Astãzi a plecat în stele Academicianul Mircea Maliţa. Am avut bucuria unui interviu împreunã, când eu aveam 20 de ani, iar domnul academician – 83. Îşi cântãrea atent cuvintele şi ţin minte cã m-a dojenit pentru câteva nuanţe. Preţuiesc şi acum încrederea pe care a avut-o în tinereţea mea şi vã ofer textul pe care l-am scris atunci.

 

Anul 2010:

La 16 ani iubea matematica. La 36, diplomaţia, iar la 66, independenţa. Acum, la 83 de ani, Mircea Maliţa dă pe faţă cărţile diplomaţiei, acceptând să vorbească despre tumultul unei vieţi trăite în febra politicii externe, în zodia negocierilor.

 

Copilăria i s-a sfârşit într-o noapte îngrozitoare, când s-a refugiat din Oradea ascuns într-un camion. Lăsa familia în urmă. Nu împlinise 14 ani şi, ascuns sub prelata camionului, a văzut cum se refugia armata română. Era în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A urmat cursul a patru licee, până a ajuns student în Bucureşti, la Facultatea de Matematică şi Filosofie. Aici, spiritul iscoditor al tânărului Maliţa avea să întâlnească primele noţiuni despre politică – „mi se deschideau alte orizonturi. Din dictatura aia antonesciană vedeam o frământare politică precum cea din ’45. Mă duceam să-l aud pe Gala Galaction vrând să facă un partid democrat-creştin. Am fost la socialişti, la comunişti, la liberali, la toată lumea. Şi culmea, m-am decis spre stânga”. În timpul facultăţii a fost ales preşedintele studenţilor pe ţară, în 1948. Avea să fie prima funcţie sonoră din cele pe care destinul i le pregătea. Apoi, până să ajungă profesor universitar, a fost preparator, asistent şi lector. Ultima problemă dificilă de matematică a rezolvat-o demult, în perioada anilor 60-70. Rostite de el însuşi, amintirile temporale capătă o altă valenţă. I se pare că le-a trăit recent, deşi s-au întâmplat cu mult timp înainte ca mulţi dintre cei care citesc acum aceste rânduri să se fi… născut. La Mircea Maliţa, deceniile se comprimă şi, stoarse de amintiri, lasă mărturisiri care ar face obiectul nu al unui volum, ci al unei biblioteci întregi. „În 60-70 m-am apucat de modele matematice… Deja făcusem diplomaţie şi căutam acum ceva care să lege diplomaţia de matematică. Aşa am făcut modele matematice pentru relaţiile internaţionale, mai mult obligat de Grigore Moisil. Avea un congres internaţional şi m-a obligat să fac o comunicare. Atunci am făcut un model care se numea «decizia lui Mihai Viteazul de a-i ataca pe turci la 1595»”. Teoria sa a fost repede îmbrăţişată la nivel internaţional şi astfel modelele matematice în diplomaţie au început să apară, din ce în ce mai complicate, în scriitura lui Mircea Maliţa.

„ONU a fost marea academie de diplomaţie!”

– În perioada 1956-1960 aţi fost consilier al primei misiuni a României la ONU. Ce a însemnat acea perioadă pentru dvs. şi ce a însemnat pentru România?

