe ca avocat. Inclusiv dumneavoastră m-ați prezentat ca avocat și nu ca scriitor.

– Pentru că burtierele televiziunilor așa v-au întipărit în conștiința noastră și pentru că așa v-am cunoscut întâi.
Dar nu putem trăi la infinit sub tirania burtierelor, pentru că de aici pleacă tembelismul societății în care trăim. Toți suntem îndobitociți cu și prin burtierele televizoarelor! Este o nebunie! Prin urmare, ca să revin la ceea ce spuneam, scriitorul există nu atât prin el însuși, cât prin recunoașterea celorlalți. Scriitorii sunt o castă închisă și cu pretenții elitiste, este foarte greu să te recunoască, mai ales când vii dintr-o profesie care, din punctul lor de vedere, prezintă anumite avantaje financiare, așa că sunt extrem de reticenți atunci când apare un intrus care revendică statutul de scriitor.

– Dacă ar fi nevoie să vă mai faceți cărți de vizită, ce-ați scrie acum, pe o carte de vizită?
Marian Nazat, suflet în exil.

– Și, dacă n-ar fi fost un moment în biserică, la început de drum în viață, ați fi scris „Mircea Nazat”. Așa și-a dorit mama dumneavoastră…
Așa și-a dorit mama, însă n-a ieșit cum și-a dorit ea. Multe n-au ieșit cum și-a dorit mama. Însă așa a fost să fie – „Marian Nazat”. Cred că sună mai bine „Marian Nazat” decât „Mircea Nazat”.

– Credeți că ar fi avut o altă vibrație numele? Credeți că a fost întâmplătoare alegerea?
Nimic nu e întâmplător! Probabil că „Mircea” nu mi s-a potrivit și, atunci, întâmplarea a intervenit. Nașa se numea Maria și am devenit, din Mircea, Marian.

– A existat vreun moment în care să fiți singur cu mama și în care să vă privească în ochi și să spună că este mândră de fiul ei? De puștiul care a plecat din Teleorman și a ajuns în bibliotecile noastre, în dialogurile oamenilor influenți…
Nu, n-a existat un astfel de moment. Chiar și cu mama am fost extrem de introvertit, acum îmi pare tare rău. Dar o simțeam mândră.

– Cine vă cunoaște sufletul, pe de rost?
Deunăzi, v-aș fi răspuns că eu, dar de la o vreme sunt momente când nici măcar eu nu mai știu dacă mă cunosc foarte bine.

– Cum e să trăiești o viață fiind Marian Nazat?
E ca și cum te-ai numi Eveline Păuna sau ca și cum ai avea orice alt nume.

– Eticheta pe care o imprimă numele dumneavoastră, a fost spre binele copiilor, spre binele devenirii lor sau, dimpotrivă, a fost un motiv pentru a confirma că sunt cel puțin la fel de buni ca dumneavoastră? Cum au perceput ei brandul acesta?
Uneori le-a fost bine, alteori nu le-a fost bine. Depinde de simpatiile și antipatiile pe care tatăl lor le-a stârnit unora sau altora.

– V-ați simțit vinovat pentru vreo suferință a lor din pricina numelui?
Au fost și momente când am avut așa… un sentiment de culpabilitate. Dar trebuie să mergi mai departe, pe părinți nu ți-i poți alege.

– Cea mai dragă amintire alături de copii vine din perioada în care vă încăpeau în brațe sau de acum, când vă sunt prieteni?
Cele mai dragi amintiri sunt ei. Existența lor este amintirea cea mai frumoasă. Există, îi văd în fiecare zi, aproape, vorbesc cu ei în fiecare zi și amintirile nu au loc atâta timp cât prezentul este un moment atât de frumos.

– V-ați dori să vă semene în dedicarea pentru profesie, să petreacă atât de mult timp pentru scopurile profesionale?
Îmi este foarte greu să răspund. Este o societate care, din punctul meu de vedere, nu mai apreciază generozitatea în profesie, performanța în profesie, loialitatea. Nu știu dacă mi-aș dori să fie la fel de dedicați. E opțiunea lor însă.

