Este primul designer de haine de blană din România. Și singurul care face persormanță în această nișă, de atâta vreme! De 40 de ani, creațiile sale împodobesc femei puternice, sofisticate. Unele îi mărturisesc eticheta, alte comenzi rămân neștiute… Flora Năstase este o personalitate fascinantă, cu o viață care, după cum ea însăși mărturisește, ar putea inspira un scenariu de film.
Dragostea mea pentru modă începe din copilărie. Îmi amintesc că, atunci când aveam opt-nouă ani, mergeam la croitoreasa bunicii mele și îi explicam exact cum îmi doream să iasă rochițele. Primeam materiale cadou și, de atunci, îmi construiam propriile modele. Pasiunea pentru haine probabil că s-a născut odată cu mine. Așa m-a lăsat Dumnezeu. Și cred că asta vine de la dorința mea de frumos! Eu nu pot să accept în viață ceva ce, în opinia mea, nu este armonios. Nu-mi doresc mult de la viață, dar ceea ce-mi doresc vreau să corespundă principiilor mele estetice. Pasiunea pentru haine s-a dezvoltat odată cu trecerea timpului.
Nu, deloc. Eu am tulburat linia familiei. Tata a fost inginer-constructor, eu am studiat Dreptul dar n-am profesat niciodată. Mama mea, care era o femeie deosebită și pe care am înțeles-o foarte târziu, a început să crească animale cu blană prețioasă. Spun că am înțeles-o foarte târziu pe mama pentru că mi se păreau niște lucruri atât de simple lucrurile pe care le făcea și acum îmi dau seama cât de complicată a fost viața ei și cât de mult a luptat! Mama a făcut această mică fermă de animale – mică, foarte mică – la Piața Domenii, unde locuiam. Deci, aproape la câteva străzi de reședința președintelui Ceaușescu… La acest aspect mă tot gândesc astăzi.
Toată viața mea e un scenariu de film! Dar aceasta este o altă poveste… Revenind la pasiunea pentru modă, mie îmi plăcea și moda dar îmi plăceau și banii. Mama a spus: „Vrei bani?! Poftim, începe!”. Și mă plătea să am grijă de animale, să fac curat. N-am avut ce să fac, voiam banii mei, eram studentă. Mai târziu și-a luat carnet de producător, am început să importăm din Ungaria, am început să merg eu să aduc animale vii și am început să fac bani mai mulți. Mult mai mulți.
Îmi amintesc că prima mea haină de blană mi-am făcut-o din niște picioare de vulpe polară și vulpe argintie pe care mi le-a dat tot mama – nu știu de unde le găsise. Nu erau aceeași culoare și m-am dus cu ele la blănar și le-am potrivit să se asorteze. Nu cred că împlinisem atunci 18 ani. Blănarul mi-a făcut o haină superbă pe care am purtat-o la prima mea cununie. Afacerea mamei s-a dezvoltat, eu lucram în paralel cu mama și mergeam la facultate. Am început să câștig bani, dintr-un lucru care îmi făcea deosebită plăcere. Începeam să înțeleg acest domeniu și am început să văd cât sunt de valoroase aceste produse. Un unchi de-al meu m-a învățat că, dacă vinzi chibrituri, chibrituri câștigi; dacă vinzi briliante, briliante câștigi! Am început să cumpăr piei și să fac aceste haine. Mama, între timp, închisese această afacere. Așa am început să fac blănuri.
Exclusiv blănuri.
Gândește-te că eu am făcut acest lucru înainte de a putea rosti cuvântul „designer”.
„VÂND DE 40 DE ANI”
Având în vedere că eram prima… aproape toată lumea cumpăra de la mine. În afară de ce ofeream eu, mai erau blănarii care făceau niște modele uniforme. Eu eram singura care îmi permiteam să fac modele deosebite, din pasiunea mea pentru modă. Nu aveam unde să vând, pentru că nu se putea imagina să-mi deschid un magazin, în anii aceia. Singurul loc unde puteam să vând erau consignațiile. Acolo se aplica un procent de 15%, ca un impozit, sau prin ziar, la mica publicitate. Sau prin cunoștințe. Erau unicele forme de a putea să vinzi. Deci eu am organizat un comerț cu mult timp înainte de ceea ce se întâmplă astăzi.
