70 de ani de teatru în care, aşa cum spunea Fănuş Neagu, „a umplut legenda cu legendă”. De ani buni refuză orice apariţie în mass-media. Carmen Stănescu a împlinit astăzi, 29 iulie 2017, 92 de ani. La mulți ani!
„Am trăit repede. Mi-au zburat clipe infinit de multe!”
29 Iulie 1925. Într-o casă de pe strada Dragoş-Vodă, se năştea, în lumină, un copil. „Moaşa care o asista pe mama la naştere a prezis că pruncul ce se va naşte va trăi în multă lumină, pentru că strada, deşi era încă noapte, era luminată «a giorno» de farurile multor maşini adunate probabil la vreo petrecere”. S-a născut Carmen Eugenia, cel de-al doilea nume fiind pus de bunicul din partea mamei. Bunicul şi bunica nu au fost niciodată căsătoriţi, el având o soţie legală la Paris, Eugenia. Carmen Stănescu îi poartă numele fără ca vreodată să-l fi folosit pe scenă. Discret, ca şi copilăria cu aer aristocratic pe care o poartă în memorie. O copilărie cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, cu imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata la bal… Până şi faptul că momentele din primele luni de viaţă sunt păstrate pe hârtie fotografică sunt indiciul unei copilării aparte pentru vremurile acelea. Mergea la cinema. „Cu tata la «Frankenstein»” şi cu mama la «Tarzan» şi la filmele de dragoste”. Şi aşa a apărut dragostea pentru scenă şi reflectoare. „Într-o vacanţă de iarnă am început să plâng că eu vreau pe scenă şi nu mai vreau la şcoală!”. Atunci tatăl i-a promis că asta va face, teatru, dar după ce termină şcoala… Şi destinul s-a ţinut de cuvânt! „N-am fost artistă decât pe scenă. În casa mea şi printre prieteni mă comport ca orice femeie echilibrată. Sunt liniştită, chiar tăcută… Vă închipuiţi că aş fi murit de mult dacă aş fi fost şi în viaţă tot atât de debordantă ca pe scenă. Trebuie să se ştie că e greu să stai în vitrină o viaţă întreagă!”. Despre timp… ne spune doar că „uneori am impresia că voi trăi o veşnicie, ca altă dată să mă sperii de viteza cu care sunt catapultată de viaţa asta a mea şi atunci mă grăbesc”. Regrete? Cred că o doare şi acum teribil că nu a fost lângă părinţii ei, când s-au stins. Lângă niciunul. Când s-a stins tatăl, era pe scenă, în timpul unui spectacol. Iar când mama a plecat în stele… era într-un turneu. Şi poate că ar mai fi acela că nu i-a oferit copii scumpului ei Damian Crâşmaru. A trecut prin câteva încercări… toate sarcini toxice. În rest… „Mă descopăr cu fiecare gând. Noi oamenii cunoaştem adevărata faţă a noastră, pe care o ascundem celorlalţi şi, cu egoism, o păstrăm numai pentru noi. M-am surprins de nenumărate ori spunând altceva decât gândeam. De multe ori am spus unor oameni că sunt frumoşi cu toate că… Am simţit în clipa aceea că mă adorau. Şi chiar asta voiam… Trecutului nu i-am dat prea mare imporanţă. Am trăit în permanenţă aşteptând ce va fi. Prezentul l-am consumat întotdeauna cu graba de a ajunge la «mâine». Din această cauză am trăit repede, mi-au zburat pe sub nas clipe infinit de multe fără să le dau atenţie, fără chiar să le păstrez pe unele din ele în memorie. Astăzi m-aş fi bucurat de ele, chiar rele dacă ar fi fost. Ce greşeală! Am gândit tot timpul că nu mă interesează trecutul. Ce-a fost a fost! Încă o dată, ce greşeală!”.