– Vă vedeți rămânând în România pentru totdeauna?
O, definitiv! Niciodată nu mi-a trecut prin cap că aș putea să fiu altceva decât român, că aș putea trăi altundeva. Sunt dependent de limba română și o iubesc cu sminteală. Nu concep ca, în jurul meu, să aud o altă limbă, nu concep să nu gândesc în limba română, întrucât cuvintele din graiul nostru mă trimit într-o stare anume, îmi retrezesc emoțiile. Ele mă  definesc.

– Vă ajung întotdeauna cuvintele, în scris?
Niciodată n-ajung cuvintele. Întotdeauna simt că ar mai fi trebuit un cuvânt. Sau că ele trebuiau așezate altcumva… Însă atunci când iubești cu sminteală o limbă, limba ta, niciodată nu vei fi mulțumit de imaginile construite cu aceste cuvinte. De stările construite cu aceste cuvinte… Mereu vei găsi un cuvânt care s-ar fi potrivit mai bine.

– Ștergeți praful cel puțin o dată pe săptămână, acasă…
Sunt un om cuminte și gospodar, tocmai ce am recunoscut.

– De ce? Vă e frică să intre cineva peste zona care ține de intimitatea dumneavoastră? Vă e frică la gândul că ar deranja-o fie și doar cu un fir de praf?
Acesta este primul motiv. Al doilea: pentru că este un exercițiu care mă apropie de viața reală, de viața unui om normal. E un exercițiu pe care îl fac cu mare drag, pentru că în timpul acela mă gândesc la fel și fel de lucruri și am timp să-mi pun gândurile în ordine.

– V-am văzut în nenumărate momente în care cărați plasele de cumpărături, de pildă, sau în care vorbeați cu vecinii, atât de firesc. Ce v-a ajutat, în parcursul dumneavoastră profesional, să nu decolați?
Cred că rădăcinile de care vorbeam mai devreme. Rădăcinile sunt foarte importante, nu trebuie niciodată să le tai sau să le ascunzi, pentru că altfel decolezi și nu știi ce se va alege de tine. Normalitatea e zeița mea tutelară! Sunt un om normal și, din această pricină, am relații normale cu toată lumea. Sigur, ținând seama de limitele pe care le impune caracterul ori temperamentul meu.

– Sunteți un om care își ține în mâini frâiele destinului, sunteți un om care ia hotărâri importante. Dar sunteți un om care nu conduce mașina. Cum se face?
Sunt o fire atehnică și mi s-a părut că, stând la volan, îmi pierd  vremea,  că îmi risipesc gândurile. Lucrul acesta îl poate face foarte bine altcineva, eu trebuie să rămân mereu în lumea mea, cu frământările mele, nu să mă irosesc aiurea la volan.

– E mai frumoasă lumea dumneavoastră interioară? E mai frumoasă decât a noastră, a celorlalți care, poate, suntem puțin mai superficiali? Sau mult mai superficiali…
Sigur e mai frumoasă decât lumea noastră exterioară.

– Risipiți ceva în vreun palier al vieții? Aveți vreo slăbiciune?
Nu există om invulnerabil. Toți avem vulnerabilitățile noastre.

– Ale dumneavoastră sunt greu de ghicit…
Înseamnă că le-am ascuns bine. Asta, probabil, se datorează zodiei. Întotdeauna m-am gândit că vulnerabilitățile trebuie bine ascunse pentru a nu da satisfacție dușmanilor și pentru a nu le arăta unde trebuie să lovească. Însă cine vrea să te lovească, te va lovi, oricât de bine ți-ai închipui tu că îți ascunzi vulnerabilitățile. Important este să nu-și dorească cineva cu orice preț să te lovească.

– Iar risipă faceți vreodată?
Nu sunt un tip risipitor. Poate în scris să mai fac risipă de cuvinte, dar în rest nu sunt un tip risipitor. Sunt un om care a fost nevoit să trăiască cu frâna trasă, mai tot timpul.

