UCA MARINESCU: „LA UN MOMENT DAT, MĂ CHEAMĂ O ANUMITĂ ZONĂ DIN LUME”

Jules Verne ar fi fost gelos pe jurnalul de călătorie al Ucăi Marinescu! Este concluzia la care am ajuns, după interviurile pe care exploratoarea româncă mi le-a dat. Este prima femeie din lume care, la 61 de ani, cucerea cei doi Poli ai Pământului. Astăzi, la peste 70 de ani, după ce a cucerit şi Înălţimi, şi Adâncuri, depăşind record după record, Uca Marinescu împlineşte câţiva ani buni de când nu mai are televizor, pentru că… nu-şi permite preţul abonamentului tv!

 

 

EVELINE PĂUNA: Bine v-am găsit! M-ați primit acasă… Totuși, cât timp petreceți aici? Eu îmi imaginam că locuiți… într-o valiză!
UCA MARINESCU:
În general, înainte – acum 10-15 ani, călătoriile mele trebuiau să fie în timpul concediului pe care îl aveam. Deci nu puteau dura mai mult de o lună, o lună și ceva. Cea mai lungă călătorie a fost de șapte luni, în 2011, când am făcut înconjurul Lumii, trecând prin 24 de țări și zone. Ceea ce înseamnă locuri pe unde eu, în călătoriile anterioare, n-am mai fost. Scopul a fost de a cunoaște oamenii. Noi nu suntem diferiți, suntem aceiași, peste tot. Ce ne deosebește este felul cum ne gândim viața.
E.P.: V-ați născut în 1940, și, încă din primii ani ai copilăriei, aveați o pasiune pentru ieșitul în natură. Vă fascinau expedițiile, călătoriile…
U.M.:
Da, așa este. M-am născut cu această pasiune. În ultima perioadă am denumit-o Chemare. La un moment dat, mă cheamă o anumită zonă din lume. De exemplu, în februarie 2012 trebuia să plec în Antarctica. A fost o Chemare, dar nu am putut să realizez acest lucru.
E.P.: Bănuiesc că v-au împiedicat motivele financiare.
U.M.:
Normal. Nu renunț la Antarctica, doar amân… Antarctica, pentru mine, înseamnă și zonele polare și simbolizează și locul unde m-am născut. Locul unde m-am născut este tot un pol al frigului, este în Harghita, la Joseni. În copilărie am întâlnit temperaturi de minus douăzeci de grade, dar stăteam mult afară, la joacă. Greu putea mama să mă aducă în casă. Veneam de la școală, aruncam ghiozdanul și fugeam afară să mă joc.
E.P.: Istoria personală este foarte interesantă pentru că știu că sunteți nepoata poetului maghiar Ady Endre.
U.M.:
Da, bunicul meu a fost frate cu marele poet al ungurilor – ca Eminescu al nostru, să spunem. Poate am și de acolo anumite trăsături, prin mama mea.
E.P.: Mama dumneavoastră – o unguroaică frumoasă, orfană, căsătorită cu un român chipeș. În primii ani de viață nu cunoșteați limba maghiară și chiar vă tachinau copiii la joacă. Și așa v-ați hotărât să învățați limba și să citiți poeziile unchiului celebru.
U.M.:
Și nu numai poeziile lui, ci și alte elemente de cultură și de istorie a ungurilor. În ultima perioadă am citit destul de mult despre faptul că un mare istoric ungur a încercat să găsească originea ungurilor, pentru că ei vin de undeva din zona Asiei și, de câte ori am fost în Uzbekistan, în Kazahstan, în Tibet, am încercat și eu să găsesc urme ale plecării lor de acolo. Tatăl meu era din Sibiu, mama a făcut liceul românesc la Brașov, la noi s-a vorbit românește. Dar, pentru că mă jucam cu copiii și trebuia să ne înțelegem cumva, am învățat ungurește. Acum vorbesc ungurește la fel cum vorbesc românește și nu fac nicio diferență între oameni, între un ungur și un român.