Mircea Maliţa: Pentru România era o noutate mult aşteptată. Fusese un loc refuzat României, căreia nu i se recunoscuse statutul de beligerant în cel de-al Doilea Război Mondial. Şi nu a fost primită printre primii la ONU. În ’56 totul a fost o mare întâmplare. Eu l-am cunoscut pe Sadoveanu în ’49, la Paris, când eram student. Sadoveanu era şeful delegaţiei române. Avea nevoie de cineva care să-l ajute. Un tânăr… Şi eu am fost acel tânăr. Am început fiind trimis să îi cumpăr medicamente, apoi îi aranjam întâlniri. Pentru mine era o şansă. Să mă duc la Picasso să spun că Sadoveanu vrea o întâlnire… Să fiu eu cel care mijlocea un asemenea eveniment… Astfel am ajuns să îl cunosc pe Picasso. Sau pe Tristan Tzara. Am şi asistat la conversaţia lui Sadoveanu cu Tzara. Când m-am întors în ţară am fost propus directorul Bibliotecii Academiei. Niciodată Sadoveanu nu intervenea pentru mine. Nu spunea niciun cuvânt. Dar atunci am simțit că cineva acolo i-a amintit de mine. Apoi am fost dat afară de la bibliotecă în urma unui control de dosare, verificări… M-am supărat foarte tare. Dar am rămas la matematică şi am intrat şi la Institut, că nu îmi făceam traiul cu un singur salariu. Şi la un moment dat, vine chemarea de la Sadoveanu: „Nu vrei să lucrezi cu mine la Consiliul Păcii?”. Păi era mai mult decât puteam spera. Am acceptat, deci. După ce a murit Stalin şi s-a schimbat atmosfera aveam să fiu rechemat la Academie, cu scuze. Atunci am primit prima misiune diplomatică: să merg la Montevideo, la Conferinţa UNESCO. Asta era deja diplomaţie curată! Mi-am făcut bine misiunea, iar cei de la Externe au băgat de seamă. Şi, în 1956, când s-a făcut prima delegaţie la ONU, delegaţie care era condusă de Athanase Joja, un academician care ştia ce făcusem pe plan profesional, am fost luat consilier. Aveam 29 de ani. Pentru mine, ONU a fost marea academie de diplomaţie! Nu am urmat niciodată vreo şcoală diplomatică sau de relaţii internaţionale. În schimb, 5 ani de zile am absorbit prin toți porii experienţa Naţiunilor Unite. Cât despre țara noastră, din 1956 până în 1960 pentru România era valabil principiul „consultaţi prietenii”… adică să-i consultăm pe ruşi. Ce făceau ei, făceam şi noi.

– Care a fost momentul care a rupt ritmul în relaţiile internaţionale, momentul care v-a impus drept un negociator versat şi abil?

M.M.: Totul s-a schimbat în ’62. N-am mai făcut ce zicea rusul. A fost primul act de nesupunere. La un moment dat Dej a fost cu Maurer la Moscova. Când au venit era un moment în care Hruşciov spumega împotriva americanilor. Şi atunci Maurer i-a spus lui Dej cuvintele astea: „Ghiţă, tu ai să citeşti mâine în ziare că eşti în război cu America”. L-a îngheţat pe Dej. Atunci au început distanţările. Cum să facem noi să nu fim angrenaţi automat, din cauza Alianţei, într-un război pe care nu-l voiam!? Asta a fost politica de independenţă a României. Independenţă e mult spus. Totul era cu limite. Mari limite. Că eram vegheaţi. La ONU eu eram ministru adjunct pentru ONU şi relaţii multilaterale – diplomaţia conferinţelor. Şi atunci pentru prima dată am votat altfel într-o chestiune politică. Am explicat de ce ne facem de râs că facem ca ruşii. Noi suntem redute denuclearizate şi vrem una şi când o fac latino-americanii noi ne abţinem… Păi nu se poate! Dej era în tren, s-a oprit undeva pe drum ca să aibă şedinţă şi să îmi spună mie să votez „pentru”. Toată lumea socialistă, la rezoluţia americană – „abstain”. Şi eu zic „yes”. Şi preşedintele zice „sorry, Romania, please repeat!”. „Yeees”. A fost de senzație… o ţară din lagăr vota altfel… Şi acesta a fost precedentul.

„N-am putut să depolitizez învăţământul!”

– Ministru al învăţământului în perioada februarie 1970 – octombrie 1972… Despre acest episod din cariera dvs. spuneaţi că, în primul moment când aţi devenit ministru aţi răspuns, în gând, la trei întrebări: „Ce probleme au? Cine lucrează la soluţii? Care sunt punctele de decizie în sistem?”. A fost eficient să vă puneţi aceste întrebări?