Concertul de pian al lui Rahmaninov
Copilăria zugrăvită într-o casă din Bucureşti, de lângă biserica Dobroteasa… Imaginea tatălui – tânăr avocat, „frumos, talentat, dar fără bani”. Mama – „şi ea frumoasă, amândoi amatori de muzică şi dans. Luau mereu premii la dans la balurile de la Cercul Militar”. Mătuşa – „Lelya, se mutase la Nisa, nemaisuportând clima Parisului”. O străbunică artistă de revistă şi o alta, grecoaică, de o frumuseţe răvăşitoare. Apoi Bety – „unguroaica, angajata noastră”. Toate aceste fărâme de viaţă sunt retrăite de ochii pătrunzători ai artistei Carmen Stănescu. Apoi cartierul evreiesc în care a simţit rebeliunea legionară din ianuarie 1941, adăpostind în casa ei fetiţele evreice ale unui vecin… brazii de Crăciun în familie, bunicul – arhitect cu studii la Viena şi pianul. Ei bine, pianul la care învăţase să cânte valsurile lui Chopin… apoi mazurcile. Şi partitura a rămas deschisă la „Concertul pentru pian” al lui Rahmaninov pe care n-a reuşit să-l studieze suficient pentru că pianul a fost vândut. Cu banii după el s-a cumpărat un frigider. „Ce lipsă de minte!”. Apoi nesuferita de evreicuţă Eliza Finkelstein, colega de școală. O pârâcioasă! Dar fetiţa Carmen o domina întotdeauna şi o câştiga în tabăra ei atunci când se jucau de-a „Traian şi Decebal”. În jocul copilăriei, Carmen Stănescu visa să schimbe cursul istoriei şi, deci, câştiga mereu Decebal! Apoi Gena, Carmen şi Jacqueline! Erau prietene de nedespărţit şi, Doamne, câte altele!
Damian Crâşmaru, o iubire pentru o viaţă!
S-au cunoscut pe scenă, când el înlocuia într-un rol principal un alt actor din piesa în care ea era eroină. Spectacolul a fost un succes, iar cei doi au rămas împreună. S-au căsătorit civil trei ani mai târziu, iar peste alţi câţiva şi-au unit destinele în faţa lui Dumnezeu, la Sinaia. Cine e Damian Crâşmaru în ochii lui Carmen Stănescu? „Norocul meu! Am avut parte de un om inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea copilăroasă, m-a iubit ca pe un copil şi aşa a avut nevoie de mine în viaţa lui – aşa cum sunt eu. Iar eu am avut nevoie de o minte ca a lui, sclipitoare, care a îmbogăţit şi completat viaţa mea de copil nebun. Şi pentru că tot este în vogă iureşul acesta de evenimente care pun actorul să aleagă între scenă şi pensie, Carmen Stănescu ne-a permis să parcurgem cu privirea câteva rânduri dintr-o scrisoare de la soţul său, bilet pe care îl păstrează şi care, Doamne!, cât se potriveşte situaţiei actuale. Restul?! E tăcere! „Mă chinuie gândul de a mă retrage din profesie şi, – auzi ce absurditate! -, vreau să devin stăpânul vieţii mele, care, de fapt, nu prea mai e. Eu nu am fost stăpân pe nicio singură zi din viaţa mea, am fost supus unei alergături tot înainte şi iată că nu mai am unde să mai alerg. Trebuie să mă opresc. În acelaşi timp, ideea de a mă retrage din teatru e dureroasă, fiindcă teatrul pentru mine a fost un fel de călătorie în lumea miracolelor. Am fost rege, duce, prinţ, filozof, visător, fante, erou romantic, comic, răzvrătit, îndrăgostit, protestatar, viclean, pasionat, călător în alte galaxii, victimă amoroasă, cuceritor – şi, aşa, ca o ironie a tot ce am fost, să devin pensionar! Să pierd toată această lume! Chiar dacă a fost o lume asemănătoare unui castel de cărţi de joc, a fost un castel frumos!”
„Ai de văzut un singur lucru. Pe Carmen Stănescu. Restul, nu contează!”