E.P.: Cineva spunea foarte frumos odată, că viitorul are întotdeauna o aripă în trecut. Dumneavoastră ați trăit și momente de liniște, dar și momente extrem de agitate. Adolescența v-a fost marcată de despărțirea părinților. Mama s-a recăsătorit în Gheorgheni, iar tatăl a plecat la Mărginimea Sibiului, acolo unde dumneavoastră aveați să redescoperiți ce înseamnă cuvântul „acasă”. Ați fost nevoită să mergeți la un internat. De acolo aveți primele degerături. Mi s-a părut interesant că primele degerături nu au fost dintr-o expediție, ci de la un internat.
U.M.:
Da, pentru că frigul era foarte mare. Noi mergeam la școală dar nu ne văitam. Nici părinții nu spuneau nimic. În ghiozdan aveam jumătate – cărți și jumătate – lemne. Pentru că trebuia ca, în școală, să fie căldură, cât de cât. Primele degerături le-am avut acolo. Nu eram singura, au mai fost și alți copii… Dar am trecut peste această amintire.
E.P.: Nu au fost momente care să vă facă să vă promiteți o răzbunare în fața vieții, la un moment dat?
U.M.:
Nu pot să o numesc răzbunare. Chiar zilele trecute discutam cu cineva și îmi spunea că eu am fost Aleasă. I-am spus că exagerează, dar fiecare dintre noi are un drum al lui.
E.P.: Viața v-a purtat în atâtea domenii! La început ați vrut să dați admiterea la Medicină, pentru a vă vindeca tatăl, care se lupta atunci cu o problemă de sănătate. Viața a făcut – Destinul, Dumnezeu… să dați la Educație Fizică și Sport.
U.M.:
Dumnezeu există și întotdeauna a avut grijă de mine. Am trecut prin situații dificile și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am găsit o cale de ieșire din probleme, o cale care nu m-a făcut să merg mai departe.
E.P.: Până în anul 1996 ați fost profesor de educație fizică și sport la Liceul „I.L. Caragiale” din București – performanțe notabile, o carieră notabilă în învățământ. Ați încheiat această carieră pensionându-vă de la instituția respectivă. La 54 de ani aveați să primiți o lovitură foarte mare pentru destinul dumneavoastră – soțul dumneavoastră a hotărât să iasă din povestea de dragoste și să se regăsească într-o alta, chiar cu prietena dumneavoastră cea mai bună.
U.M.:
N-a fost cea mai bună… Eu am mulți prieteni, dar așa s-a întâmplat.
E.P.: Tot un moment de ruptură a fost și când fiica dumneavoastră a hotărât că vrea să aibă o viață separată și să nu mai țină legătura cu dumneavoastră. Când lumea vi s-a prăbușit, ați plecat să o cuceriți. Ce a fost atunci în sufletul dumneavoastră?
U.M.:
Este un loc în sufletul meu care s-a închis. Dar s-a și cicatrizat. Este foarte greu să poți să mai atingi o cicatrice. Am încercat să uit. Nu am putut să iert, dar încerc să uit aceste lucruri care m-au dat înapoi. A fost un șoc la care nu mă așteptam. Au durat câțiva ani până când mi-am revenit. Am avut noroc, însă, că în jurul meu au fost prietenii care m-au ajutat. La un moment dat, prieteni foarte buni mi-au spus să mă duc în Liban. Soțul prietenei mele era ambasador acolo și ei au aranjat ca eu să plec din București și să văd altceva, să încep să descopăr. Lucrurile au mers mai departe, mi-am umplut viața.
E.P.: De atunci ați mai luat legătura cu fiica?