M.M.: Anii mei, trei ani cât am stat la învăţământ, au fost aşa: un an jumătate am fost destul de liber şi de capul meu. Eram obişnuit cu atmosfera de la Externe unde nu se amesteca multă lume în ceea ce făceam noi. Vreau să spun… alte instituții. Când am ajuns la învăţământ, şi când am văzut câtă lume se ocupă de secţii de la partid, ideologie… M-am speriat. Dar tot ce am putut să fac bun în sensul de modernizare, am făcut atunci. Limbi străine, informatică, management modern, recalificare. Eu cred în autonomia puterilor, o autonomie precum cea de care m-am bucurat eu un an şi jumătate. După această perioadă am intrat ca vinovat pentru vătămarea ideologiei. Am intrat în zona de tir şi am ştiut că nu stau mult. Eu am încercat să depolitizez învăţământul. Poate e mult spus…că nu puteai să îi dai afară. Erau peste tot, dar am încercat să pun accentul pe profesionalism.

– Apoi aţi ajuns la Consiliul de Stat. Aţi avut, la un moment dat, eticheta de „consilier al lui Ceauşescu”. V-o asumaţi?

M.M.: Am devenit consilier, nu al lui Ceauşescu, că aşa s-a spus… că am fost consilierul lui Ceauşescu…nu… El, normal, era preşedintele Consiliului de Stat, dar eu nu aveam biroul la partid, ci la Consiliul de Stat. Acolo, după o reuşită mare, mi s-a dat misiunea în ţările arabe… a fost un turneu formidabil. Atunci Ceauşescu a avut marele merit că mi-a spus „nu îţi dau nicio indicaţie. Te descurci. Faci ce vrei, le spui ce vrei. Mie să-mi aduci vestea să nu fie rezoluţie de boicot a islamiştilor la conferinţă”. Că era pe ordinea de zi. Am reuşit şi în plus am venit cu relaţii noi, stabilite cu nişte ţări importante. Când am venit m-a făcut ministru la Consiliul de Stat. Doamna (n.r. – Elena Ceauşescu) s-a supărat pe mine şi atunci eu am ştiut că am zilele numărate. Ea era o primejdie socială! Avea totuşi un instinct de orientare foarte primitiv, îndrăzneală câtă vrei, obrăznicie peste limită… Era foarte rea. Şi când vedea că cineva nu-i poate sluji ei…

– Să revenim la învăţământ şi să aducem discuţia în prezent.

M.M.: Toată lumea spune că învăţământul este în criză. Criza asta cu învăţământul aproape niciodată nu a încetat. Nu neg, e foarte greu de rezolvat din cauză că lumea îşi propune să facă reforme. Nu există o anumită reformă a învăţământului. Există o reformă continuă. Toată lumea vrea să o bată în cuie, în legi, în socoteli. Au nenorocit învăţământul! Nu îi dau putere de mişcare, nu îi lasă putere de adaptare, nu îi dau permisiunea să facă experimente, nu-l lasă să gândească, să decidă! Strâng reforma într-o lege şi după aceea se minunează că e paralitică. Noi l-am avut pe Spiru Haret. Puţine ţări au avut un Haret. A făcut o minune, o bijuterie de învăţământ! Reforma era riguros făcută. Semna regele diploma de profesor în România! Era ordine! Şi autoritate! Nici nu pot să vorbesc de aşa ceva acum! Eu nu pot să vorbesc de un minister care e flancat de vreo cinci sau şase agenţii cu titluri nepronunţabile, misterioase, care sunt căpuşele ministerului. Ministerul e minister şi astea fac treaba pe chestiunea calităţii… Toate au fost furate de la minister. Toate le făcea ministerul înainte. Ce este risipa asta? Idioţenia asta? Generaţia asta de „inovatori” de acum spune toate prostiile culese din Occident. Toate sunt acolo! Acum este un învăţământ de imagine, fără substanţă, se înghite această gogoriţă a Uniunii Europene care are câteva fixuri: control, îndrumare, apreciere, valorificare… au terminologii extraordinare. Numai ce nu au?! Substanţă! O grămadă de cursuri se ţin şi le intră tinerilor pe o ureche şi ies pe cealaltă. Nu există laboratoare, nu există experimente, nu există îndrumare profesională. Pentru că nu se regăsesc în vocabularul la modă din nu ştiu care ţară pe care o maimuţărim. Doamne fereşte! Ar trebui să vină un om capabil, un om care să-i spună unui neavenit „du-te, plimbă-te!”. Sunt revoltat de toată această deteriorare intervenită din corupţie. Ăştia au salarii crase. Şi cum să le aibă dacă nu se inventează roluri?!… Nu au nicio legătură cu învăţământul. Sunt nişte personaje puse acolo să se joace de-a educaţia. Să mimeze educaţia. Mă înţelegeţi că nu există educaţie?!

