
Ultimul interviu…
Notam, cândva:
Să obţii un interviu cu Marin Moraru e extrem de rar! Să-ţi deschidă uşa casei sale şi să-ţi ofere plăcintă cu mere… e aproape utopic. Ne-am aşezat la măsuţa din sufragerie şi am pornit reportofonul. L-am mângâiat pe câinele Albişor şi am tras mâţa (pe Georgia) de coadă! Pe masă – covrigii, cafeaua aromată şi plăcinta cu mere pe care a pregătit-o pentru noi doamna Lucia Moraru.
Pe soţia actorului am întâlnit-o în faţa blocului din Calea Dorobanţilor. S-a întors să mă conducă spre apartament. Când s-au închis uşile liftului mi-a spus „nu te speria, la început este mai dificil, dar pe urmă o să vezi că are suflet bun. Are suflet de copil. Totul e să treci de început…”. Până să apuc să mă dezmeticesc s-au deschis uşile lifului. Nici nu mi-am dat seama la ce etaj apasase doamna Lucia, că m-am şi pomenit întâmpinată în prag de cel pe care, zappând cu telecomanda, îl zărisem în telenovelă cu o seară în urmă. Soţii Moraru locuiesc într-un apartament obişnuit. Unul dintre actorii-legendă ai României stă la bloc. E drept, pe Dorobanţi. Soţia îmi spune complice că la vară se vor muta alături, într-un bloc nou. Îl întreb ce rezultă dacă trage linie acum în lista economiilor de-o viaţă. „Apartamentul ăla”. Ce-i drept, mai smulg şi amintirea câtorva vacanţe, câtorva petreceri cu mulţi prieteni, nimic extravagant însă. M-am bucurat că Marin Moraru, un actor pensionar de la tetaru, reuşeste să trăiască mai mult decât decent din arta sa… chiar dacă joacă în telenovele. Chiar dacă, aşa cum el însuşi spune, ţiganii îi strigă pe stradă „Să trăieşti, nea Cristofoare! (n.r. – personajul din telenovela „Inimă de ţigan”)… şi mai rari sunt cei care-şi amintesc că, nu demult, Marin Moraru lucra la Teatrul Naţional din Bucureşti…
Eveline Păuna: În copilărie, nu aţi luat parte la multe serbări, nu aţi spus poezii în faţa rudelor, nu aţi avut o exprimare foarte… artistică. Totuşi, v-au spus părinţii că aţi avea vreun talent?
Marin Moraru: Nu, nu mi-au spus niciodată! Ei nici nu ştiau unde mă duceam! Eu fugeam de la Politehnică şi mă duceam la lecţii de pregătire la Teatru…
E.P.: Dar de alintat, vă alintau?
M.M.: Nici asta! Sau poate da… că nu-mi ziceau „Marin”, îmi ziceau „Marinuş”.
E.P.: De unde până unde dragostea aceasta pentru teatru? Ştiu că părintii dumneavoastră erau oameni simpli…
M.M.: În timpul Școlii de Construcţie-Întretinere Căi Ferate, Poduri-Tunele. Pe vremea aceea erau echipe de amatori. Mai obligatoriu, mai ca să bifezi o acţiune culturală… Şi regizorii şi studentii de la Teatru făceau muncă voluntară cu aceste echipe. Una dintre ele, cea din care făceam şi eu parte, a fost preluată de Mihai Dimiu. Fost elev-student-regizor la Teatru. Acum nu mai există. Un regizor de elită! A pus „Steaguri pe tunuri” de Makarenco. Şi mi s-a dat rolul Ivanovici. Deci eu, la 16 ani, jucam rolul unui bătrân.
E.P.: Părinţii nu au avut cum să vă vadă în acest rol, pentru că nu a existat o punere în scenă cu spectatori, era doar o reprezentaţie-exerciţiu. Totuşi, au apucat să afle că fiul lor a devenit celebru?
