Anul acesta, la Roma, în cadrul concursului Roma Dance Contest, am premiat o balerină de doar 15 ani, pentru un moment coregrafic excepțional! M-a uimit maturitatea pe care Dalila Iavarazzo, tânăra balerină, o pune în mișcare, capacitatea ei de a trece dincolo de forma dansului și de a ajunge la esențe pe care puțini tineri de vârsta ei le pot înțelege. Am vrut să o descopăr și prin cuvânt, nu doar prin dans, mai ales pentru că momentul coregrafic interpretat de ea a avut ca fundal sonor monologul „Bonaria” din lucrarea lui Eduardo de Filippo, „Gli esami non finiscono mai”. Cu același prilej am cunoscut-o și pe Francesca di Rosa, coregraful acestui moment artistic și profesoara Dalilei, un om cu dragoste pentru artă, în toate formele ei. Mi-am spus, o dată în plus, că oamenii cu adevăart talentați pot pune dansul în cuvânt și cuvântul în dans…
FRANCESCA DI ROSA: „ÎN ITALIA, COMPANIILE DE DANS CONTEMPORAN TRĂIESC PE MUCHIE DE CUȚIT”
- Ești coregraf și ai o școoală de dans. Cum a fost parcursul tău profesional de până acum?
Am început să studiez dansul la vârsta de unsprezece ani și, pentru doi ani, am urmat cursurile unei școli de provincie. Apoi m-am apropiat de lumea dansului în mod concret la vârsta de 14 ani, alături de profesoara mea, Serena Accardo, la San Sebastiano al Vesuvio, în provincia Napoli. Și, de atunci, această lume continuă să mă pasioneze din ce în ce mai mult: de la primele coregrafii de dans modern, la primele premii și burse de studiu pe care le-am primit cu diverse ocazii din partea unor maeștri cu renume internațional până la rezultatele notabile pe care le-am avut la concursuri și participările în spectacole importante. Sunt absolventă a Facultății de Litere și Filosofie, cu specializare în Limbi Străine și am susținut multe examene în Istoria Artei, Critică de cinema, Fotografie. Am urmat seminarii dedicate dansului. Îmi amintesc, în mod special, un seminar care urmărea activitatea Pinei Baush. Acestea sunt motivele care mă fac să spun că iubesc arta, în toate formele ei. În artă îmi găsesc mereu inspirația. O altă pasiune mare de-a mea, pe care am descoperit-o dintr-o dată, sunt copiii și cursanții tineri, pentru că am crescut și eu în mediul acesta, secondând-o pe profesoara mea, la orele de dans. Din acest motiv, chiar și astăzi colaborez pro bono cu școli de stat din Santa Maria Capua Vetere, în provincia Caserta, activitate care mă ajută să aduc mulți copii mai aproape de dans. De aici a pornit și primul meu proiect coregrafic, „Divina Commedia”, care a însemnat, pentru unii dintre copiii implicați în proiect, chiar ocazia de a face primii pași de dans. Aceasta a fost ocazia cu care am cunoscut-o pe Dalila Iavarazzo, în care am recunoscut imediat talentul, în așa măsură încât am adus-o să studieze dans la școala mea, pe care am deschis-o în anul 2013. În timpul acestor ani, am realizat diferite lucrări coregrafice, apropiindu-i pe elevii mei de dans într-un mod firesc, natural și făcându-i să cunoască variate forme ale artei: cinema, muzică, dansul – prin coregrafiile inspirate din viața Isadorei Duncan și pictura, formă asupra căreia lucrez acum, pentru spectacolul pe care îl voi prezenta la finalul acestui an, spectacol dedicat lui Salvator Dalì și întâlnirii sale cu Walt Disney, care a generat un scurtmetraj suprarealist – „Destino”. Printre numeroasele coregrafii pe care le-am realizat și care au obținut premii importante, îmi place să-mi amintesc de una, în mod special: „Le Violoniste”, un duo efervescent, ironic și melancolic, în același timp. Coregrafia s-a clasat pe primele locuri la diverse competiții și a câștigat chiar și Premiul Criticii la Roma Dance Contest, în anul 2016, iar cele două balerine care au interpretat această coregrafie au fost premiate cu burse de studiu oferite de marea Carla Fracci.
- Tu ai ales dansul sau dansul te-a ales pe tine?
