Prima dată am văzut-o acum câțiva ani, într-un spectacol neconvențional. N-am știut cine e, pentru că nu i-am văzut numele pe afiș. I-am căutat chipul printre numele actorilor tineri, chiar și pe Facebook. Multă vreme n-am găsit-o. Am revăzut-o la ani distanță, tot într-un spectacol al Asociației RAMPA. Acum joacă mai des și lumea i-a învățat și numele. Am invitat-o în fața aparatului foto, în cel mai aglomerat loc din București, tocmai pentru că știu că se face remarcată. „Să știi că pot mai mult decât arăt!” este declarația pe care aș pune-o să o repete și în fața regizorilor și în fața producătorilor de film. Adela Bengescu n-a arătat încă ce poate cu adevărat! Și n-a dat încă primul autograf! Căutați-o în spectacole și rugați-o să vă semneze pe agendă. Într-o zi vă veți lăuda cu autograful ei!   

 

– Cine ești tu, Adela?
Cine sunt eu?! Primesc întrebarea aceasta foarte des – „Cine ești tu, Adela?”. Eu spun așa: am 24 de ani, sunt o fată din București, am terminat Actorie… sunt actriță – trebuie să mă obișnuiesc să spun asta. Am senzația că mă definesc mai multe lucruri. Față de public mă definește ceea ce fac – asta este ceea ce ar trebui să știe publicul despre mine -, în rest… nu știu ce spun oamenii care mă cunosc.

– Aparent ești plăpândă, firavă, dar în tine se ascunde un vulcan. Te potrivești și pentru roluri de femeie-copil, și pentru cele de femeie-femeie și am văzut că nu ai o problemă în a aborda nuditatea pe scenă. Din acest punct de vedere, știu că înainte, în școala veche de teatru, se spunea că actorii care sunt admiși poartă o „etichetă”, încă de la început, cu tipologia pe care o vor juca. Ce etichetă ți-or fi pus ție profesorii?
Și noi avem cumva astfel de „etichete”. Dar acest lucru este normal și ni s-a și explicat. Noi avem un timp foarte scurt de lucru în școală, iar ca să lucrezi un personaj care nu se înscrie în tipologia ta, ar trebui – tu ca actor – să lucrezi mai mult. Neavând acest timp, trebuie să începi să cunoști actoria măcar în rolurile în care te potrivești. E un fel de a-l proteja pe actorul care se află la început de drum. Măcar să înțeleagă ce-i cu el! În facultate, eu am jucat roluri care cer foarte multă energie. Mi s-a părut destul de divers ce mi-au dat. Am lucrat comedie. Eu credeam că asta o să fie: că o să lucrez foarte multă comedie! De fapt, și repertoriul meu a fost cumva axat foarte mult pe comedie. Abia în anul al doilea de facultate, spre final, am jucat Shakespeare, am făcut „Visul unei nopți de vară” și eram Hermia. Am spus: „Wow, comedie!”. Prima, că în rest… Bine, lucraserăm Cehov… ceva dramatizări dar nu… Comedie – abia la Master am lucrat Caragiale – Mița Baston, un rol la care nu mă așteptam. Profu’ mi-a spus să fac Zița, că e un rol mai apropiat de mine, dar eu i-am spus că vreau să lucrez Mița. A fost de acord și a ieșit bine!

– Cum ai ajuns la Teatru? Fiecare actor are o poveste, care este povestea ta? A fost odată o fată din București…
…Care nu e din București. Eu sunt din Slobozia. Apoi am stat trei ani în Constanța. Mama s-a mutat în Constanța și am locuit acolo, acolo am terminat liceul. Deși am stat doar trei ani la Constanța, anii aceia m-au cam construit. Am fost la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, la matematică-informatică – engleză intensiv.