M.M.: O, da! Sigur că da.
E.P.: Şi ce spuneau? S-au mândrit cu dumneavoastră?
M.M.: Nu spuneau nimic. Cred că erau într-o expectativă aşa… de necunoaştere. Nu-şi dădeau seama. Probabil că s-au mândrit. Dar nu mi-au spus.
E.P.: Adolescent fiind, aveaţi posibilitatea de a lua bilete la teatru şi să le plătiti la salariu. Numai că dumneavoastră luaţi atât de multe bilete încât… nu mai luaţi salariul. Se poate spune că teatrul v-a ţinut de foame, în acea perioadă?
M.M.: Da. Când se spune că mănânci teatru pe pâine… eu mâncam teatru fără pâine!
E.P.: Şi pâinea?! De unde venea?
M.M.: De la părinţi, de acasă. La leafa mea de cinci sute… cât era atunci…
„ÎNTRE DUMNEZEU ȘI MINE SUNT O GRĂMADĂ DE SFINȚI ȘI SFINȚIȘORI”
E.P.: Aţi vrut să deveniţi aviator. V-au respins la admitere, pentru că nu aveaţi calităţile fizice. De atunci, fie şi doar în plan metaforic, aţi rămas cu vreo frică de înălţimi?
M.M.: De înălţimi?! Niciodată!
E.P.: De zbor?!
M.M.: Din contră! Eu zbor şi-n vis!
E.P.: Unde?
M.M.: Oriunde! Am senzaţia uneori chiar că mă detaşez! Că îmi ies din trup şi călătoresc.
E.P.: Şi atunci când interpretaţi un rol, e tot un vis?
M.M.: Nu, atunci totul are o foarte mare rădăcină în realitate.
E.P.: Ultima dată când aţi călătorit, în vis, unde aţi fost?
M.M.: Ştiti ce fac?! Dau din braţe ca un om care zboară, care înoată în apă, dar de fapt e aer şi mă ridic la înălţime. Şi plutesc. Nu mă duc undeva precis.
E.P.: Şi priviţi în jos?
M.M.: Sigur.
E.P.: Şi ce vedeti?
M.M.: Case, oameni, uneori chiar Dincolo, în Cosmos!
E.P.: Şi relaţia cu Dumnezeu unde e? De vreme ce vă situaţi Deasupra, iată…
M.M.: Pentru mine, relaţia cu Dumnezeu e prea depărtată! Între Dumnezeu şi mine sunt o grămadă de sfinţi şi sfinţişori…
E.P.: Şi nu-I vorbiţi direct Divinităţii?
M.M.: N-am cum! E prea departe!
E.P.: Dar ce L-aţi ruga aşa, prin intermediari, să vă dea?
M.M.: (Tace). E greu de spus!
E.P.: Îi mulţumiţi pentru ce aveţi?
M.M.: Da, sunt multumit pentru ce am.
E.P.: Şi Îl certaţi pe Dumnezeu vreodată?
M.M.: Nu, nu Îl cert pe Dumnezeu niciodată, deşi, când te împiedici… tot mai înjuri!
„EU SUNT CATEGORISIT CA UN ACTOR DE COMEDIE”
E.P.: Revenind la anii de început, aşadar aţi fost respins când aţi vrut să deveniţi aviator. Aţi fost respins şi la Teatru. Aţi fost acceptat doar ca „audient”. Adică puteaţi să luaţi parte la cursuri, dar nu eraţi notat la examene. Totuşi, după ce aţi terminat acest an ca audient, aţi dat un examen de echivalare care v-a trecut direct în anul al doilea.
M.M.: Nu! Am dat examen de admitere, am dat examen la actorie… Şi am trecut în anul al doilea.
E.P.: De ce aţi picat prima dată?
M.M.: Păi… dacă erai sub linie?! N-am picat… Se numărau câţi trebuiau să intre, se trăgea o linie şi, dacă aveai cu două sutimi mai puţin… nu intrai.