– Există, în cărțile dumneavoastră, cuvinte ce păreau a fi potrivite și s-au dovedit nepotrivite? Cuvinte pe care le-ați retrage astăzi, privind retrospectiv?
Nu-mi place să-mi judec astfel cărțile, trecutul nu mai poate fi schimbat. Le-am scris pentru că așa am simțit la acel moment. Ar fi inutil acum să mă apuc  să le rescriu. Ele rămân așa cum au fost scrise. Sigur, nu vreau să le judec în momentul acesta, pentru că neîndoielnic aș ajunge la alte concluzii și mi-aș da seama că unele sunt nepotrivite.

– Le recitiți?
N-am reușit. M-am mai uitat, de teama de a  nu mă repeta atunci când am considerat sau mi-am adus aminte că parcă am mai scris un anumit gând. Încerc să nu mă repet, să nu mă autoplagiez, să-mi păstrez o nume prospețime.

– Faptul că sunteți introvertit este o armură. V-ați simțit vreodată ca un Don Quijote care se luptă cu morile de vânt?
De multe ori. Probabil așa se și explică demisia mea din Ministerul Public. Când mi-am dat seama că nu pot schimba ceea ce îmi doream să schimb, mi-am luat jucăriile și am plecat.

– Cum e visul din noaptea de dinaintea unei demisii?
Fusese decisă înainte de noaptea respectivă, așa încât n-am mai așteptat semnele onirice. Mă hotărâsem deja și am înțeles că e mai bine să plec.

– Visătorii profesioniști, aproape că își pot determina visele, aproape că le pot chema. Vi s-a întâmplat vreodată să visați conștient, dar cu ochii închiși?
Oricui i s-a întâmplat, toți facem acest exercițiu, în diferite momente ale vieții. Și e frumos, e grozav să închizi ochii și să-ți închipui că lumea este altfel, că tu ești altfel. Din păcate, îi deschizi și vezi că nu s-a schimbat nimic. Răul e tot lângă tine. Ori în tine…

– Totuși, prin activitatea dumneavoastră, ați reușit să aduceți bine. Dacă ar fi să punem binele și răul pe talerele unei balanțe, aceasta ar sta măcar în echilibru? Dacă n-ar fi binele mai greu?
Sper să fi reușit să-i păstrez echilibrul,  oricum îmi doresc să nu ies în pierdere la momentul în care voi trage linia. Mă străduiesc ca această balanță să nu-mi fie devaforabilă.

– La ce instanță vă raportați? La dumneavoastră, direct?
Nu, la Dumnezeu! E singura instanță la care mă raportez. Eu nu pot fi o instanță! Dumnezeule, e o vanitate care mă sperie! Mă sperie oamenii care se consideră instanțe.

– Ce aveți și v-ați dori să nu aveți?
Sensibilitatea în exces.

– Și ce nu aveți și v-ați dori să aveți?
Pragmatismul atât de necesar azi.

– Cea mai frumoasă zi?
Nu știu. Îmi este greu să… Probabil cea în care am citit lista și am văzut că sunt admis la Facultatea de Drept din București, în 1983.

– Ce s-a auzit acasă, atunci, despre tânărul care reușea la un prim examen important al destinului?
Mama a fost foarte fericită, deși cred că nu a înțeles cu exactitate ce urma să se întâmple. Iar ceilalți din oraș, cunoscuții, au fost extrem de surprinși, pentru că nu se așteptau.

– Dacă ați fi rămas într-un mediu… de țară, cine ar fi avut grijă de personalitatea dumneavoastră și cum ați fi reușit să răzbiți printre oameni care nu sunt atât de sensibili?
Habar n-am! Nici nu vreau să mă gândesc la o astfel de situație, de vreme ce nu a fost.

– Cea mai neașteptată bucurie din viața dumneavoastră când a venit?
Bucuriile nu sunt neașteptate. Fiecare om așteaptă, în sinea lui, bucuriile, așa încât nu te consideri niciodată surprins de ivirea  bucuriei.