U.M.:
Nu. A fost o tentativă… dar nu a mai avut rost… De fapt, fiica mea era fiica soțului. Eu am crescut-o. am considerat că este bine să o las să își ducă viața așa cum crede ea. Îmi poartă recunoștință pentru tot ce am făcut, dar atât. Poate a fost o lecție de viață pentru fiecare dintre noi. O lecție din care putem trage niște concluzii în favoarea vieții pe care o duce fiecare. Am trecut peste momentele respective și am mers mai departe. Mi-am umplut viața, pe linie profesională.
E.P.: Au început călătoriile!
U.M.:
Și nu numai călătoriile. Datorită unor norme din Ministerul Educației, eu puteam să mai lucrez. M-am pensionat la vârsta corespunzătoare, dar mi-am continuat activitatea, pentru că îmi doream să lucrez în continuare. Nu puteam percepe ideea de a nu mai face nimic. Am lucrat la o școală de copii cu probleme mintale. Față de cei treizeci și ceva de ani, în care am lucrat în învățământ, cu tinerii, acești ultimi doi ani au fost cei mai valoroși. Apoi am continuat colaborarea la Comitetul Olimpic Român – o colaborare de cinci ani, pe teme de educație olimpică și pe tema „Mediul-Sportul-Sănătatea”. În ultimii ani de activitate am lucrat, tot colaborator, la Ministerul Sportului, la Agenția Națională de Sport. Deci, tot timpul am prelungit cât am putut.
E.P.: Dar când au început călătoriile?
U.M.:
Călătoriile scurte au început de atunci.
E.P.: Și oamenii din jurul dumneavoastră ce au spus despre această ocupație?
U.M.:
Au fost oameni care, pur și simplu nu au crezut. Când mă întorceam dintr-o călătorie și începeam să prezint materiale era ceva special pentru că expedițiile mele nu sunt turistice. Încerc să ajung în zone unde pot să descopăr ceva, unde oamenii nu au ajuns. Încerc să găsesc enclave ale civilizațiilor vechi, elemente de istorie, zone cu natură specială. Am trecut prin șase zone deșertice din lume. Am traversat toate oceanele. Am făcut ascensiuni pe vârfurile foarte înalte de pe toate continentele. În 2011 am ajuns în zona Orinoco. Este paralel cu Amazonul, dar Orinoco este sălbatic, pe când Amazonul este circulat. Acolo am întâlnit triburi care, încă, trăiesc în forme primitive și care se bucură dacă le duci o bomboană sau dacă accepți să le vizitezi satul, lucru care s-a întâmplat și în Papua Noua Guinee.
E.P.: În Papua Noua Guinee i-ați cunoscut pe cei care nu știau valoarea banilor.
U.M.:
Da. Îmi propusesem să fac Oceania. În 2004-2005… Adică Australia, Noua Zeelandă, Tasmania și Papua Noua Guinee. În călătoriile mele, întotdeauna contactez Ministerul de Externe – direcțiile respective, pentru că oricând se poate întâmpla ceva și trebuie să știu cu cine pot să iau legătura. Trebuie să specific că, în afară de expedițiile grele, călătoriile mele au fost solitare. Și în Oceania am fost tot singură. La plecare mi s-a spus să nu mă duc în Papua Noua Guinee pentru că sunt canibali acolo. Am ajuns în Australia, am vizitat-o. Niște români de acolo mi-au spus, din nou, să nu mă duc în Papua pentru că acolo sunt canibali. La plecare, m-am dus la Ambasada română să îmi iau rămas bun. O doamnă ambasador la Camberra, un om extraordinar, după ce mi-am spus părerile despre Australia m-a întrebat unde voi merge mai departe. I-am răspuns că voiam să merg în Papua Noua Guinee. „Dar de ce nu mergeți?!”, mi-a răspuns. Parcă mi-am luat zborul, așa de repede am plecat. Am ajuns în Papua, în Port Moresby – capitala. Cu doi papuași, doi ghizi tineri – Tom și Jim, am plecat desculță prin Papua. A fost o experiență extraordinară. Aproape șapte zile am mers pe poteci numai de ei știute, am urcat pe munți, iar la întoarcere, ca un bonus pentru mine, coborând pe lângă niște tufe am auzit o muzică. Și mă miram de unde vine. De fapt, noi ne apropiam de un sat papuaș, un sat de colibe. Copiii au ieșit în întâmpinare, dar fiind foarte timizi, s-au ascuns după tufe și ne cântau. Aceasta a fost primirea pe care ne-au făcut-o! În general, unde știu că sunt copii, merg cu bomboane la mine. Acum nu mai aveam. Și am vrut să le dau o hârtie de cinci dolari. S-au uitat la ea, au ridicat-o și au început să râdă. Pentru că era o hârtie cu care nu știau ce să facă. N-au nevoie de bani. Asta este explicația. Tot ce au nevoie au în jurul lor. Trăiesc doar în partea vestică a insulei Papua Noua Guinee. Nu au ce să facă cu banii! Nu îmi venea să cred, am rămas puțin uimită. Am stat cu ei, seara, la focul veșnic – vatra noastră veche. La ei tot timpul arde focul, în centrul spațiului în care sunt colibele. Acolo ei cântă, dansează – am dansat și eu, și povestesc.