E.P.: Spuneţi-mi câteva nume, pe care să le cunosc şi eu, care s-au aflat atunci deasupra liniei.
M.M.: Petrică Dinuliu, Cornel Poenaru, Pagubă Papil – care se numeşte acum Panduru, mulţi…
E.P.: Si, când aţi fost declarat admis, când aţi reuşit să fiţi student la IATC cu acte-n regulă, ce au spus părinţii? V-aţi dus acasă să spuneţi asta?
M.M.: M-am dus, dar n-au înţeles.
E.P.: Dacă ne uităm peste CV-ul dumneavoastră, care este rolul pe care l-aţi alege ca fiind cel mai important?
M.M.: Rolul pentru care am muncit cel mai mult a fost „Nepotul lui Rameau” – Denis Diderot.
E.P.: Şi credeţi că publicul vă recunoaşte pentru acel rol?
M.M.: Nu, sigur nu! Pentru public, eu sunt categorisit ca un actor de comedie, mai ales că am apărut la televiziune cu multe scheciuri…
E.P.: Acum, dacă am întreba oamenii pe stradă, ce ar spune? Sunteţi actorul „de la teatru” sau actorul „de la televizor”?
M.M.: Puţină lume merge la teatru. Dacă faci socoteala câţi intră într-o sală de teatru, o să-ţi dai seama că televiziunea are un impact extraordinar. Oglinda asta care stă în casele oamenilor şi prin care pătrunzi fără să baţi la uşă…
E.P.: „Debutanţii sunt prea tineri ca să ştie cine sunt eu cu adevărat. Sunt mulţi care nu ştiu cine a fost Birlic. Numai cei care m-au văzut de douăzeci de ori jucând în aceeaşi piesă sunt în stare să stea lipiţi de zid când trec”. Sunt mulţi, maestre?
M.M.: Sunt mulţi. M-am întâlnit cu ei pe stradă şi mi-au spus că m-au văzut în Diderot de douăzeci de ori. (Lăcrimează). Şi că au rămas cu această impresie.
„CLIPĂ, EȘTI ATÂT DE FRUMOASĂ, OPREȘTE-TE!”
E.P.: Telenovelele… se spune despre ele că sunt un balsam financiar pentru actorii valoroşi.
M.M.: E-adevărat. Faţă de leafa de la teatru… e adevărat.
E.P.: Leafa de la teatru, care ştim cu toţii că e… modestă…
M.M.: Aşa este… La telenovele nu e leafa de la Hollywood, dar e o leafă „de super” pentru România.
E.P.: Leafă care să vă permită sa conduceţi un Volkswagen Tiguan. V-am văzut la volan, acum câteva luni, în parcarea artiştilor de la Teatrul Naţional. Cât de mari sunt diferenţele între salariul unui actor în prag de pensie de la teatru şi cele ale unui actor dintr-o telenovelă?
M.M.: S-ar putea să fie de zece ori mai mare leafa actorului din telenovelă.
E.P.: Şi să fie principalul argument…
M.M.: Nu, nu e principalul. Eu nu m-am dus pentru bani!
E.P.: Aţi împlinit 74 de ani pe 31 ianuarie. La câteva zile distanţă, îi sărbătoreaţi şi pe cei treisprezece ai postului Acasă TV. Spuneaţi că nu sunteţi emoţionat. Cum se poate?
M.M.: La o anumită vârstă, emoţiile… Ştii, obişnuinţa e o mare surdină. Trec! La început fac explozie, pe urmă fac numai „bum”, pe urmă – „poc” şi pe urmă fâsâie.
E.P.: Ultima dată când aţi plâns de emoţie a fost…
M.M.: Eu sunt sensibil şi plâng oricând.
E.P.: Şi când aţi râs copios?
M.M.: Mai puţin… Eu nu prea râd.