– Dacă ar fi să puteți prelua atributele unui personaj din literatura universală, cine v-ați fi dorit să fiți?
Nu știu cine mi-aș fi dorit să fiu, știu însă ce nu mi-am dorit. Nu mi-am dorit să fiu Jude Neștiutul al lui Thomas Hardy. M-a obsedat multă vreme, înainte de a intra la facultate și în timpul facultății, acest personaj. Chiar și în primii ani de profesie m-am gândit adesea la el, rugându-mă să nu trăiesc  drama lui. M-a marcat povestea acestui personaj și nu mi-aș fi dorit să o retrăiesc. Și mi-aș mai fi dorit să am lângă mine un personaj ca Alexis Zorba. Este, cred, genul de amic pe care mi l-aș fi dorit mereu. Uneori s-a mai întâmplat să regăsesc în prieteni ceva din grec.

– Dacă ar fi să puteți avea o putere supranaturală, ce v-ați alege?
Mi-aș dori să mai fiu din nou copil, lângă bunici, în lumea aceea uitată astăzi și hulită, din păcate.

– Ați privi-o acum cu alți ochi?
Aș vrea… nu să o privesc cu alți ochi, ci s-o descos cu mintea de acum și să stau mai mult de vorbă cu țăranii aceia bătrâni  și mintoși  care     s-au dus, fără ca eu să le aflu tainele și să-i înțeleg pe de-a-ntregul.

– Dar dacă acum ați putea merge acasă, în copilăria dumneavoastră, și l-ați întâlni pe puștiul Marian Nazat, cel care căuta să-și facă singuri dreptate și cel care nu avea  destule cuvinte  ca să se aștearnă pe hârtie,  acum – din viitorul lui și prezentul dumneavoastră -, ce i-ați transmite despre el?
În primul rând, i-aș duce o minge de fotbal. Adevărată. Și i-aș spune că scriu Basmul fotbalului.

– Când ați primit prima minge adevărată de fotbal?
Oh, am primit o minge de fotbal adevărată abia în urmă cu câțiva ani. Când eram copil, erau acele mingi de 13 lei, din cauciuc. Se spărgeau la prima lovitură – ba un ghimpe, ba o sârmă din gard. Mai erau cele de 35 de lei – foarte scumpe însă! Se întâmpla, o dată sau de două ori pe an, să strângi bani și să-ți cumperi o minge de 35 de lei și era o dramă când se spărgea mingea, dar nu le abandonam nici așa. Păi ce,  aveam de ales ?

– Erați cel care, în grupul de joacă, aducea mingea? Sau cel care se bucura de mai multul celorlalți?
Întotdeauna mama m-a ajutat să am o minge, să nu depind de alții.

– Cred că dincolo de metafora visului din noaptea de Bobotează, care v-a schimbat traseul profesional, se ascunde mai mult. Și-ar fi permis mama să vă dea pe mâinile unor antrenori buni de fotbal, să investească în începutul acela de drum? Știm cu toții că sportul este costisitor…
Nu, nu era costisitor. Fotbalul, atunci, era un sport la care toată lumea avea acces, ca și acum. Nu s-a pus problema în acești termeni, însă eu trebuia să hotărăsc. Și când mi-am dat seama că lumea aceasta a fotbalului nu mai răspundea căutărilor mele, nevoilor mele, atunci am decis că trebuie să îmi caut răspunsurile în altă lume, în alt rost.

– În lumea fotbalului se mănâncă și semințe și se țipă, în galerii.
Se și înjură… Lumea nu e un rai nicăieri.

– România încă nu privește fotbalul ca pe un spectacol. Mergeți și pe stadion?
Nu. Nu merg pe stadion pentru că este o lume atât de urâtă încât mă sperie risipa ei de violență, de brutalitate. Evit. În general, nu-mi plac mulțimile. Nu-mi place omul-turmă.

– Fotbalul este frumos privit de acasă, la televizor?
Fotbalul este minunat atâta timp cât îl tratezi ca pe un basm. Cât îl privești ca pe un basm. Românii sunt sătui de spectacol, pentru că spectacolul este transmis pe micul ecran de dimineața și până noaptea foarte târziu. Ai parte de atâta spectacol de cea mai proastă calitate încât, în tribună, omul nu poate să fie decât la fel, așa cum a văzut pe micul ecran. Este o simbioză, din nefericire, extrem de periculoasă și ea explică multe dintre mizeriile pe care le trăim și le răbdăm cu toptanul.