Un sistem, putem spune astfel, da. Un sistem care nu era permis în perioada aceea. Pot să spun un sitem oarecum clandestin!…
Astăzi, noțiunea de modă s-a perimat.
Da. Eu asist la niște „spectacole” de modă care pur și simplu mă lasă nedumerită. Astăzi modă face oricine, în orice fel de context. Opinia mea este că, în modă, ca și în artă, trebuie talent. Mai mult chiar decât școală! Și nu te poate confirma decât piața! Eu vând de 40 de ani! Eu îmi văd modelele pe stradă. În afară de piață, nimic nu te confirmă! Nimic! Absolut nimic! Haina de blană are un public relativ restrâns.
Este o haină – să spunem – elitistă. Există și blănuri care nu sunt mai scumpe decât un palton. Acum văd că sunt niște prețuri la paltoane… Dar eu m-am extras, oarecum, din societatea aceasta pentru că nu o înțeleg.
Atunci era privită ca o investiție pentru că erau foarte puține. Acum… depinde ce vrem de la o investiție. Haina de blană este un obiect ca oricare alt obiect vestimentar. Deci ce înseamnă investiție?! Să cumpăr haina, să o port și să o revând?! Este greu de imaginat astăzi, când piața ne oferă atât de multe produse. În plus, toată lumea este zdrobită de China.
Da. Primul magazin nu putea să fie altul decât cel în care eu îmi vindeam produsele, înainte de Revoluție. Deci primul magazin a fost pe Strada Covaci, la fosta consignație de confecții. L-am deschis în 1990, imediat după Revoluție. Am făcut societatea pe Legea 31. De 28 de ani, iată, activez cu aceeași firmă. Nu mai am magazinul de pe Strada Covaci pentru că, între timp, casa s-a restituit proprietarilor și nu am putut să cumpăr acel spațiu deși am vrut foarte mult. Am cumpărat un spațiu pe Strada Doamnei. Eu produc, eu vând. Nu dau în alte magazine pentru că haina de blană este un produs de nișă, este un produs scump, dacă vând oamenii îți plătesc greu. Mie nu-mi plac complicațiile.
În paralel cu vânzările pentru România. La un moment dat, aduceam materia primă și duceam înapoi produse finite. Dar principala mea piață este piața internă pentru că eu nu fac produse de serie.
Absolut! Nu am două produse la fel. La creațiile mele totul este făcut manual și fiecare model este creat de mine, este făcut pentru mine. Rar găsești la mine alte măsuri! Fiindcă dacă mie nu-mi place, nu pot să fac acea haină.
Greu. Foarte greu! Tot timpul spun: „Aceasta este a mea!”. La un moment dat, când sunt prea multe „ale mele” spun că le punem la vânzare dar nu vreau să le vindem. Dar, la un moment dat, am și o plăcere să le văd purtate. De exemplu, anul trecut i-am vândut unei doamne care a cumpărat de la noi trei haine, o hană care nici măcar nu era gata. Fiindcă era o clientă a noastră, i-am arătat că avem un model nou și a vrut să cumpere haina, pe loc. Aceste gesturi îmi fac foarte mare plăcere. De fapt, asta înseamnă că ești bun în ceva. Nu poți să decretezi tu că ești bun, trebuie ceilalți să te considere astfel.
Este de notorietate câți bani am pierdut – un milion de euro cash, dar nu din cauza modei. Deci eu nu am trăit din acest business. Business-ul acesta a fost copilul meu. A fost pasiunea vieții mele! Acolo mă regăsesc eu, acolo este nevoia mea de frumos! Eu, când îmi cumpăr o pereche de pantofi, nu cumpăr doar o pereche de pantofi, eu cumpăr o ținută. Eu, când am cumpărat pantofii, de pildă, știu exact cum îmi compun ținuta, cum mă coafez. Atunci apare o poveste. Chiar dacă niciodată nu apuc să-i încalț, chiar dacă poate am cumpărat prea mult… dar acele momente îmi fac, în imaginație, o poveste și îmi satisfac nevoia de frumos.
Ce înseamnă un trend?! Putem noi să ne schimbăm garderoba de două ori pe an, cum ni se dictează trendurile?!
Dar să știi că fix în reviste produsele nu sunt inventate atunci. Este o mentalitate greșită să spui că anul acesta nu se mai poartă ce am purtat anul trecut!