E.P.: Teatrele nu v-au mai sărbătorit, de mult timp! Cel puţin eu nu am mai auzit…
M.M.: Da, pentru ca eu nu mai sunt în vitrina teatrului.
E.P.: Totuşi, sunteţi Societar de Onoare al Teatrului Naţional…
M.M.: E-adevărat…
E.P.: Acasă TV vă sărbătoreşte. V-aţi gândit ce s-ar întâmpla dacă mâine postul TV ar înceta colaborarea cu dumneavoastră? Ar fi o ruptură dureroasă?
M.M.: Da, ar fi o cădere. Pentru că obişnuinţa asta este ceva … Este al patrulea an în care particip la telenovele. Şi dacă s-ar întâmpla asta, şi probabil că se va întâmpla, cu ce se petrece acum financiar… mă voi întoarce la teatru. Atunci voi avea timp de repetiţii, de spectacole, de turnee.
E.P.: Maestre, ce ar putea să se întâmple acum încât să spuneţi „clipă, eşti atât de frumoasă, opreşte-te!”?
M.M.: Ce să se întâmple, s-a întâmplat. De când eram tânăr, îmi doream ca la cinematografie să existe o echipă de actori care să facă numai film, să nu se gândească la spectacolul de seara. Această echipă există acum. Eu sunt într-o echipă care face numai filme. Şi mă simt bine în acest timp.
E.P.: Dar ce iubiți mai mult? Sticla sau scândura?
M.M.: Scândura.
E.P.: Aţi jucat un rol de Ministu de Finanţe, în „Umbra”. V-ar plăcea să fiţi Ministrul Culturii?
M.M.: Nu, niciodată! E o responsabilitate mult prea mare. Nu oricine poate să fie un bun organizator, să privească în ansamblu.
E.P.: Dar alţi actori care alunecă spre alte domenii?…
M.M.: Ei cred că pot face asta, da’ nu-i adevărat!
E.P.: Şi de ce nu îi treziţi la realitate?
M.M.: Nu. Nu pot să intervin în viaţa oamenilor.
E.P.: Despre actori, spuneaţi: „Suntem un morman de amintiri. Petrecem majoritatea timpului în trecut!”. E frumos, e trist… sa trăieşti din amintiri?
M.M.: Nu poţi să nu trăieşti din amintiri.
E.P.: Între amintiri, în urma dvsumneavoastră sunt şi mulţi prieteni care nu mai sunt printre noi… Cum vă treceţi dorul?
M.M.: Amintindu-mi de ei! Mereu!
E.P.: V-aţi gândit să scrieţi o carte în care să îi omagiaţi?
M.M.: M-am gândit şi am înţeles că experienţele mele personale nu fac contact cu cei care citesc. Până nu te frigi singur, nu ştii ce înseamnă focul.
E.P.: Dar dacă ar fi să scrieţi o carte, ce titlu i-aţi da?
M.M.: Nu m-am gândit la asta! În primul rând, nu m-am gândit să o scriu.
E.P.: Insist, dacă vi s-ar cere? Cum aţi începe, care ar fi primul capitol?
M.M.: Nu ştiu, cred că aş începe neaşteptat!
E.P.: Şi ultimul?
M.M.: Cu tristeţe…
„TRECÂND PRIN LUME, N-AI VOIE SĂ AI PANTALONII MOTOTOLIȚI”
E.P.: Aţi fost actor la Teatrul Tineretului, apoi la Teatrul de Comedie, Bulandra, Naţional, în perioada ’74-’80, Conferenţiar Universitar la IATC, din ’80 aţi revenit la Teatrul Național din București, unde, în 2002, deveneaţi Societar de Onoare. Suntem în 2011. Cum vă recomandaţi, care e principala dumneavoastră funcţie?
M.M.: Actor.
E.P.: Dacă vine un tânăr talentat la dumneavoastră, care e primul lucru pe care i-l spuneţi despre teatru?