– Mate-info?! Ești bună la matematică?
Da, am dat și admitere la Facultatea de Matematică. Am intrat cu 9.80. Apoi le-am spus că plec. Mă rugau să rămân, dar am spus că nu, că am hotărât să nu rămân la matematică. Dar mama a făcut foarte multă matematică, sora mea este foarte bună la matematică. Toată familia e cu matematică, fizică. Am și eu talent la asta, dar nu sunt genială ca sora mea. E foarte ciudat: eu nu m-am gândit foarte serios la Teatru. Adică nu am avut acest vis de mică. Cel puțin nu serios…

– Dar ce vis aveai?
Voiam să mă fac avocat. Când eram mică, mama se uita la serialul „Ally McBeal” și mie mi se părea supertare. Pe mine nu mă lăsa să mă uit pentru că nu înțelegeam glumele, mă dădea afară din cameră dar eu ascultam serialul. Nu înțelegeam nimic, dar râdeam pentru că râdeau vocile de pe fundal. Mi se părea supertare și mă gândeam să mă fac avocat. Am avut o obsesie că o să devin avocat, că o să țin pledoarii și că o să scot oamenii din închisori. Voiam doar cazuri grele, nu divorțuri. Visam cazuri de FBI. Mă uitam la toate emisiunile cu FBI și-mi spuneam că o să fac și eu ce fac oamenii aceia. Apoi am vrut să devin chimist, să fac experimente în laboratoare de parfumuri. Eram convinsă că o să descopăr un nou miros de parfum. Numai că nu am fost foarte bună la chimie – adică eram cam varză! Nu înțelegeam deloc chimia, dar eu voiam să fiu chimist. Apoi a apărut ideea cu Arhitectura. Mama mi-a spus să încerc. Eu nu desenam, ceea ce a fost o problemă – abia trag două linii la geometrie. Și „chestia” s-a produs în liceu, când am avut o colegă care mi-a spus că am „ceva” și m-a întrebat de ce nu mă fac actriță. Imitam foarte multe lucruri, cu prietenii de liceu. Era distractiv, nu mă gândeam serios la asta. La un moment dat s-a făcut o piesă, un spectacol după Shakespeare – „Pericles, Prince of Tyre”, pentru un festival în engleză. Festivalul se organiza în București, la Teatrul Nottara. Îmi amintesc că în juriu era Maia Morgenstern alături de alți oameni despre care nu știam cine sunt. Am jucat rolul prințesei din această piesă și am luat premiu. Neașteptat! La Festival am luat „Premiul pentru cea mai bună actriță”. Cred că eram în clasa a XI-a. Atunci mă gândeam să dau la Teatru, începuse să-mi placă… dar nu știam cum mă simt pe scenă, dacă am emoții… Nu mai fusesem pe scenă vreodată! Mama mi-a spus că nu contează ce fac la festival, că e important să-mi dau seama cum mă simt pe scenă și apoi o să vedem dacă dau sau nu la Teatru. Apoi am sunat-o și i-am spus că am luat premiu. M-a întrebat ce mi-au dat. I-am spus că am luat și bani și că am luat și un trofeu. Ne dădeau câte o statuetă, ca la Oscaruri. O am și acum, scrie pe ea „Shakespeare Heritage – Best Actress”. Deși am terminat facultatea și joc destul de mult, mama arată și acum tot statueta aceea: „Ia uitați ce a luat fata mea în clasa a XI-a!”.

– A fost prima recunoaștere oficială care ți-a schimbat traiectoria profesională.
Cam așa ceva. Țin minte că aveam emoții și n-am vorbit deloc cu Maia Morgenstern. Diriginta mea a vorbit cu ea și ei i-a spus doamna Morgenstern că ar vrea foarte mult să-mi dea premiul acesta și că trebuie să dau neapărat la Actorie. Apoi s-au întâlnit peste un an de la concurs, întâmplător, și Maia Morgenstern a întrebat-o pe doamna dirigintă ce mai fac. Ce mai fac eu. „Bine, ce să facă, e la școală”…

– „Cu matematica…”
„Cu matematica”, exact. I-a spus că urmează să dau Bac-ul și a fost întrebată dacă dau la Actorie. „Nu știu dacă dă, doamna Maia Morgenstern, deocamdată face matematică!”. „Spuneți-i să dea că mie mi se pare că ar putea să intre!”, a fost răspunsul. Doamna dirigintă mi-a povestit de această întâlnire. În clasa a XII-a m-am hotărât să dau la Actorie și am venit la niște cursuri. La UNATC se făceau cursurile care se fac în fiecare an…

– Ai făcut meditații?
Nu, nu am făcut meditații. La aceste cursuri veneau profesorii din facultate, vorbeai cu ei, dar nimic mai mult. La cursurile acestea am fost un an. Dar am picat primul examen de admitere. După ce am picat, am mers un an la Facultatea de Litere. Am făcut română-engleză, după care am maid at o dată la Actorie și am intrat.