– Pentru că oamenii v-au perceput întotdeauna ca un profesionist care caută adevărul, vreau să vă întreb unde este adevărul? Adevărul este un concept absolut spre care fiecare poate tinde, sau adevărul meu e la fel de autentic precum adevărul dumneavoastră?
Păi depinde unde cauți adevărul. Dacă îl cauți în matematică, el este unul absolut. Cred… Oricum, e unul mai aproape de absolut. Dacă îl cauți în lumea asta a mea, în „leprozeria penală”, de cele mai multe ori nu-l găsești. E o convenție pe care omul a stabilit-o. Și îmi este frică de oamenii care cred în adevăruri absolute. Sunt cei mai periculoși oameni. Din păcate, astăzi, mulți tineri care îmbracă roba de magistrat se cred mici dumnezei, mici depozitari ai adevărurilor absolute. De aici și derapajele pe care le-am sesizat cu toții. Altminteri, mă tem că  adevărurile diferă de la om la om…

– Cuvinte potrivite… Care este diferența între adevăr și dreptate?
O, e o diferență foarte mare! Adevărul nu poate aduce întotdeauna dreptatea, după cum dreptatea nu ține întotdeauna de adevăr. Sunt noțiuni care au frământat lumea și care au dus-o, de cele mai multe ori, pe buza prăpastiei.

– Aveți vreme să vă bucurați de succesul fiecărei cărți, în parte, sau măcar de izbânda de a fi terminat de scris o carte? Sau gândul că trebuie să scrieți o nouă carte vă apasă?
În primul rând, încă nu am înțeles ce înseamnă un succes editorial, îl aștept să-mi bată la ușă.

– Faptul că nu vă găsesc cartea în librării. Că s-a vândut.
Sunt lucruri care n-ajung la mine. Habar n-aveam că această carte nu se mai găsește în librării. Nu m-a preocupat niciodată traseul unei cărți. Cred că este exclusiv treaba editurii să-și vândă produsele. Am fost întotdeauna preocupat să termin o carte, am fost posedat de carte până când am văzut-o ieșită din tipografie. Pe urmă, ea încetează să mă mai locuiască, aparține cititorilor.

– Domnul Academician Augustin Buzura, prieten al dumneavoastră, îmi spunea că, dintre toate cărțile pe care le-a scris, nu are niciuna frumoasă… fizic. Pentru că n-a fost posibil să-și aleagă coperta chiar așa cum o visa. Întotdeauna și-a dorit ca volumul pe care îl oferea publicului să fie și frumos… În ceea ce privește felul în care arată cărțile dumneavoastră, aveți vreun cuvânt de spus?
Am un cuvânt de spus și mi se pare firesc să ai un cuvânt de spus, să dai o idee. Am vorbit de multe ori cu domnul Buzura. Inclusiv despre cea mai recentă carte a mea, care a apărut în condiții grafice deosebite, îmi spunea că îi place coperta. Nici nu știu, m-am mai gândit și eu câtă importanță are coperta unei cărți. Am crezut întotdeauna că e important conținutul. Eu niciodată, de pildă, nu am cumpărat o carte doar pentru că mi-a plăcut coperta. Dar, sigur, trăim într-o lume în care sclipiciul este mai important decât conținutul.

– Dacă ați fi un om obișnuit care intră într-o librărie și nu știe nimic despre Marian Nazat, de ce i-ați cumpăra cartea?
Ar trebui să-mi spună ceva primele rânduri pe care le-aș citi. Să-mi transmită ceva.

– Dacă s-ar șterge toate arhivele jurnaliștilor, arhive care să conțină numele dumneavoastră în diverse situații, și ar trebui să se scrie din nou, ce-ați vrea să știe lumea despre dumneavoastră?
În primul rând, n-aș vrea să se șteargă nimic, pentru că astea au fost toanele momentelor respective, toanele vremii și așa am fost eu atunci. Nu te poți sustrage propriului trecut. O singură dorință am –  consemnările despre mine să fie de bună credință. Atât.