E.P.: Fericirea, la ei, are alte coordonate.
U.M.:
Da. Acolo am simțit, de fapt, ce înseamnă să fii fericit. La fel cum în Mongolia am simțit ce înseamnă să fii liber.
E.P.: Ce v-a dat acest sentiment?
U.M.:
Mongolia este mai mare decât ne dăm seama – are și marele Deșert Gobi, dar și Podișul impresionant. Cam 70 la sută din populația Mongoliei este nomadă – adică sunt păstori de cămile, de iaci, de oi, de vaci. Oamenii de acolo sunt liberi – pot să meargă unde vor, pot să stea unde vor, nu le spune nimeni nimic. Au legile lor, regulile lor de viață. Nu pot să spun că fac ce vor, ci fac ce trebuie. Iar faptul că Ginghis Han este cel care a crescut călare, îi face ca, și acum, de când copilul este foarte mic, să îl pună pe cal.

 

 

marinescuuca
E.P.: Am văzut unde ați trăit fericirea, unde ați văzut ce înseamnă libertatea, dar știu că a fost un moment când ați fi vrut să opriți timpul pe loc. Se întâmpla atunci când ați cucerit cei doi Poli ai Pământului. Înainte de a ajunge la punctul final al destinației, ați încetinit pasul pentru a vă bucura de experiența aceea. Aveați 61 de ani atunci. Sunteți singura română ce a reușit o astfel de performanță!
U.M.:
Da. Primul român și singura femeie care realizează această performanță, adăugând, în același an, Polului Nord și al doilea pol, Polul Sud. Pe 23 aprilie – Polul Nord, și 24 decembrie 2001 – Polul Sud. Ne-am dat seama târziu că este Crăciunul, atât eram de obosiți. Expediția a fost grea, dar în acea seară, când am ajuns, le-am cântat colinde colegilor mei de expediție. La Polul Nord a fost o încercare – a Omului, de a se învinge. A fost vorba de a descoperi, de fapt, că poți mai mult. În prima parte a expediției, mergând pe schiuri, era foarte greu. Erau alături de mine zece bărbați. Eu îmi spuneam, în gând, „nu mai pot”. Tot spunându-mi asta, realizez că, de fapt, eu merg. Că nu aveam ce face, trebuia să merg. Și atunci mi-am dat seama că problema este psihică, nu fizică. Nu am avut echipament așa cum era nevoie și mi-au degerat picioarele. Eu mergeam fără să îmi simt picioarele. În fiecare zi făceam o pauză de douăzeci de minute, în care ne așezam pe sănii. Mi-am scos apa caldă și am băut din termos. Douăzeci de minute au trecut repede, și eu nu m-am ridicat, precum ceilalți. Ghidul, marele explorator polar Viktor Bolyarski, a venit la mine să mă întrebe ce fac. I-am spus să mă mai lase măcar cinci minute. El și-a dat seama că este căderea mea și mi-a dat acele cinci minute. Ceilalți s-au bucurat de minutele în plus, care au trecut și mai repede! Eu tot nu m-am ridicat și atunci Viktor a venit la mine și mi-a spus să merg mai departe pentru că mai aveam 1.700 m până la Pol. Deci, după aproape o sută de kilometri făcuți deja, ce mai conta un kilometru?! Tot ceremonialul Polului cere să-ți lași bagajele – sania și ce mai ai, și să mergi numai pe schiuri. Atunci am luat-o cu toții la fugă. Pentru mine nu mai avea nicio importanță că nu-mi simțeam picioarele. După vreo jumătate de kilometru, am început să merg încet. Viktor a crezut, din nou, că am ceva și a venit să mă întrebe ce se întâmplă. I-am spus vorbele în care mă regăsesc – „dacă ajung repede, fericirea mea va fi scurtă”. Așa, am mers încet și am tot adăugat fericire. Eram cu o victorie extraordinară a mea.