– Dar când ai picat la examenul de admitere la Actorie nu te-ai gândit că poate nu teatrul e drumul?
M-am gândit, sigur. Am fost cam deprimată.

– Dar știi de ce ai picat?
Da, eu îmi dau seama de ce. Prima probă a fost foarte bună. M-am și mirat că mi-au dat „admis” după prima zi și eram convinsă că dacă am luat proba aceea intru la facultate. M-am trezit la ultima probă, când atmosfera era mult mai tensionată. Eram zece fete într-o sală, așteptând să ne prezentăm în fața comisiei. Era protocol și asta punea presiune pe noi. Pe lângă emoțiile acestea m-am trezit cu reflectoare și s-a rupt totul. Nu mai știam sigur nici ce-am pregătit, nici dacă mai știu textele. La un moment dat le ziceam încremenită, fără să mă ridic de pe scaun. Țin minte că mi-a spus atunci domnul Florin Zamfirescu să mă ridic în picioare. De fapt, m-a întrebat dacă vreau să mă ridic și am spus „Nu! Nu vreau, aici stau”.

– A doua oară ce se schimbase?
A doua oară aveam mai multă încredere și mă gândisem deja la presiunea din jur, la emoții. Și cred că asta m-a ajutat. Am fost și la Călimănești înainte – se organiza o tabără acolo pentru cine voia să dea admitere. Sigur că nu au intrat toți. Pentru că toată lumea credea că dacă mergi la Călimănești sigur vei intra. Sau dacă intri – ai intrat pentru că ai mers la Călimănești și l-ai cunoscut pe domnul Zamfirescu care lua și clasă. Nu-i așa. Sunt foarte mulți care au mers la Călimănești și nu au intrat la UNATC. Dar tabăra aceasta ne-a ajutat foarte mult pentru că ne-am cunoscut. Acolo vedeai că sunt oameni ca și tine și nu te mai simțeai atât de incapabil sau de singur. Ne-a ajutat să ne deschidem pentru că lucram în fața oamenilor.

– Cine s-a bucurat pentru tine când ai fost admisă la Actorie?
Mama. Și prietenele mele care chiar au venit și mi-au adus o șampanie.

– Când te-ai simțit actriță?
Încă mi-e greu cu asta. Chiar vorbeam cu un coleg. Lui îi este frică să spună că este actor pentru că nu se simte actor.

– Unul dintre actorii pe care îi cunosc mi-a spus că s-a simțit actor atunci când a trebuit să completeze un formular pe stradă și a ajuns la rubrica „profesie/ocupație”. Atunci n-a mai putut să ocolească termenul.
Nu știu… Probabil că ești actor atunci când îți spun alți oameni „actorul cutare” sau „actrița cutare”. Actriță?! Ok, mă simt. Puțin așa. Cred că prima dată m-am simțit actriță la Teatrul Bulandra, când am jucat în „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban. Cred că atunci m-am simțit prima dată actriță, prin atitudinea lui și a celorlalți. Eu nu terminasem atunci facultatea. În plus, eram la Teatrul Bulandra pe care îl visam!

– Cât mai contează diploma în meseria voastră?
Contează ca să te poți înscrie la concursuri pentru posturile de actori din teatru. Să te accepte la concurs… dacă n-ai actele… Deci, contează ca să te duci la niște concursuri de angajare.       

– E o veșnică discuție despre actorii în vârstă și actorii tineri, despre războiul dintre generații care nu este artistic, pe scenă, ci pentru locurile de muncă din teatre. Simți asta?
Nu îmi dau seama foarte bine. Pe mine, de exemplu, o actriță considerată „în vârstă” – mi-a fost și profesoară –, Mirela Gorea, actriță la Teatrul Bulandra, m-a chemat la casting pentru spectacolul lui Andrei Șerban pentru că eram pe tipologie. Apropo de tipologie – iată că te mai și ajută tipologiile! Ea m-a chemat! Pentru mine, ea e un exemplu de actor care ajută – i-a ajutat pe toți colegii mei. Unde poate să pună o vorbă bună, pune. Am auzit de chestii din astea cu discuții între actori. Am auzit mai mult decât mi s-au întâmplat.