M.M.: Să nu facă teatru!
E.P.: De ce?
M.M.: Pentru că viaţa lui va fi foarte tristă. Dacă nu e cel mai bun… este îngrozitor!
E.P.: Viaţa dumneavoastră este tristă?
M.M.: Nu. Eu ştiu sigur… Eu am spus că numai cei buni sunt Acolo!
E.P.: Iar eu am spus „un tânăr talentat”…
M.M.: Chiar dacă eşti talentat, să ştii că, dacă nu te întâlneşti din întâmplare cu norocul tău, cu clipa aceea care te va propulsa, degeaba ai talent.
E.P.: În Buftea, jucaţi alături de foste „fete de la pagina 5”, de sex-simboluri, de personaje mondene. Maestre, ştiu ei cine sunteţi?
M.M.: Nu, nu cred că ştiu…
E.P.: Aţi vrut vreodată să le spuneţi?
M.M.: Nu. De ce?! Nu… În primul rând mă uit cu uimire de ce au ajuns acolo.
E.P.: De ce au ajuns?
M.M.: Pentru că dau bine pe sticlă, pentru că unii dintre ei au temperament şi ştiu să-l folosească şi pentru că sunt tineri. Dar mă întrebam ce se va întâmpla cu ei când această tinereţe va trece. Ei nu vor acumula experienţa necesară ca sa rămână în continuare Acolo. Şi atunci viaţa lor va primi o gaură neagră.
E.P.: Păi şi aţi încercat să le spuneţi? Nu e de datoria dumneavoastră să-i avertizaţi?
M.M.: Nu pot să le spun aşa ceva. Nu e de datoria mea şi nici n-aş vrea să-i înnegurez.
E.P.: Şi nu e dureros că luaţi parte la…
M.M.: Ba da. Este. Mă uit şi constat.
E.P.: „Nu-mi face plăcere să mă acosteze lumea pe stradă. Aş vrea să trec necunoscut prin viaţă”. Traduceţi.
M.M.: Trebuie să fii o statuie bine spălată, fără rahat de porumbei. Trecând prin lume, n-ai voie să ai pantalonii mototoliţi, pantofii nefăcuţi, nu poţi să ţii mâna în buzunar oricând, nu poţi să te ştergi la nas cum vrei tu, pentru că se uită lumea şi tu eşti cine eşti. Aş vrea să pot să mă scarpin în fund fără să-mi fie jenă.
NU ÎȘI PREZINTĂ SOȚIA ÎN PUBLIC
E.P.: Este celebritatea o povară?
M.M.: Este! Sigur!
E.P.: Şi când obosiţi cu ea pe umeri, unde o aşezaţi ca să vă odihniţi?
M.M.: Vin acasă şi mă închid aici.
E.P.: Mai este puţin până la nunta de aur, atunci când o să vă reînnoiţi jurămintele. Ce ar mai fi de promis în faţa soţiei?
M.M.: După atâţia ani, ce să mai promiţi?! De fapt, nici nu se mai vorbeşte. Se înţelege de la sine.
E.P.: Ştiţi să vă ascultaţi tăcerile?
M.M.: Eu, da. Ea, mai puţin.
E.P.: Nu-i daţi sălii o identitate. „Eu nu văd nimic în sală, e o gaură neagră, o fiinţă cu foarte multe urechi şi mulţi ochi. Cel mai greu este atunci când cumpăr bilete pentru persoane cunoscute. Atunci există puncte palpabile în sală”. Cât de des v-aţi invitat soţia la teatru atunci când jucaţi dumneavoastră pe scenă?
M.M.: Numai la premiere. Sau la vizionare.
E.P.: De ce?
M.M.: Pentru că, dacă a văzut o dată…
E.P.: La teatru trebuie să mergi să vezi o piesă o singură dată?