E.P.: Se spune că, în zonele foarte reci, simți aproape că pământul ți se surpă sub picioare. Așa este?
U.M.:
Nu neapărat. În zonele cu gheață se întâmplă acest lucru. În zonele polare, pentru că densitatea este atât de mare. În fiecare zonă – și la Polul Nord, și la Polul Sud sunt undele magnetice care se activează în anumite perioade. Când am fost la Polul Nord – și geografic, și magnetic, magnetismul era foare puternic și nu numai că pare că se surpă sub picioare, ai și senzația că treci pe sub ceva. Eu am avut impresia că trec pe sub o boltă. Tot din cauza oboselii, prima dată am crezut că am halucinații. A doua oară… Noi, din când în când, ne depășeam unul pe celălalt, pentru că mergeam în șir, și, în momentul acela mă depășea un chinez, care și el a făcut același gest – s-a aplecat. Atunci am spus că nu simt numai eu asta. Iar la prima oprire am stat de vorbă. Părerea mea este că nu cunoaștem încă această Terra pe care o locuim. Terra are viață. Fenomenele prin care trece Pământul sunt fenomene p care nu le cunoaștem. În grupul nostru a fost și un alt rus, Viktor Serov, un savant, un om de știință care a cercetat interacțiunea între forțele magnetice ale Polului geografic Nord și Polului Nord magnetic. La Polul Sud, această compoziție a gheții a fost, iarăși, interesantă, pentru că, mai ales pe ultimii 50 de kilometri – acolo este un pustiu interminabil. Ai impresia că nu ajungi niciodată la Pol, la un moment dat s-a surpat, am simțit că se surpă gheața și am îndoit genunchii, sperindu-mă că o să cad în hău. Am mers mai repede, ca să ies din zona respectivă. Senzația s-a tot repetat. Am avut un ghid canadian și un explorator german care, în seara respectivă, la cort, ne-au explicat ce se întâmplă. În afară de acest lucru, profunzimea gheții era foarte clară – puteai să vezi până la mare adâncime. În Antarctica, stratul de gheață poate să aibă grosimea de la 800 până la 2.000 de metri. Bine, nu vedeam atât, dar era foarte interesant acest fenomen.
E.P.: Aveți amintiri aproape cinematografice. V-a propus cineva din România să facă o ecranizare a vieții dumneavoastră. Sponsorizările nu prea există…
U.M.:
Există propuneri, dar cei care lucrează în domeniu nu prea înțeleg. Au fost două situații în care eu am oferit toate materialele pe care le aveam – imagini și poveste. Au apărut în câteva publicații, dar cred că, în momentul de față, prioritatea e a lucrurilor care fac senzație. Constat că nu e de interes povestea unei călătorii sau a unei expediții, ca pe vremea lui Jules Verne sau a lui Thor Heyerdahl. Zonele în care am ajuns sunt zone speciale. În același timp, eu nu am televizor de vreo 12 ani…
E.P.: Pentru că statul român vă oferă o pensie din care vă descurcați destul de greu, și pentru că, atunci când ați făcut lista cheltuielilor lunare, ultimii bani trebuiau să fie împărțiți între mâncarea pisicii și taxa abonamentului tv.