– Acum ești angajată la Teatrul Bulandra?
Nu sunt angajată, sunt colaborator.

– Ce trebuie să mai faci ca să fii angajată?
Probabil să dau un concurs.

– Să se elibereze un post…
Să se elibereze un post. Probabil, nu știu. Dar, deocamdată, mă mai gândesc la treaba asta cu angajarea pentru că pentru mine e așa… o frică.

– E mai bună „libertatea”?
Cumva, da. Adică mi se pare că îmi place, deși îmi dau seama că n-am ceva constant, că s-ar putea să n-am bani, mă gândesc ce o să fac după… Dar într-un fel îmi și place. Adică n-aș da ușor libertatea asta, prefer să mai stau un an-doi să văd ce se mai întâmplă.

 

– Care este scena din București sau din țară care a însemnat cel mai mult pentru tine, până acum? Scena pe care ai reușit să ai cel mai important rol de până acum?
Nu știu dacă este cel mai important rol de până acum, dar scena este cea de la Bulandra – Icoanei. Acolo am intrat într-un teatru, prima dată. A fost… wow! Joc acolo deja de trei ani dar și acum sunt foarte emoționată când merg acolo. Într-un fel, mă simt ca acasă. E un loc unde am tot felul de amintiri. Acolo am jucat și „Azilul de noapte”, o singură dată, ce-i drept. Cu toții eram fascinați de locul în care jucam.

– Te-am văzut în „Azilul de noapte” la Hanul Solacolu. Pe tine și pe coelgii tăi de la RAMPA.
E un spectacol curajos… din multe puncte de vedere. Pe cine ai chemat să te vadă?
Da, e… Noi, din trupă, chemam pe toată lumea.

– Adică părinții tăi te-au văzut în scenele de nuditate?
Da. Noi la Hanul Solacolu jucam pentru câte douăzeci de spectatori. Așa era conceptul. Nu știu dacă mama m-a văzut acolo dar la Bulandra m-a văzut sigur. Și se întâmpla același lucru. Modificasem traseele, dar scenele rămăseseră la fel. Mișu (n.r. – regizorul Mihai Alexandru Ion) dacă ține de ceva ține! Ce să spună mama?! „Măi, mamă, da’ chiar trebuia?”. I-am explicat de ce se justifica și mi-a răspuns „Da, da, nu mi s-a părut vulgar, mi s-a părut chiar simpatic, într-un fel… dar, na, ești fata mea și e mai ciudat”.

– În ce măsură este corpul un instrument? Foarte multe fete frumoase din lumea artistică se dezbracă prea devreme sau fără rost. La tine, gestul acesta nu mi sa părut nepotrivit…
E foarte important corpul. Noi facem și foarte multe exerciții de mișcare. Da, corpul e un instrument, eu așa îl consider. E un spectacol în care jucăm bătrâni. Atunci mi-am dat seama că e foarte important corpul. Oricât ai avea gândirea, ea trebuie să se vadă cumva și să se transforme asupra a ceea ce ești tu. Iar eu sunt o fată. Nu pot să joc rolul unei bărtrâne… așa. Și atunci îmi schimb vocea – un alt instrument – și corpul. Trebuie să știi să folosești corpul. Cât despre dezbrăcat… pentru mine… depinde cât se justifică. Adică atunci când se justifică, o fac. De exemplu, am foarte mare încredere în Mișu. A fost ciudat. În „Azilul de noapte” noi suntem trei sau patru fete, restul sunt băieți. Dar nu m-am simțit prost față de ei. Și ei au avut o atitudine foarte profesionistă pentru vârsta noastră și pentru ce era în capul nostru. Colegul meu, Lucian, era foarte simpatic – trebuia să mă îmbrace în spectacol și-mi spunea „Să știi că nu mă uit la tine și o să am grijă cum te îmbrac!”.