„În Elveţia am trăit în high-society-ul vremii”

– Lăsăm portofoliul de ministru şi alunecăm spre cariera de diplomat. Ajungem în anul 1980, la Berna. Aveaţi un post râvnit, mai ales în perioada aceea. Ce semnale aveaţi atunci de la cei care vizau acelaşi fotoliu? Plecaţi, totuşi, dintr-o Românie gri, spre o Elveție proverbială pentru corectitudine, dezvoltare… V-aţi gândit vreun moment să rămâneţi acolo definitiv?

M.M.: Nu ştiu dacă era de invidiat. Nu cred. Berna era capitala unei ţări mici. După ce am fost ministru, funcţia asta nu mă mai încânta grozav. Dar mi-am făcut-o foarte onorabil. În scurt timp aveam să fiu numit ambasador şi la Geneva. Şi la Dezarmare. Nu am vrut nicio clipă să rămân în Elveţia. Aşa am fost bănuit de o mie de ori şi că vreau să rămân în America… Pentru o carieră acolo. Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să plec de acasă. N-am putut… Iar în Elveţia am trăit în high-society-ul vremii. La Zürich, de pildă, mă conducea fiica lui Thomas Mann la casa nr. 10 în care a copilărit!… Eram în societatea lor!

– Şi un eşec la Berna?

M.M.: Am aranjat cu Nestlé să facă o fabrică de lapte praf în România. Au venit la Bucureşti şi erau gata să bată palma. În timp, fabrica s-ar fi lărgit şi pentru supe. Până la urmă au luat-o ungurii. Au câştigat câteva generaţii de pe urma ei. De ce credeţi că nu s-a făcut la noi?! Statul român nu putea să spună numărul vacilor din regiune prinse în acest program, fiind secret de stat. Iar „doamna” (n.r. – Elena Ceauşescu) a spus: „noi, care suntem maeştri în chimie, să învăţăm cum se fac supele de la elveţieni… n-avem nevoie de ei”. Şi au mai existat propuneri din acestea, pe care le înghiţeam pe toate cu amărăciune. Începuse căderea liberă pentru România.

– Apoi ajungem… pe un alt continent! Deveneaţi ambasador în SUA. Care dintre concluziile la care ați ajuns la finalul mandatului de la Berna au fost valabile şi peste Ocean?

M.M.: Elveţia şi America. Sunt două ţări dezvoltate! Amândouă sunt vârfuri. Amândouă sunt finanţe. Amândouă se gândesc la bani şi la câştig. Nimic mai diferit totuşi într-o negociere decât cele ale acestor ţări! America – câştig imediat şi risc mare. Elveţia – câştig de durată şi prudenţă. Nu puteam să spun că o mentalitate anume se potrivea şi dincolo. Ca român, venind dintr-o ţară mică, mai degrabă iubeam prudenţa elveţiană.

– V-aţi temut vreodată pentru siguranţa dvs. şi a familiei dvs.?

M.M.: Cineva din familie m-a sfătuit. Mi-a spus: ia-ți cu tine un om şi măsoară radioactivitatea. Îţi pun chestii radioactive să te omoare. Asta mi-a spus cineva din familie când am plecat prima dată ca ambasador.

– În 1984 aţi fost rechemat în ţară şi îndepărtat din toate funcţiile publice. Ce s-a întâmplat exact?