U.M.:
Da. Acesta a fost un motiv. Al doilea motiv a fost pentru că televizorul îți ia timpul, iar eu prefer să citesc, pentru că încerc să cunosc cultura, istoria, valoarea fiecărui popor.
E.P.: Vreau să vorbim și despre Stânca Belucha, din Munții Altai. Spuneați odată că ajungerea acolo v-a schimbat viața.
U.M.:
Și acolo a fost o chemare. Pentru că eu am plecat cu Trans-Siberianul, cu intenția de a ajunge în Siberia, în Kamceatka și în Altai, pe care îl văzusem cu un an sau doi înainte, în zona Mongoliei, pentru că am fost de două ori în Mongolia. Acolo am descoperit că Altaiul, zona de munte cuprinsă și în China, și în Rusia, și în Mongolia, și în Kazahstan, este specială. Atunci mi-am propus să intru în inima acestui munte – Belucha, Altaiul siberian. În acelașii timp, a fost punctul în care s-a putut observa cel mai bine eclipsa totală de soare. Erau mulți oameni de știință de pretutindeni, care au venit la poalele stâncii Belucha pentru a studia.
E.P.: Se spune că este o stâncă magică…
U.M.:
Este o stâncă magică. Creasta acesteia este sub formă de potcoavă. Toată zona este cu gheață și cu zăpadă. Ascensiunea pe Vârful Belucha este dificilă, dar se poate face. Zonele din împrejur sunt, de asemenea, cu gheață și zăpadă. Am urcat în partea dreaptă a acestei creste, a început eclipsa totală de Soare, a dispărut Soarele, s-a întunecat. Dar Belucha, vârful – strălucea.
E.P.: În 2010 ați făcut înconjurul Lumii. Dacă alegem o singură amintire din această expediție, care e aceea?
U.M.:
Este foarte greu. Aș spune măcar câteva. Între Orinoco și Amazon este un mare masiv. Se numește Roraima. Este un masiv sălbatic, este un masiv în care localnicii nu pătrund pentru că îl declară sacru. Acolo nu s-au aventurat decât câțiva dintre exploratori. Se pare că acest masiv este o cetate, stâncile se prezintă ca un perimetru închis. Este o cetate închisă, care protejează tot. Eu nu am reușit să ajung, mi-ar mai fi trebuit încă zece zile… În schimb, am urcat pe cataractele acestui Roraima. Este un râu, care te duce până sus, unde, într-un areal cu o insulă, în trunchiurile copacilor cresc orhidee. Acolo este o liniște specială, pur și simplu ai senzația că te topești de câtă liniște este. Această insulă închide masivul – trebuie să treci de ea ca să intri în masivul Roraima. Nu mă gândesc la Galapagos – care a devenit o destinație turistică și unde broaștele țestoase au de suferit. Mai trăiește una dintre ele, de pe vremea lui Darwin – are 300-400 de ani. Probabil că, din Rezervația lui Darwin – acest arhipelag Galapagos, nu va mai rămâne nimic. Deși broaștele țestoase au delimitată zona în care trăiesc, turiștii, pentru ca să le fotografieze de foarte aproape, pătrund prea aproape de ele. O altă zonă la care aș vrea să mă opresc este Armenia, o țară mică, dar o țară cu o istorie și o cultură valoroase. Acolo am apreciat faptul că au o credință în religie – credința ortodoxă, care este atât de bine înrădăcinată în fiecare și în toate locurile lor încât nu poți să intri într-o mănăstire în care să nu te apleci, să nu simți puterea și valoarea religiei. Ei din asta trăiesc, așa cred că au și rezistat greutăților istoriei. Alfabetul lor – primul alfabet care a fost creat de către un călugăr care cioplea lemne. Așeza așchiile care săreau din lemnul respectiv și forma literele. Este singurul alfabet care a fost făcut așa și este foarte vechi.