– Care este barometrul prin care măsori când se poate, cât se poate și cum se poate? Care este barometrul care îți dă ție nivelul corect al lucrurilor în meseria asta? Unii fac niște gesturi pe care, mai târziu, le regretă. Alții le-ar face dar e prea târziu…
Nici eu nu știu dacă fac totul corect, tot timpul. Dar ascult de instinct și am foarte multă încredere în oamenii cu care lucrez. Pentru mine e superimportant acest aspect. Dacă am încredere și regizorul reușește să mă convingă, să mă acapareze cu viziunea sa artistică și eu să cred în ea și să vreau să-mi asum acel lucru, fac ceea ce îmi spune, chiar dacă poate părea nebunesc, ciudat sau neportivit. Și e important contextul – cât e de importantă povestea, cât e de important acel gest în poveste, dacă schimbă ceva sau nu. Dacă respectivul gest îl ajută pe spectator în vreun fel să înțeleagă mai bine anumite lucruri, îl fac. Cam așa arată barometrul.

 

– Cum e povestea cu RAMPA? Cine sunteți voi, pentru cine jucați? E un teatru customizat… „tailor made”…
Totul a pornit de la spectacolul „Azilul de noapte”, care a fost un examen. Suntem din aceeași generație, colegi. În afară de Maria Mitu, care e dintr-o generație mai mică decât noi cu un an. Mișu – Mihai Alexandru Ion – e mai mare decât noi. El a terminat Regie. A fost un examen la realism psihologic și el a ales piesa asta ciudată, primul act. Spectacolul a avut mare succes la facultate, nouă ne-a plăcut foarte mult… Acum RAMPA este o asociație de teatru. Am fondat-o pentru că obținusem spațiul de la Hanul Solacolu, care se potrivea cu „Azilul…”, iar noi voiam să reluăm spectacolul. Totul s-a legat. Călin Vasilescu, scenograf-sculptor a găsit spațiul. Într-un timp foarte scurt ne-am trezit acolo, făcând spectacolul. Ne-am întrebat ce suntem noi și ne-am dat seama că ne trebuie ceva legal. Apoi că ne trebuie nume. Nici nu mai știu cum am ajuns la „RAMPA”. Aveam mai multe variante de titlu… și am tot dezbătut. RAMPA e teatru făcut de niște tineri nebuni. Pentru mine e forță, curaj, prietenie și risc și e cea mai tare experiență de lucru în teatru!

– Ce-mi poți spune despre publicul vostru? Jucați pentru puțini și solicitați confirmări înainte de piese. Cum de aveți abordarea asta? E o strategie?
Contează să știi că vin niște oameni. Contează să îți respecți cuvântul. Nu știu dacă e o strategie… așa au evoluat lucrurile, pur și simplu.

– Care este miza?
Oamenii care vin sunt miza. Noi am jucat și pentru doi oameni. Serios, la propriu, în sală erau doi oameni. Era iarnă, ger, Bucureștiul se blocase. Noi nu ne așteptam să vină cineva. Ne-am gândit că, dacă tot ne-am adunat, probabil o să repetăm altceva. Și au venit doi oameni. Armine Vosganian, care era la bilete, a venit la noi ceilalți și ne-a spus că le-a dat niște ceai unor oameni care au făcut o oră și jumătate prin nămeți până la noi. Doi oameni. Erau niște tineri, cred că aveau 17-18 ani. M-a emoționat atât de tare acest lucru și m-a responsabilizat! De fapt, noi, actorii, nu știm câte sacrificii au făcut oamenii aceia ca să cumpere bilet. Da, și noi facem ca să jucăm, dar cred că și oamenii din sală fac sacrificii pentru 25 de lei, 45 de lei. Iar dacă ei sunt două ore în sală, măcar să vadă ceva! În plus, ceea ce facem e ceva în care credem. Pentru mine, miza este și ce cred eu. Iar eu cred foarte tare în ce am de spus prin spectacol. Cred că e foarte important. Cred că sunt idei care trebuie auzite, desigur, de cine dorește.

– Jucai altfel dacă atunci ar fi fost 200 de oameni, nu doi?
Chiar vorbeam despre asta cu Mișu. Citisem un citat din Bob Dylan, cum că este mult mai ușor să joci – mă rog, în cazul lui era cu cântat – pentru cinci sute de mii de oameni decât pentru cincizeci de oameni. Oare de ce? Am citit asta și le-am arătat colegilor mei. Și mie mi se pare mai greu să joci pentru doi oameni și, poate, mai ușor să joci pentru două sute. E chiar un exercițiu interesant. Acei doi oameni au reacții autentice, nu râd pentru că a râs altcineva, nu se lasă influențați de energia comună. Acei oameni aflaseră despre noi de pe site. Și au venit.