M.M.: Pentru mine, nu. Dar pentru un spectator obişnuit, da. Cel care e îndrăgostit de teatru s-ar putea să vină de mai multe ori.
E.P.: Şi nu o fi venit soţia pe ascuns, niciodată?
M.M.: Asta n-am întrebat-o, dar nu cred. Mi-ar fi spus.
E.P.: Sunteţi foarte discret cu viaţa dumneavoastră personală. Nu am văzut-o prezentată niciodată pe soţia dumneavoastră la televizor, astfel încât nu o poate recunoaşte lumea pe stradă. Regretaţi că nu aţi expus mai mult povestea dumneavoastră? Nu ca apariţii mondene, ci ca o poveste de viaţă sau ca un gest făcut din dragoste pentru doamna care vă stă alături.
M.M.: Niciodată nu am spus „dumeaei este soţia mea!” sau, de pildă, „el e fostul meu student”. Nu ştiu… Nu spun niciodată chestia asta, pentru că am senzaţia că nu trebuie să o fac. Ei se recomandă singuri.
E.P.: Deci nu o introduceţi pe soţia dumneavoastră…
M.M.: Nu, doar dacă oamenii fac ochii mari şi întreabă cine-i doamna.
E.P.: Ați dus-o pe platourile de filmare de la Buftea…
M.M.: A fost de mai multe ori. Când nu se filma.
E.P.: Nu mergeţi la teatru ca spectator pentru că nu vă place să-i minţiţi pe actorii care joacă. Spuneaţi că, pentru că îi cunoaşteţi, trebuie să mergeţi la cabină şi să le spuneţi numai lucruri frumoase şi, deseori, asta ar însemna să îi minţiţi. Când aţi minţit ultima dată?
M.M.: N-am minţit niciodată. Eu am spus urâţenii… asta e.
E.P.: Şi cum au fost interpretate?
M.M.: Au dat din umeri, au dat din cap, fiecare vede cum vrea…
E.P.: Sunteţi şi pensionar?
M.M.: Da. De mult.
E.P.: Şi ce presupune acest statut?
M.M.: Nimic… e doar pe hârtie. Muncesc mai mult decât înainte.
E.P.: Între dumneavoastră şi maestrul Gheorghe Dinică a fost o prietenie frumoasă. Soţia sa, bănuiesc că v-a rămas aproape, printre prieteni. Cum descrieţi legătura cu maestrul Dinică? Ştiu că în ultima perioadă îi era din ce în ce mai greu, chiar venea la filmari cu cască…
M.M.: El a rămas prietenul meu şi în amintire, şi în realitate… Soţia lui este prietena mea. Mă gândesc cu dor la el mereu…
E.P.: Şi atunci când „zburaţi”, aşa cum spuneti dumneavoastră, vă întâlniţi undeva?
M.M.: Nu, nu mă întâlnesc cu el.
E.P.: Dar de care alte mari nume, dintre prietenii pe care i-aţi pierdut, vă e dor?
M.M.: De mulţi. De toţi! De Gheorghe Constantin, de Iordache, de Caragiu, de Amza…
E.P.: Credeţi că se va aşterne vreodată uitarea peste numele lor?
M.M.: Pentru mine, nu. Mulţi însă nici nu ştiu cine au fost.
E.P.: E dureros. Peste ani, vă înspăimântă acest aspect când va fi şi cazul dumneavoastră să treceţi Dincolo?
M.M.: Nu.. e normal. Nu mă sperie.
E.P.: Spuneaţi că suntem „un popor de leneşi, hoţi, de ciubucari, de matrapazlâcuri, corectitudinea nu a existat în România”… Dumneavoastră sunteţi român… vă descrie declaraţia?…
M.M.: Da. Întregul popor nu poate fi categorisit. Dar fiind astfel procentajul cel mai mare, ai tendinţa să asimilezi noţiunea cu întreg poporul. Ca dovadă că n-ai văzut la intrarea în sălile de spectacol o căciulă pe care scrie Radu Beligan.