– Jurnalul să fi fost cumpărat mai mult de prietenii dumneavoastră sau de neprieteni?
M-aș bucura să am atâția prieteni. Cred că a fost cumpărat și de unii și de alții. N-am fost curios nici de tiraj și nici cine l-a cumpărat. Atâta vreme cât nu o fac pentru bani, mă interesează prea puțin numărul exemplarelor, cum se vinde…

– Credeți că, în România, un scriitor talentat ar putea trăi exclusiv din scris?
Habar n-am! Nu știu. Ar trebui să discutați cu cei care trăiesc din scris, dacă or exista! Eu n-am câștigat niciodată ceva din scris. Scriu, pur și simplu. Scriu pentru că îmi place și m-a ajutat Dumnezeu să pot să trăiesc din altceva.

– Când ați câștigat prima sumă importantă, în cariera dumneavoastră, pentru că erați obișnuit cu puținul, cum ați reacționat? Cum reacționează un astfel de om într-un asemenea moment?
Foarte simplu: te gândești, în primul rând, că n-o să dureze o veșnicie și începi să te chivernisești foarte bine, să nu risipești. În rest, nu te schimbă cu nimic, pentru că mănânci la fel, te îmbraci aproximativ la fel… Viața nu se schimbă cu nimic. Și n-am pus vreodată preț pe semnele astea exterioare, nu m-au interesat niciodată.

– Cât de mult investiți în bibliotecă?
Nu e vorba de cât de mult… Atât cât trebuie. Cumpăr cărți doar atunci când simt nevoia că trebuie să cumpăr o carte. Nu-mi propun să aloc un anumit fond. Dacă îmi place o carte, o cumpăr, pur și simplu.

– Pentru că mă gândesc că investiți mult mai mult în bibliotecă decât în șifonier.
E adevărat… Îmi place acum, de pildă, să cumpăr cărți vechi, dar ele  au devenit foarte greu de citit, așa că  încerc să le prefac – e un termen pe care-l folosea ma’ marea –  biblioteca, să o aduc în contemporaneitate și cu volumele noi care sunt atractive, sunt arătoase, sunt ușor de citit.

– Cu toții căutăm, atunci când deschidem o carte, fie să găsim parfumul de cerneală nouă, abia ieșită din tipografie, fie să regăsim parfumul vechi. Care vă reprezintă dacă ar fi să-l punem, ca esență într-o sticluță de parfum?
Cel vechi, desigur! Sunt un tip nostalgic, incurabil. Și îmi place să iau o carte, să-mi aduc aminte de vechile trăiri, de momentele pe care le-am simțit atunci. De multe ori, cartea însăși devine madlena care te trimite în trecut.

– În șirul banalităților descrise ca ritual de dimineață, n-ați uitat să menționați parfumul. E ceva special?
Nu. Parfumul în sensul larg… Pentru că mi se pare un semn de minimă civilizație să te sulemenești dimineața, înainte de a pleca la muncă, de a nu apărea în public ca strămoșii noștri din comuna primitivă.

– Dimineața, când vă întâlniți în oglindă cu Marian Nazat, ce-i spuneți?
În primul rând, nu prea am timp să vorbesc cu el. Sunt extrem de grăbit și aștept să încep proiectele pe care le am în minte.

– Cum va fi mâine? Tot o zi a banalităților?
Absolut! Viața e un șir de banalități, nu trebuie să ne imaginăm altfel. Un șir de banalități cu clipe care pot fi extrem de frumoase, de seducătoare, de gustoase.

– Evenimentele extraordinare vă scot din șirul banalităților. Cum le primiți – cu brațele deschise sau cu teamă?
Cu mare precauție, pentru că există compensație în tot și întotdeauna un moment de împlinire este urmat, invariabil, de o dezamăgire, de o nereușită. Și invers. Încerc să îmi păstrez echilibrul, măsura. V-am spus că îmi place să trăiesc cu frâna de mână trasă.

 

20 iunie 2018