– E clar ce ți-a dat teatrul. Dar ce ți-a luat?
Timp. Nu mai am foarte mult timp. Mă simt vinovată uneori, dacă fac ceva care nu are legătură cu teatrul sau dacă am mult prea mult timp de relaxare sau mă simt prea bine. În astfel de momente mă simt vinovată că nu fac mai mult pentru teatru, că nu repet. E foarte ciudat sentimentul ăsta. Și e contradictoriu. La un moment dat vrei să pleci, te întrebi de ce faci teatru, pentru cine…

– De ce faci teatru?
Asta mă întreb în fiecare zi. Pentru că nu pot să fac altceva! Chiar nu pot! E o necesitate! Simt nevoia să mă exprim și acesta e singurul mod în care știu. Să desenez nu știu, să cânt nu știu. Îmi plac toate artele! Sunt fascinată de pictori!

– Se spune că, la început de drum, se fac promisiuni scenei. Că n-o s-o lași vreodată, că n-o s-o trădezi… I-ai făcut și tu o astfel de promisiune?
Nu știu dacă am făcut o promisiune într-un mod atât de conștient. În inconștient, cred că da. Pentru că și la școală ni se spune foarte mult: „Să nu trădezi scena, că te va trăda și ea!”. Nu știam ce înseamnă asta. Să vii la repetiții, să-ți așezi decorul, să ai grijă de obiectele din recuzită…

– La un moment dat, în orice colectiv sunt momente în care apar niște vârfuri, niște vedete, niște nume. Poate chiar și în RAMPA.  Te simți „vedeta” de la RAMPA?
Nu, în niciun caz! Noi avem o chestie pe care a observat-o toată lumea care ne-a întrebat de ce nu scriem pe afișe cine joacă. E o chestie de brand. Noi suntem RAMPA și facem asta împreună. L-am întrebat și pe Mișu dacă nu vrea să scrie că a făcut regia. Și n-a vrut nici el. Și colegii mei lucrează și în alte părți și sunt foarte buni.

– Duceți spectacolele la festivaluri?
Ne-am gândit la asta. Am fost la Londra cu „Staipelochian”. Atunci ne-a ajutat ICR-ul. Festivalul ne-a acceptat spectacolul, iar la Londra am stat la sediul ICR, Institutul a plătit atunci niște cheltuieli pentru noi… A fost supertare să mergem! Noi spunem că ne-am dus complexați și am venit aroganți. Oamenii de acolo au fost foarte încântați de felul nostru de a face teatru. Noi credeam că suntem ultimii de acolo, într-un fel așa părea la început, că veneam din România, era și discuia cu Brexitul… Apoi au fost extrem de încâtați. Și, din nou ne-am gândit: wow, ce poate face teatrul!

– Aștepți marea șansă pentru un film? Care să fie… rampa pentru următorul nivel?
Îmi doresc foarte mult să joc în film pentru că eu am dat la Teatru pentru film. Sunt pasionată de toată cinematografia, sunt obsedată, mă uit la câte patru filme pe noapte.

– Păi și ce trebuie să se întâmple? Să te vadă cine trebuie?
Habar n-am! Cred că da.

– Dar te „expui” unde trebuie, ca să te vadă?
Vezi, nici asta nu știu! Cred că la noi e o industrie foarte mică de film, care nu e susținută. Eu, una, dacă aș putea, aș băga mai mulți bani în filme. În mult mai multe filme. Chiar dacă se fac și filme proaste… important e să ne dezvoltăm! Cristi Puiu spunea, într-un interviu, că s-a chinuit nu știu câți ani ca să obțină finanțare pentru un film. Și e Cristi Puiu!