E.P.: Numai românilor le e „dor”. Cuvântul românesc e intraductibil în altă limbă. Nu e cea mai frumoasă trăsătură a acestui popor?
M.M.: Ba da. Poporul nostru e de-o sensibilitate excesivă. Şi mai sunt tăcerile lungi între evenimente… şi acumulările de tristeţe şi de ură care vor exploda cândva. Nu ştii când şi de ce.
E.P.: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” Ce-i doreşte Marin Moraru ţării lui?
M.M.: Ei, Doamne! Întotdeauna mi-am dorit legi care să funcţioneze, oameni care să ştie ce doresc la conducerea ţării.
E.P.: „Vulgaritatea, în ţara noastră, a devenit normalitate. Este imposibil ca eu să trăiesc în această cloacă”. Totuşi, o faceţi! Şi, mai mult decât atât, nu puteţi sta două săptămâni departe de ţară, fără să vi se facă dor”.
M.M.: Da. Ce să fac?! Când văd nereguli care mă întristează și îmi umflă ficatul, le șterg. Am un burete imaginar cu care le şterg. Ce nu-mi place, şterg. Şi atunci ele nu mai există. Dispar complet. Iar eu trăiesc liniştit şi ferice.
E.P.: Ştiu că, o perioadă, aţi fost plecat din ţară, în Germania. Câţiva ani aţi jucat în limba germană. Știaţi dinainte limba germană? Cum aţi reuşit să interpretați în altă limbă, o limbă care nici nu aducea cu cea maternă?
M.M.: Nu ştiam limba. Mi s-a aruncat textul în braţe şi a trebuit să mă descurc. Am învăţat fonetic şi apoi am început să învăţ şi limba.
E.P.: Şi de ce v-aţi întors în ţară? De dor?
M.M.: Nu, pentru că nu-mi plăcea acolo. Puteam să rămân fără nicio problemă!
E.P.: Dar în altă parte a lumii nu vi s-a oferit niciodată vreun contract?
M.M.: Nu. Şi ce să fac cu el?! Ce să fac dacă ramân acolo? Limba asta, pe care am învăţat-o de când m-am născut, are atâtea valenţe pe care nu le pot completa în altă limbă…
E.P.: S-a inaugurat de curând steaua de pe bulevardul actorilor de la noi. Prima, pentru maestrul Florin Piersic.
M.M.: Da, am luat şi noi exemplu de la Hollywood.
E.P.: Când urmează steaua Marin Moraru?
M.M.: Neinteresant.
E.P.: De ce toate clasamentele încep cu Florin Piersic?
M.M.: Pentru că e cel mai vorbăreţ şi se laudă pe sine.
E.P.: Sunteţi prieteni?
M.M.: Sigur! Chiar îl iubesc.
E.P.: „Nu m-am gândit că o să ajung la bătrâneţea asta. Vedeam la 40 de ani un om şi era foarte bătrân pentru mine. Iar cei care aveau 60 de ani erau morţi de mult. Nu m-am gândit cum voi arăta şi ce voi face, iar când mă uit la Radu Beligan, la 93 de ani, mi se pare un Matusalem, un Hymalaya unde nu voi ajunge niciodată”. Este grea bătrâneţea?
M.M.: Nu e grea, e neaşteptată.
E.P.: Haideţi să ne notăm de acum în agende un interviu pentru când dumneavoastră veţi avea vârsta de acum a maestrului Beligan. Acceptaţi?
M.M.: Nu pot. Pentru că nu voi ajunge niciodată…
E.P.: Aveţi certitudinea asta?
M.M.: Sunt sigur!
E.P.: De ce?
M.M.: Ştiu eu!…
Maestre, până la următoarea plăcintă cu mere rămăseseră 18 ani, 11 luni şi trei zile.
februarie 2011