E.P.: Ați fost și în proverbiala Patagonie, ce-i drept, mai demult. Cum e acolo?
U.M.:
Patagonia este o zonă specială. Acolo am mers acum mai bine de zece ani. Am fost pe urmele Vasului Belgica și a marelui savant român Emil Racoviță. A fost o aniversare la Academia Română. A fost o chemare, din nou, am spus că trebuie să mă duc în Antarctica și m-am oferit să duc două plăci comemorative. Înainte cu trei săptămâni de a pleca, a murit mama mea și, atunci, am spus că nu mai plec. Dar, după câtva timp, când pierdusem orice aranjament, am spus că pot să iau supărarea cu mine și am plecat. Am ajuns în Rio de Janeiro și eram mulțumită că am ajuns până acolo – aveam luat biletul de avion până acolo, deci l-am folosit, în rest, pierdusem celelalte legături. Am coborât spre Patagonia. Patagonia, din tot ce citisem despre ea, era o zonă specială – a trecut pe acolo și Emil Racoviță. Interesant a fost că, fără să vreau, am nimerit pe un segment prin drumul pe care l-a făcut Racoviță cu savantul argentinian, Moreno, care a creat muzeul din La Plata. Patagonia a rămas sălbatică. Deci mai sunt vechile haciende, vechile ferme. Sunt aceiași călăreți conducători de cavalcade de cai, aceiași crescători de vite. Corespunde descrierilor lui Racoviță și a lui Julius Popper, care, și el, a trăit în zonă, spre sud, spre Țara de Foc. Eram atât de fericită că am ajuns în Patagonia, încât nu îmi mai trebuia nimic. Eu, când plec într-o călătorie, nu spun că plec, ci călătoria mă ia cu ea.
E.P.: Pentru dumneavoastră, imnul țării noastre a fost intonat, la un moment dat, într-un cadru oficial – atunci când președintele Traian Băsescu v-a decorat…
U.M.:
Domnul președinte Băsescu nu m-a decorat. Am fost decorată de ceilalți doi președinți. Am fost decorată de către domnul Emil Constantinescu și de domnul Iliescu… Oricum, pentru mine președintele țării nu are nume. Președintele țării e… președintele țării. Vreau să revin puțin la Țara de Foc. Din Patagonia am trecut, cu un autobuz local, apoi cu un avion de mici dimensiuni, în Țara de Foc. Țara de Foc însemna, pentru mine, un țărm spre Antarctica. Este Ushuaia, care are port… Deja devenisem nostalgică, aveam păreri de rău că nu o să ajung în Antarctica. Ar fi fost prima mea prezență acolo. Și, visând, mergând spre un muzeu care se numește Fin Del Mondo, m-am oprit la bariera portului. Mă uitam la vapoarele care erau acolo, priveam în depărtare, spre Antarctica. Era port strategic – un soldat a venit la mine și m-a întrebat de ce stau. I-am spus că aș fi vrut să merg în Antarctica, dar că nu am cum. Mi-a arătat un vas de croazieră… Ar fi însemnat bani – ceea ce nu aveam. Aveam 1.500 de dolari, și pentru drumul de întoarcere. Deci mergeam oarecum intuitiv, fără să am ceva planificat. M-am dus la muzeu, la întoarcere m-am oprit din nou la barieră, să îmi iau rămas bun. Același soldat a venit și mi-a spus că mai este un vas rusesc care merge în Antarctica. Am rămas la barieră și l-am așteptat pe căpitanul vasului, era un estonian – un om extraordinar căruia îi voi fi recunoscătoare toată viața. Conducea spărgătorul de gheață și asculta Chopin. M-a întrebat de ce mă duc în Antarctica. Eu, de multe ori, în fața acestor oameni puternici… mă fac mică. Timid, am spus că am două plăci comemorative pe care