„Toți fiii mei” este un spectacol altfel decât ți-ai imagina din titlu, dacă nu ai cunoaște piesa scrisă de Arthur Miller, în 1974, an în care a și fost pusă în scenă. Cu atât mai dureros este faptul că povestea este inspirată de o știre preluată de Miller dintr-un ziar. Montarea de la Teatrul Național București este din 2009 (cu binecunoscuta pauză din timpul lucrărilor de renovare) și poartă semnătura regizorului Ion Caramitru.
America, la finalul celui de Al Doilea Război Mondial. În decursul piesei, spațiul nu se schimbă. Și nici timpul. Toate personajele își aștern povestea într-un decor care reprezintă curtea vilei familei Keller, o familie bogată. Piesa începe cu o furtună care rupe copacul plantat de familia Keller în amintirea fiului lor, Lary Keller, declarat dispărut în Război. La început, Kate Keller (Sanda Toma) pare absurdă în argumentele pe care le aduce pentru a-i combate pe ceilalți, care spun că fiul său a murit. La trei ani și jumătate încă își așteaptă băiatul acasă, lustruindu-i pantofii, zi de zi.
Chris Keller (Dragoș Stemate) este băiatul care a… supraviețuit îmbogățirii acestei familii. Însă, în secret, o iubește pe Anne Deever (Costina Ciuciulică), fosta logodnică a fratelui său. Între ei stă „fantoma” lui Lary – ba în coștiința lui Chris, ba în insistența constantă în care mama aproape obligă familia să se poarte ca și cum Lary se poate întoarce oricând. Ba mai mult, vecinii acestora continuă să îi facă horoscopul.
Deși, la început, planul celor doi îndrăgostiți de a se căsători pare absurd, Joe Keller (Victor Rebengiuc) acceptă decizia, fiind aproape un „complice” al cuplului. Ann îi pare o fată bună. Kate Keller, aparent, susține că Ann nu și-a găsit pe altcineva pentru că îi împărtășește speranța că Lary se va întoarce. Însă, în adâncul sufletului, își dă seama de legătura dintre ea și Chris.
Tatăl lui Ann fusese mulți ani un colaborator apropiat al lui Joe Keller. Însă a fost arestat și condamnat pentru erorile tehnice la piesele de avion pe care le aprobase pentru a ieși din fabrică și a servi în război. Joe îi declară lui Ann că nu-i poartă pică tatălui său, ba chiar că își dorește să-l sprijine, după ce va ieși din închisoare.
Deși Joe și Kate bănuiesc că Ann a venit să se răzbune, își dau seama că prezența ei nu ascundea această intenție abia când apare George (Ioan Andrei Ionescu). Acesta dă toate scenariile peste cap, după o vizită la închisoarea tatălui său.
Cu toții, chiar și George, crezuseră în nevinovăția lui Joe, și pentru că această idee a fost susținută de Chris, cu bună credință. Odată cu apariția lui George, se conturează ideea că Joe a fost cel care a refuzat să se prezinte la fabrică în ziua aceea din timpul Războiului, iar colaboratorul său nu a avut ce face și a dat drumul pieselor cu defect, reparate provizoriu.
Joe este pus în relație cu fiecare dintre cei din familia sa. Astfel, Chris află că tatăl său nu s-a dus atunci la fabrică, deși nu fusese bolnav. În acest moment al acțiunii, Kate își explică obsesia în fața celui pe care l-a protejat în acești ani – ea susține că vrea ca fiul său să trăiască, pentru că altfel Joe ar fi un… criminal.
Pentru a nu-l pierde pe Chris, care amenințase că va pleca pentru totdeauna, Ann scoate o scrisoare pe car o păstrase din ultima zi de dinainte ca Lary să fie declarat dispărut. Abia acest gest va explica în fața tuturor, de ce ea consimțise să se mărite la atât de puțin timp de la accidentul de avion.
În scrisoarea aceea, Lary povestea că a aflat de piesele de avion care au plecat de la fabrica tatălui său și știa că îi mor camarazii, în accidente aviatice. Nota, de asemenea, că după misiunea în care pleca, va fi declarat dispărut. Și că, dacă l-ar avea în față pe tatăl său, l-ar ucide.