Să spunem că ne-am ales reciproc. Am avut dintotdeauna un corp agil și flexibil și acesta a fost motivul pentru care m-am apropiat de gimnastica artistică, la vârsta de cinci ani. Peste alți cinci ani, am căutat ceva care să îmi potolească dorința și nevoia de exprimare a mișcării prin muzică. Muzica însăși a aprins în mine dorința de a dansa! Nu cunoșteam această lume impresionantă a dansului și totul, pentru mine, a început ca o joacă – dansam pentru că îmi plăcea, iar în timp am înțeles cât de important este acest lucru pentru mine.
- O școală de dans este o pasiune dar este și un business. Ce reprezintă această activitate în peisajul Italiei de astăzi?
Astăzi, dansul a devenit un adevărat business. De vreme ce Academia Națională de Dans se află la Roma și nu oricine are posibilitatea să o urmeze, au apărut numeroase școli private care oferă lecții de dans și organizează diferite evenimente, având profitul ca unic scop. Bineînțeles, nu este cazul tuturor școlilor și, în mod cert nu este cazul meu: faptul în sine că ofer gratuit lecții de dans copiilor care nu provin din familii cu posibilități financiare, dar care au talent, mă plasează printre școlile care încearcă să le ofere șanse reale elevilor, șanse de a studia gratuit cu cei mai buni maeștri sau de a participa la competiții și stagii de pregătire. În multe cazuri, alte școli de dans percep un comision pentru a trimite elevii la acest gen de evenimente, pentru că, este adevărat, și școala face anumite investiții. Sau, mai sunt cazuri în care școlile private de dans se concentrează pe apariții TV și caută mediatizarea, fără a construi baze profesionale solide. Businessul în acest sector este evident, statul italian nu face investiții în școli de dans, așa că e nevoie ca tinerii dansatori să aibă capacitatea de a alege care școală de dans este potrivită pentru viitorul lor.
- Italia este o țară cu tradiție în lumea dansului. Ce ne poți spune despre oferta de joburi în acest sector?
În Italia există multe școli de balet, dansatorii profesioniști și amatori sunt în număr mare și la fel de mare este și numărul celor care aspiră să devină dansatori. Din păcate însă nu există fonduri care să garanteze finanțarea dansului pentru companii. La nivel internațional, cele mai cunoscute companii rămân, în mod sigur, cele ale celor trei teatre din Milano (La Scala), Roma (Opera) și Napoli (San Carlo), companii care au încă școli de dans care asigură reîmprospătarea corpului de balet, dar care, nici acestea nu au stimulente sau recunoașteri din partea statului. Companiile de dans contemporan trăiesc pe muchie de cuțit și doar unele primesc subvenții dar nu își permit să lucreze tot anul. De fapt, repetițiile nu pot fi întotdeauna plătite, iar acest lucru îi forțează pe dansatori să lucreze și în alte zone…
- Sunt interesați dansatorii italieni să lucreze în alte țări?
Există mulți dansatori italieni talentați și, de multe ori, succesul și cariera lor se dezvoltă în străinătate. Cariera unui dansator nu are o viață lungă dacă rămâne doar în Italia și, prin urmare, mulți dansatori decid să părăsească Italia atunci când au în buzunar un contract în străinătate. A dansa în străinătate este, de asemenea, un motiv de creștere pentru un dansator și o ocazie de a avea acces la o bună pregătire. De fapt, mulți dansatori italieni au avut un mare succes în străinătate deoarece, deseori, în Italia nu există condițiile potrivite.
- Atunci când coregrafiezi, ce te inspiră?
Coregrafia este dictată de moment, de ceea ce gândești într-o clipă care trece. Și, dacă nu îți pui atunci ideea în mișcare, momentul trece și ideea ta se estompează. Ceea ce mă inspiră este arta însăși: pictura, teatrul, muzica… Un pătrat, de exemplu, poate da viață atâtor modalități diverse de a coregrafia. Inspirația se poate extrage din estetica din pictură sau chiar din mesajul pe care artistul dorește să îl transmită. Uneori, chiar corpul dansatorului poate să fie sursă de inspirație: de exemplu spatele moale al unor dansatori mă face să mă gândesc la ceasurile moi ale lui Dalì din „Persistența memoriei”. Sau teme precum lipsa de comunicare, indiferența, sunt adesea motorul principal al unor opere artistice și este frumos să le poți reprezenta în coregrafie … La urma urmei, arta este o sursă de inspirație pentru dans.
- Te-am remarcat văzându-ți coregrafia interpretată de Dalila Iavarazzo – interpretarea ta asupra monologului personajului din opera lui di Eduardo de Filippo, „Gli esami non finiscono mai”. Ce îmi poți spune despre această lucrare coregrafică?