Dacă învățăm să ne alegem – chiar și din trenduri – hainele clasice… acelea nu se demodează niciodată. Eu am haine de peste douăzeci de ani pe care le îmbrac și nimeni nu crede că le am de atât de mult timp! Eu tot ceea ce îmi cumpăr – și în materie de pantofi, și în materie de haine – chiar dacă sunt în modă, chiar dacă sunt produse din anul respectiv, au acea tentă de clasic. La fel se întâmplă cu orice! La fel se întâmplă și cu blănurile. Dacă îți cumperi o haină de blană clasică o vei purta foarte mult timp. Eu pot să-mi permit să spun, ca producător: „Fac treizeci de paltoane ciclamen” și zic că ăsta-i trendul de anul acesta, că așa vreau eu. Asta se întâmplă la absolut toate casele mari! Trendul este dorința unui designer, într-un an. Noi ne supunem capriciilor unor designeri care au devenit celebri prin produse clasice. Pentru că altfel nu puteau să reziste atâta timp! Trendul se adresează persoanelor excentrice, care își permit o garderobă diversă. În rest, dacă îți iei o haină de blană sau orice alt produs, el trebuie să corespundă unor criterii clasice. O haină de blană rezistă destul de mult. Trebuie să o scoți, să o porți. Haina de blană trebuie scoasă la aer și la umiditate, la zăpadă. Ea pentru asta e făcută. Sigur, am auzit și aberații cu haine de blană ținute la frigider. Acelea sunt haine de sute de mii de euro.
– Știu cât de mult îl iubiți pe Kiki, pe câinele dumneavoastră. Cum vă împăcați cu gândul că blana din haine provine de la animale care au fost vii?
Sunt tot felul de teorii pe tema aceasta. Sacrificiul acesta există în orice. Când recoltăm spicele de grâu, le sacrificăm să facem pâine. Animalele se sacrifică pentru a deveni hrană… Acesta este sacrificiul naturii, așa a fost lăsată natura. Noi nu lucrăm cu animale vânate din sălbăticie, noi lucrăm cu animale crescute în ferme. Animalele acestea sunt crescute pentru sacrificiu. Așa a fost lăsată natura, nu se poate concepe altfel. E greșit că se face din acest lucru o falsă problemă. Totul este sacrificiu!
Mă găsiți pe Strada Doamnei, Nr. 3. Am și un site – www.haineblana.ro și sunt și pe Facebook. Site-ul este propria mea creație, eu fac fotografiile pentru că nu doresc să le retușez. Fotografiile sunt făcute cu lumină naturală tocmai pentru că este foarte important să-i vinzi omului o realitate, nu o iluzie. Eu cam știu cât vinde magazinul meu și care este piața. Nu aș putea să spun că m-a afectat vreo criză financiară.
Eu, când mă despart de o haină, nu știu care va fi povestea ei, până la capăt. Din acest motiv nu pot da nume. Am lucrat și am vândut pentru multe persoane cunoscute. Îmi face mare plăcere când îmi aduc aminte pentru că, prin activitatea mea, am legat chiar prietenii. Răsplata mea este când oamenii spun, despre câte o haină: „Doamne, ce frumoasă este!”. Aceasta este răsplata vieții, pentru mine.
Am cusut patru zile doar gulerul pentru o comandă. Doamna respectivă m-a provocat să-i fac o anumită haină, o haină mai degrabă de podium. A ieșit exact cum și-a dorit. O altă poveste incitantă a fost când o clientă m-a rugat să fac, pentru iubitul ei, o haină de piele exact ca în filmul „Matrix.
Face haine! Atât! Ca să pot povesti mai multe, trebuie să mai treacă o vreme. Toată viața mea e o poveste! Gândește-te că am avut trei căsnicii, am pierdut într-o clipă un milion de euro cash…
N-am încotro!
Aproape pe toți! Dar așa se întâmplă. În viață, prietenii sunt foarte puțini. Dar a fost cineva în viața mea care, atunci când mi-a fost greu, a făcut un gest frumos, la care nu m-am așteptat!
Da, pentru că tot ce am am făcut eu. Nu mi-a fost nimic dăruit. Când am intrat la facultate, mama mi-a cumpărat o garsonieră confort doi, pe care mi-a mobilat-o și bunicul meu mi-a cumpărat o mașină. Și mama mi-a spus: „Asta este casa ta, de aici te descurci singură!”.