… asta îi spunea criticul Nicolae Carandino, despre piesa „O femeie cu bani”, unui prieten care îl rugase să îi recomande „ce e de văzut la teatru”. Continua apoi… „ea n-are nevoie de noi (publicul), iar noi nu ne putem lipsi de ea”. Rolurile actriţei Carmen Stănescu, menţionate doar, ar umple toate paginile noastre de revistă. Nu ajunge să vorbeşti despre viaţa ei pe scenă, ar trebui să o retrăieşti, cu toate amintirile pe care le-a strâns în cei 65 de ani de teatru. Ileana Cosânzeana – „Înşir`te mărgărite”, Miţa Baston – „D`ale carnavalului”, Felice – „Bădăranii”, Dona Uracca – „Cidul”, Zoe – „O scrisoare pierdută”, Doamna Pape – „Nevestele vesele din Windsor”, Prinţesa Kosmonopolis – „Dulcea pasăre a tinereţii” și Ardele, – „Egoistul”, în 2004, sunt doar câteva dintre ele, titluri pe care le rosteşte „a memoria”, orice om obişnuit să poposească adesea pe fotoliul unui teatru. A făcut şi film – Războiul de Independenţă, Muşchetarul român, Povestea dragostei, Premiera, Fraţii Jderi, Tinereţe fără bătrâneţe, Runda 6, Bădăranii, Telegrame, Doi vecini.
„Bătrâneţea vine la tine chiar dacă nu ai chef s-o primeşti”
Vorbim apoi despre bătrâneţe… Parcurgem gânduri scrise în pagini de carte – „Destăinuirile” din 2003. „Bătrâneţea e aceeaşi peste tot, cu regrete, cu dureri, fără perspective. Şi atât de egoistă! Cu totul altfel e privit frumosul de un om tânăr: parcă i se cuvine totul şi trece, putem spune, chiar cu nepăsare pe lângă el. Bătrânii, în schimb, vor să apuce şi să reţină totul, chiar numai cu ochii. Bătrâneţea vine la tine chiar dacă nu ai chef s-o primeşti. Cu obrăznicie deschide uşa, intră în casă hoţeşte cu chei furate de nu ştiu unde, pe unde a tot umblat şi n-a mai obosit. Ea oare de ce nu-mbătrâneşte, să nu mai aibă putere să ne deranjeze în toiul vieţii, atunci când ţi-e mai bine şi crezi în nemurire? Odată instalată în casă, îţi aduce numai necazuri, atât e de nerecunoscătoare pentru găzduire. Vrută sau nevrută, această ospitalitate, vai de noi, o facem de nevoie, să ne punem bine cu dracul până trecem puntea! Care punte? Mai bine să nu ne gândim la ea! Şi uite-aşa stăm la braţ cu bătrâneţea asta nesuferită ani şi ani. Cu cât are răfuieli mai mari cu tine, cu atât te chinuie mai mult. Dacă n-o interesezi în mod deosebit, atunci lucrează repede şi ajungi repede să treci puntea, fluierând şi chiar bucuros că scapi de tovărăşia ei antipatică. Câteodată proasta asta mai întârzie cine ştie din ce motive. Atunci e bine şi chiar ne batem joc de ea. Nu ne vine să credem că ea va fi mai tare ca noi, văzând-o sosind atât de prăpădită. Şi uite – fir-ar ea să fie! – că se întremează lângă noi, se simte bine, îi prieşte, şi până la urmă triumfă, lua-o-ar… La mine se răsfaţă, o simt eu că-i place de mine, şi asta mă face să cred că mă va lua cu binişorul, ca să stea cât mai mult în preajma mea. Cum să nu se simtă bine, când eu mă joc tot timpul cu ea? (Şi ea cu mine, bineînţeles.) Îmi face hatâruri şi-mi îngăduie foarte des să arăt superb, deci se dă bătută, cu siguranţă din cruzimea cu care mă pândeşte pentru a se revanşa odată şi-odată. Cert e ca mă iubeşte – şi eu de ce n-aş profita de treaba asta? O trag pe sfoară cât pot. Furându-mă cu coada ochiului când adorm seara la televizor, mă şi mângâie de multe ori. Am prins-o cu mâna ei moale şi zbârcită pe mine şi atunci o cârpesc peste ochi, cum face eroul din filmul horror de pe ecranul din faţa mea. Dar somnul nu mă iartă şi atunci mă duc să mă culc, lăsând-o pe ea la televizor. Aici îmi dovedeşte ea că e mai rezistentă decât mine. Şi, neavând altă distracţie, scârba, se leagă de bărbatu-meu, care mai aţipeşte şi el din când în când, tot la televizor”… Carmen Stănescu împlinește 92 de ani!