Când Joe Keller descoperă scrisoarea, citită răspicat de Chris, spune că, deși Lary a zburat pe alt model de avion decât cele care aveau nevoie de piesa respectivă, abia acum își dă seama că toți cei care au pierit în accident erau… „fiii săi; toți erau fiii săi”. Apoi pleacă și se împușcă, în mașină. Este pentru prima dată când se trag draperiile casei, lăsând să se vadă dincolo, un cimitir.
Publicul caută, probabil firesc, vinovatul printre personaje. Inițial acesta pare a fi tatăl lui Ann, pe care ea nu l-a vizitat de când se afla în închisoare. Nu-l vizitase nici George. Ambii se încrezuseră în povestea susținută de familia Keller, care era un model în cartierul în care crescuseră. Vinovată pentru nefericirea tuturor pare, la început, și Kelly, pentru că îi condamnă pe toți la nefericirea ei. Apoi, vină aparentă are și Ann, suspectată că vizează fie condamnarea lui Joe, fie averea familiei. Cel nedorit este George, care, deși e vehement în argumentele sale, se emoționează odată ce revede locurile copilăriei sale. Imprudența lui Joe, care spune că nu a fost niciodată bolnav, îl face să continue să acuze. În mărturisirea sa, Joe îi spune lui Kelly că a făcut acel gest pentru a nu duce fabrica la faliment, într-o perioadă în care pe ea o interesa bunăstarea. El însuși primea presiuni să fabrice cât mai mult și astfel a apărut acea eroare care spera că va fi văzută la timp de piloți. Ba vina este aruncată și asupra lui Chris, pentru că el are acum o poziție materială bună datorită familiei sale. Apariția scrisorii o face pe Ann să pară sigură de dragostea ei, dar crudă pentru că îi arată adevărul lui Kate. Pentru că horoscopul spunea de bine în ziua dispariției lui Lary și pentru că o mamă simte întotdeauna pericolul din preajma copilului, iar Kate nu simțise nimic, publicul este condus să spere că Lary a dispărut, nu că s-a sinucis. Scrisoarea pune capac conștiinței lui Joe. Care, poate fi și el considerat o victimă a celor care făceau presiuni… În fond, el sperase ca defectele să fie reperate și nu credea că piesele vor fi folosite. Practic, glonțul cu care și-a sfârșit povestea a fost tras ca o consecință a scrisorii pe care Ann o scosese la iveală. Să fie Ann autorul moral… sau, poate, Lary, prin cuvintele în care a spus că și-ar ucide tatăl?!
Abia la final publicul își dă seama că „jocul” „de-a închisoarea” cu copilul din vecini, caruia Joe îi spune că are o temniță adevărată acasă, este o miniaturizare a situației sale – a fentat justiția, iar averea îi tăinuiește adevărul, ca o închisoare.
Tocmai aici este tragedia acestei familii – în faptul că eroarea de fabrică și deciziile amânate au dus la toate cele întâmplate. În timpul piesei, gândul publicului fuge la „ce-o fi dincolo de zidurile exterioare, cum o arăta casa?”, pentru că… „prea suntem ținuți în curte”. Imaginea de dincolo, care surprinde un cimitir, sugerează ideea familiilor îmbogățite în urma tragediilor din Război.
Piesa este despre compromis. Compromisul lui Joe în afacere. Compromisul lui Kate în a tăinui suspiciunea. Compromisul lui Chris, care nu și-a dat voie să o iubească pe Ann. Compromisul vecinilor, care aparent au uitat scandalul, pentru că puterea financiară a familiei conta. Ba chiar și compromisul lui George care, demult, a părăsit-o pe cea pe care o iubea, pentru a pleca din oraș.
„Toți fiii mei” este o piesă clasică, într-o interpretare clasică. Este genul acela de titlu pentru care te îmbraci frumos să mergi la teatru, care îți promite întâlniri memorabile cu actorii seniori (cazul Sanda Toma și Victor Rebengiuc). Cele două ore și 40 de minute îngăduie și o pauză. E un fel de-a face teatru de care unora ne era dor.