– Se aude de castinguri în toate mediile voastre?
Pentru film, nu prea. Dar și asta e cu dus și întors. Pe de-o parte ai vrea să te duci să te vadă pentru un rol, pe de altă parte și cei care fac filmul și care au luptat nu știu câți ani pentru finanțare, parcă nu pot risca și te iau, la început, în roluri mai mici. E firesc să îți creezi o echipă… și când au încredere în cineva…

– De ce te-ai lua pentru un film?
Hmmm… Să-mi fac reclamă?! Pentru că sunt pasionată și pentru că, în primul rând, o să fiu acolo cu tot sufletul. Renunț la încăpățânare și la orgoliu! Sper că nu sunt dificilă… Cred că sunt uneori… Sunt! Dar ascult de regizor. Și propun. Și mi s-a spus că dau foarte bine pe cameră, mai bine decât în realitate. Ioana Covali, care face makeup-ul la spectacolele noastre a spus că ar trebui să joc în filme. Florin Bondrilă, care ne-a făcut poze, a zis la fel. Și eu aș vrea! Așa că m-aș distribui!

– Actorii citesc mult? Te simți mai „citită” decât alții din generația ta, care nu fac actorie?
Eu citeam foarte mult acum ceva timp, ce-i drept. Citesc și acum, dar nu la fel de mult. Cred că actorii citesc. La un moment dat nu mai ai timp și citești psihologie, citești ce joci și despre ce joci. Cunosc actori care chiar sunt pasionați de tehnici de teatru și citesc mult.

– Ai accepta ceva extrem de… comercial? Un proiect „subțire” dar care să te aducă sub reflector? Ar fi un compromis… te-ai folosi de el?
Deocamdată nu. E ciudat, dar acum n-am timp să mă gândesc la asta. Nu mă gândesc la imagine, n-am timp. S-ar putea, la un moment dat, să-mi doresc. Habar n-am! Cred că dacă nu mi-ar plăcea și m-aș simți prost aș juca prost.

– Când ai dat primul autograf și ce-ai scris?
Nici nu am dat. Poate mamei, la mișto. Bine, eu și fug, de obicei, după spectacole. Dar nici nu mi s-a cerut.

– Ce ai și ți-ar plăcea să nu ai?
Prea multă încăpățânare. Am mai renunțat la ea, noroc cu teatrul ăsta! Ne mai și educă!

– Cine ți-a făcut cel mai emoționant compliment în profesie?
Pe mine m-a emoționat foarte tare domnul George Banu. Eu nu l-am cunoscut, nu știam cine este. Cred că nici nu m-ar recunoaște dacă m-ar vedea așa pe stradă. A fost la „Omul cel bun din Seciuan” și i-a spus scenografei cât de mult i-a plăcut de mine. Eu nu joc foarte mult în acel spectacol și sunt într-un grup. Deci am întrebat: „Serios?”. „Da, da, da și a spus că mai vine să te vadă și în alte spectacole”. Asta m-a emoționat destul de tare pentru că îl admir pe George Banu! Și a mai fost un prieten care, după ce a văzut „Julie” mi-a spus: „Nu mi-a venit să cred că ești tu!”.

– Într-un grup, te remarci.
Mă remarcă unii oameni. Să știi că am fost și… neluată.

– Și cum te poți când ești neluată?
Am învățat să accept, în ultima vreme. E greu, e foarte greu. Vorbesc și cu colegii mei, pentru că noi mergem la castinguri. Pe unele le luăm, pe altele nu le luăm. La început e greu, ești foarte supărat și ai impresia că n-o să mai iei niciun casting. În ultima vreme suntem mai relaxați și ne gândim la mai multe motive – poate nu ne potrivim pe rol, poate nu a fost o zi bună.

– Ce e în viața ta dincolo de teatru?
Familia. Și mi-aș dori să călătoresc. Aș merge în India sau în Africa. În vreun trib. Când eram mică, îmi plăceau Marquez și Llosa – aș merge în America de Sud. Am impresia că e de mers acolo și sunt de văzut locurile unde au trăit oamenii ăia și unde au scris.

– Dacă Actoria te-ar condiționa și te-ar pune să joci un singur rol de-acum înainte, ce ai alege?
Un singur rol pentru toată viața? Doamne ferește! Hamlet. Măcar e greu! Sunt fată, aș încerca să fac Hamlet!

– Când te întâlnești cu un rol pe care trebuie să-l faci, un rol care nu seamănă cu tine, cum îl abordezi? Vorbești cu persjonajul?
La „Julie” a fost așa. La început mi se părea mai tare decât mine și de-asta mă gândeam că n-o să pot să fac rolul. Nu știu dacă e metodă de abordare, dar la „Julie” m-am luptat mult, m-am certat, m-am recoltat. Cred că te ajută mult cei de lângă tine, cei care te conduc spre rol. Nu ești singur. Deci m-au ajutat indicațiile și încrederea pe care mi-au dat-o Mișu, Răzvan și Teo. Eram cumva umilă față de ea, de personajul Julie, și asta nu mă ajuta deloc. Apoi mi s-a părut dementă. După care am început să înțeleg.