Îmi place mult Eduardo di Filippo și, încă de când eram copil, am învățat să-i privesc opera, începând cu „Natale in casa Cupiello” și „Filumena Marturano” și până la preferatele mele – „Le voci di dentro” și „Gli esami non finiscono mai”. Deja „Le voci di dentro” m-a inspirat acum ceva timp pe tema necuvintelor, a neîncrederii și neliniștii interioare și acum am vrut să arăt și „Gli esami non finiscono mai” prin monologul „Bonaria”, femeia de care protagonistul, Guglielmo Speranza, se îndrăgostește, trădându-și soția cu care avea o căsnicie lipsită de iubirea adevărată. „Bonaria” reprezintă dragostea adevărată, dezinteresată, ea este o femeie cu origini umile, forțată să-l lase pe Guglielmo. Monologul este despre viața sa, de la vârsta de 11 ani, despre ceea ce făcea mama sa și ce o forța și pe ea să facă, este o poveste care te marchează într-un mod de neuitat, o privire asupra societății de ieri dar chiar și de astăzi: sunt încă multe mame care le constrâng pe fiicele lor să facă lucruri pe care nu ar trebui să le facă, chiar dacă trăiesc în sărăcie. Monologul începe derularea poveștii în dialectul napolitan și spune istoria unei femei fără educație, care trăiește cu mama sa, „o femeie frumoasă”, într-o atmosferă sumbră și întunecată. Povestea într-o manieră puternică, totuși cu o mare delicatețe, fiind descrisă lumea și bastista de mătase care o acoperă. Scrisorile sunt singura speranță pentru această femeie… să trăiască o iubire curată. Dalila Iavarazzo, în ciuda vârstei tinere, a reușit să interpreteze foarte bine un rol atât de apăsător și de diferit de viața ei din realitate.
- Cum apreciezi tendințele din dansul internațional?
E diferit modul de a vedea dansul în Italia și în străinătate: în ceea ce privește dansul clasic, în Rusia, de exemplu, este asimilat ca o disciplină deschisă tuturor. Dar mentalitatea de a vedea dansul în mod profesionist, încă din copilărie, diferă de mentalitatea din Italia, unde copiii încep să se apropie de dans ca de o activitate de timp liber. Cât despre dansul contemporan, îmi plac mult tendințele din Germania sau Olanda. În mod special, îmi plac lucrările germenului Martin Shlapfer asupra operei lui Johannes Brahms cu montarea sa coregrafică impunătoare care implică 45 de balerini și care transormă meditația lui Brahms într-o puternică și concretă reprezentare a anxietății în fața morții care devine triumful disperării. Dansul contemporan are un trecut foarte important mai ales în Germania, țara Pinei Baush și, aș spune că dansul este foarte diferit acolo, într-o țară în care te duci la teatru pentru a admira cele mai bune companii. În Italia, în ciuda tradiției pe care o avem în dans și a valorii și talentului coregrafilor și dansatorilor, avem tendința de a acorda importanță televiziunii, care nu arată adevărata activitate a companiilor și nici lucrări coregrafice importante. - Ce cauți la un dansator? Un corp frumos sau un corp expresiv?
Prefer întotdeauna expresivitatea ca atribut principal al unui dansator care trebuie neapărat să exprime ceea ce dansează. Sigur că un trup cu linii frumoase e mai simplu de modelat și arată mai elegant, dar expresivitatea este cea care poate da maximul unei coregrafii. Dansatorul trebuie să exprime ceea ce coregraful a țesut asupra lui.
- Din punctul tău de vedere, cum va arăta lumea dansului în următorii ani?
Sper sincer că se va acorda mai multă libertate de mișcare dansului și companiilor de dans, sper că vor exista fondurile necesare pentru a le putea susține și, mai presus de toate, că nu se vor mai închide companii de balet. Dansul, cel puțin în Italia, se apropie prea mult de modelul impus de televiziune care, pe de-o parte apropie multă lume de dans, și pe de altă parte îi face pe oameni să se îndepărteze de modelele reale și de standardele care ar trebui să reziste în lumea dansului, în lumea artei. Dar sunt încrezătoare și sper să pot vedea din ce în ce mai multe companii de dans contemporan în Italia, cu dansatori talentați care să se poată exprima cât mai bine și care să-și permită să trăiască, cu adevărat, din arta lor. Eu pot doar să-i încurajez pe elevii mei să facă din ce în ce mai mult în această artă, să se apropie de teatru pentru a vedea spectacole de calitate.