trebuie să le duc pentru Expediția Belgica. Și m-a luat cu el. L-am întrebat cât trebuie să plătesc și mi-a spus că nimic. A fost soarta, a fost Dumnezeu, a fost Mama – care era în gândul meu. Pe vas mi-a spus că are doar o cabină sub punte. Eram în stare și să dorm pe punte, numai să pot să plec. Descrierea a fost destul de dură, Pasajul Drake este cea mai frământată strâmtoare din lume – au fost valuri, a fost furtună. Eu am stat pe jos, trei zile. Mi-a fost destul de greu, dar important era că eram pe acel vas. Am intrat în apele Oceanului Antarctic, am văzut balene, iceberguri. Fericirea mea a fost enormă. La stația argentiniană Almirante Brown, domnul căpitan m-a ajutat să pun placa comemorativă. Eu aveam cartea lui Racoviță, pe care a scris-o când s-a întors – se numește „Spre Sud” și are niște hărți. Un ofițer m-a întrebat despre ele. Le-au studiat, pentru ei a fost o surpriză extraordinară. La întoarcere, eu mă uitam, din nou, pe hărți și am spus că, undeva în zonă, ar fi Insulele Cobălcescu – denumiră dată de Emil Racoviță, pentru că, acum o sută și ceva de ani, ei au dat denumirile. Au fost primii în zonele respective. Ei mi-au spus că nu pot fi acolo, pentru că ei cunosc zona. Am tăcut, să nu-i contrazic. În jumătate de oră căpitanul m-a strigat și mi-a spus că am avut dreptate și că o să trecem pe lână ele. Ne-am oprit în dreptul lor. A fost pentru prima dată când am ascultat muzica lui Vangelis – Antarctica, atunci, la bord.
E.P.: Știau românii de acasă prin ce treceți? Știau ei de acea mie de dolari și atât?
U.M.:
Nu. Aveam aranjat, înainte să contramandez din pricina momentului de care v-am spus, un avion care să mă ducă din Santiago de Chile în Punta Arenas și, de acolo, în Antarctica, să pun placa și cam atât. Dar, pentru mine, a fost, din nou, Chemarea.
E.P.: Președintele Franței, Nicolas Sarkozy, v-a oferit un trandafir alb.
U.M.:
Da, a fost o surpriză pentru mine pentru că am fost nominalizată de către Ministerul Sportului să particip la un eveniment special, când Franța a preluat președinția Uniunii Europene. Președintele Sarkozy a declarat vârful Mont Blanc – Vârf al Uniunii Europene. Acțiunea a avut ca scop ca fiecare țară europeană să fie reprezentată de către o femeie. Împreună să formăm un lanț în jurul vârfului, să arătăm că, uniți, cucerim înaltul. Am reprezentat România. A fost grea prima parte a ascensiunii, după care am intrat pe ghețar, unde eram în elementul meu. Organizarea a fost extraordinară. La întoarcere am primit trofeul, o diplomă, o parte de echipament. Trofeul – acest trandafir alb ca Mont Blanc.
E.P.: Ați încercat să mergeți la Ministerul Turismului sau la reprezentanții unor companii importante să le explicați demersurile dumneavoastră? Să… le cereți?
U.M.:
Eu am o experiență a mea. Sunt ardeleancă și nu m-am schimbat. Îmi este foarte greu să cer. Am apelat în unele locuri, mi s-a spus că este criză. Cunosc deja oamenii – când mă duc și explic ceea ce vreau să fac mi se spune că nu se poate sau să mai vedem… Pentru mine e important să ajung într-un loc, pentru că acolo mă descurc, nu stau la hotel, ci în casele oamenilor. Nu costă mult…
uca_marinescu_704c9a8660

 

Interviu difuzat de postul de televiziune The Money Channel – Ianuarie 2012 / Foto: Income Magazine

Top