– Cum îmblânzești un personaj? Cum ajungi la el?
Începi cu textul și cauți ce-ți place. Apoi la Master am descoperit chestia cu imitația. Să te uiți la oameni și să încerci să imiți. Să iei trăsături, să te detașezi de tine.

– Dacă te-ar imita cineva pe tine, Adela, ce-ar imita de la tine?
Gabriel Chirilă mă imită când spun „Lasă-mă-n pace!”. Da, asta e, cu „Lasă-mă-n pace!”.

– Cine te lasă în pace când trebuie?
Toată lumea e nevoită.

– În meseria asta ai nevoie să fii lăsată în pace?
La repetiții, nu. Și mie nu-mi trebuie asta, deși cer. Noi, la RAMPA, de exemplu, nu prea ne lăsăm în pace, ne provocăm încontinuu. Ieși din zona de confort. În rest, cred că trebuie să te lași tu pe tine însuți sau însăți în pace, la un moment dat. Îți faci multe griji, faci multe comparații, pui ștachete… „eu nu joc acolo, la mine au venit trei oameni, poate e prost cea ce fac”… Atunci trebuie să te lași în pace!

– Sunt spectacole pe care le-am văzut de zeci de ori. Pe unele le știu pe de rost și mă gândesc că actorii le-au jucat de mult mai multe ori decât le-am văzut eu. Ajung la teatru, se îmbracă la fel, bat aceleași gonguri, urmează aceeași replică… Cum e să trăiești în buclă un rol?
Asta este cel mai greu. La un moment dat te plictisești, eu cred asta. Trebuie să pui ceva nou în tine, chiar dacă replica sună la fel. Poți să schimbi în tine, poți să cauți mai adânc în tine. Apropo de chestia asta, Andrei Șerban ne zicea că trebuie să ne întrebăm mereu de ce urcăm pe scenă. Să vrem mai mult de la noi și de la personaj. Măcar să-ți pui asta în cap. Poate nu se întâmplă imediat, dar, la un moment dat, se întâmplă. După multe repetiții, după multe spectacole, se întâmplă ceva, îți dai seama de ceva și vrei din nou să joci pentru că ai mai descoperit ceva și vrei să o arăți lumii.

– Apropo de „lasă-mă-n pace!”, când îi spui personajului „lasă-mă-n pace!”? Îl lași pe scenă, la aplauze și pleci acasă fără el?
Da. Cam așa. Îmi rămân în minte lucruri, mai ales dacă iese prost sau dacă a fost ceva de care eu nu sunt mulțumită.

– Cel mai nedrept lucru care ți s-a întâmplat în profesie?
Nu știu dacă nedrept… Poate atitudinea în fața faptului că sunt foarte mică de înălțime. Mi se pare atât de nedrept!… Adică trebuie să te comporți cu mine așa doar pentru că sunt mică?! Să știi că pot mai mult decât arăt!

– Dacă ai lua-o de mână pe Adela din Slobozia, cea bună la matematică, ce i-ai spune despre prezentul tău… viitorul ei?
„E mult mai tare decât visezi! E mult mai tare decât îți imaginezi”. Mie așa mi se pare! Și cu RAMPA așa este! E mult mai tare decât am visat!

– Când ai opri timpul?
Cândva, pe scenă, când am înțeles, când am prins ceva ce-am căutat foarte mult și când am putut să redau. Îmi mai vine să spun stop. Dacă a doua oară nu mai iese? E groaznic când nu se mai întâmplă. De-asta aș opri timpul atunci când a fost bine, să am numai varianta aia cu mine! Da’ nu merge, nu se poate!   

– Revenind la public, la fiecare dintre oamenii care vin să te vadă, spune-i ceva celui care, de pildă, stă pe rândul întâi, locul opt. Omului! Nu știm cine e, și cine știe cine va veni pe acest loc în vreo sală…
Îi spun să fie atent la ce e în fața lui. Atât! Să fie atent!