M.M.: Era un moment de vârf în relaţiile cu Reagan. Mai bine nu se putea. Aveam cea mai mare cifră de comerţ din istorie pe America, un miliard de dolari. Din care 75 % era exportul nostru şi un sfert era importul nostru. Am muncit enorm în sfera economică. Câştigasem în sfârşit şi al treilea vot pentru Clauza naţiunii celei mai favorizate. „Doamna” Ceauşescu s-a mâniat pe mine fără replică din pricina contextului politic. Eu arătam şi calculam cât pierdeam din cauza greşelilor politice însă ea a zis… „nu vezi că face jocul americanilor, nu vezi că este omul lor!?”. A mobilizat toate forurile care scriau acasă şi dădeau rapoarte despre mine. Am venit brusc acasă. Nu mai aveam dreptul să intru în Casa Titulescu pe care eu am înfiinţat-o. Nici tu paşaport, interdicţie cu străinii, fetele făcute zob… a anulat doctoratul uneia…groaznic a fost! Ea făcea totul. Nu puteai nici ajunge la Ceauşescu. Era perioada în care ea nu dădea voie să i se dea telegramele care veneau pentru el. Degradarea era în culme.

– Sunteţi membru al Clubului de la Roma, despre care se spune că stă în spatele Noii Ordini Mondiale. Cât de puternic sunteţi încă, în plan politic, domnule Maliţa?

M.M.: Eu?! Unde?! Nicăieri! Nimic. Absolut nimic. Nu aparţin niciunui partid. După ’89 am refuzat să mai spun cuvântul „partid”. Mă săturasem. Eram fericit că s-a terminat. Pentru mine partidul era un concept îngrozitor, asupritor.

– Ce ar fi de spus despre preşedintele Băsescu?

M.M.: Nimic. Nicio vorbă.

– Să înţeleg că nu îmi spuneţi nimic nici despre cineva din actualul Executiv?

M.M.: Nu. Nu-i înţeleg prea bine…

– Dacă ar fi ca oamenii cu putere de decizie în această ţară să va ceară ajutorul în planul politic, l-aţi acorda?

M.M.: Nu ştiu! Întâi că nu cred că ar veni şi că vor veni. Nu cred! Pentru că au avut atâta timp să o facă şi nimeni nu mi-a cerut nimic. Nimeni din ultima perioadă nu mi-a cerut, în politica externă a României, o părere în materie de politică. Nimeni nu mi-a cerut o părere în materie de educaţie. Mi-au cerut, în schimb, cei de la Clubul de la Roma, unde am şi dat două rapoarte.

– Empatizaţi cu Călin Georgescu. Sunteți co-autorul volumului „România după criză – reprofesionalizarea”. Se spune, prin culisele politicii, că ar fi următorul prim-ministru al României. Aşa să fie?

M.M.: Nu ştiu… Cu Călin Georgescu am putut colabora într-un moment greu pentru Fundaţie… în rest… nu mă pronunţ.

– Previziunile dvs. pentru următorii 20 de ani ar fi…

M.M.: … o nouă generaţie, măturarea agoniei ăsteia căreia i se spune tranziţie, sleirea şi dispariţia incompetenţei politice. Începuturi! Seriozitate, răspundere…

– Lăsăm diplomatul, omul politic şi vă invit să-mi povestiţi despre familie!…

M.M.: Am avut trei fete care au fost cu mine tot timpul. Personalităţi destul de independente. Două dintre ele matematiciene. Cea mijlocie era artistă. Tragedia vieţii mele a fost că ea a murit. A murit la New York, de cancer, acum doi ani. Cartea pe care am scris-o acum am dedicat-o memoriei ei. Cea mare şi cea mică vin deseori în ţară. Am trei nepoţi. Două fete şi un băiat. Fata mijlocie nu a avut copii. Ah, a fost teribil!

– Şi doamna care vă stă alături?

M.M.: Soţia mea s-a ocupat de fete. Ea a fost profesoară de limbi străine, are doctorat în filologie… Vai, nu am crezut că o să trecem peste tragedia de acum doi ani… Casa mea… e o casă… cu doi bătrâni. Eu spun mereu că suntem antebelici. Şi soţia îmi spune „cum dragă?! Postbelici!”. Nu… antebelici. Adică „Ante Bellu”. Păi la 83 de ani…

– Mulţi înainte!

M.M.: Ei, ar fi bine să fie mai mulţi înainte, fie numai şi ca să-mi pot lichida din restanţe. Că mai am! Acum abia am terminat o carte, mai scriu una…