DALILA IAVARAZZO: „IUBESC SĂ DANSEZ COREGRAFII CARE MĂ FAC SĂ TRĂIESC EMOȚII PUTERNICE!”
- Cum te-ai descrie în câteva cuvinte? Cine e Dalila Iavarazzo?
Sunt o fată care abia a împlinit 15 ani, din Santa Maria Capua Vetere, din provincia Caserta, cu un temperament puțin rebel și impulsiv și, de obicei, am tendința să fac ceea ce-mi trece prin cap, fără să mă gândesc prea mult. Datorită disciplinei de care este nevoie în studiul dansului, reușesc totuși să fiu uneori analitică și să fac alegerile corecte. Iubesc dansul și iubesc să dansez coregrafii care mă fac să trăiesc emoții dramatice, dar uneori mă bucur de coregrafiile distractive și efervescente. Important este să trăiesc întotdeauna puternic emoția pe care o am când dansez, indiferent de nuanța sa.
- Când ai descoperit dansul și ce te-a făcut să îl alegi ca profesie?
Dansul a intrat în viața mea încă de când eram mică. Aveam șapte ani pe atunci, dar tocmai din pricina caracterului meu rebel și inconstant, l-am părăsit după un an poate pentru că nu eram pregătită să accept regulile bine stabilite în această profesie. După trei ani, în timpul unui proiect școlar, am cunoscut-o pe profesoara mea de acum, Francesca Di Rosa, și cu ea am reînceput să dansez. Totul mi s-a părut mai ușor și mi-am dat seama că găsisem, în sfârșit, ceea ce căutam. Am dansat în spectacolul ei – „Divina Commedia” și ea mi-a transmis de îndată dorința de a dansa și de a mă exprima, dându-mi încredere. În acel moment am înțeles că am talent. Timp de patru ani am continuat să studiez la școala ei și am dansat în diferite competiții, câștigând premii importante, printre care o bursă de studiu în cadrul Festivalului Internațional de la Spoleto, premiul criticii de specialitate și o altă bursă pentru coregrafia „Le Violoniste”, împreună cu o colegă de-a mea, alături de care am dansat acest moment considerat de succes. De dans m-a mai apropiat și cinematografia. Chiar în acest an am avut un rol mic într-un film regizat de Bruno Oliviero și produs de unchiul meu, Amedeo Letizia, un film despre povestea tristă care a lovit familia mea odată cu pierderea fratelui mamei mele. Filmul este „Nato a Casal di Principe”, după cartea cu același titlu, scrisă de unchiul meu, Amedeo. Eu am interpretat rolul mamei mele, când era foarte tânără. Astăzi continui să studiez la școală, alături de profesoara mea, pentru a obține din ce în ce mai multe satisfacții profesionale în acest domeniu. - Cât de important este pentru un balerin să lucreze cu un coregraf inspirat?
Să lucrezi cu un coregraf bun este foarte important, mai ales pentru că te inspiră să faci mereu mai mult, să oferi ce ai mai bun. Ceea ce mă fascinează cel mai mult este modul în care pot intra în coregrafie și pot să scot la suprafață ceea ce îmi cere coregraful. O admir mult pe profesoara mea deoarece reușește mereu să îmi explice rolurile și să mă corecteze astfel încât să am impresia că eu, de fapt, cunosc dintotdeauna personajul și coregrafia.
- Te-am văzut interpretând monologul „Bonaria” din lucrarea lui Eduardo de Filippo. Cum a fost experiența acestui rol?
A fost un rol foarte important pentru mine, un rol care mi-a fost explicat foarte delicat. În primul rând, mi-a fost descris contextul operei. Eu mai dansasem o coregrafie având ca punct de plecare opera lui Eduardo de Filippo. A trebuit să intru într-un rol complet diferit față de cum sunt eu, dar povestea era atât de puternică încât m-am aruncat în el și am încercat să transmit dramatismul momentului, ascultând toate cuvintele textului. Așa că a fost o experiență minunată.
- Ești o balerină expresivă. Ce te inspiră?
Când dansez, mă inspiră muzica și, de asemenea, rolul pe care îl am de interpretat: îmi ajunge doar să închid ochii și să mă gândesc la ce poate face corpul meu, folosindu-se de muzică. E foarte important să dansezi, dar mai important este să simți! E nevoie să simți mereu emoțiile pe care muzica le face să vibreze în tine.
