În copilărie, a renunțat la vioară pentru a nu sacrifica viitorul fraților săi, deoarece părinții nu-și puteau permite să-i susțină financiar pe toți cei trei copii. Pe corzile unei viori sărmane s-au adunat toate visurile Feliciei. A îndurat momente grele pentru a primi vize ca să cânte peste hotare, dar nu și-a abandonat crezul că e „a României”. Și-a găsit marea dragoste pe scenă și, între două repetiții, s-au căsătorit. Felicia Filip este atât „Doamna care a cântat cu Iris”, cât și cea mai frumoasă Violetta Valéry din Operă!

• Ce înseamnă pentru dumneavoastră recunoștința – sentimentul acesta nobil pe care poate că mulți îl nutresc, dar prea puțini îl arată?

A-ți face ție însuți, ție însăți, cunoscută valoarea ta, dar şi valoarea celor care îți sunt alături și, mai ales, a înțelege că, pentru fiecare clipă din viață, trebuie să mulțumești, să cunoști și să recunoști că existența ta este legată de cei din jurul tău: cei care te-au născut, cei care te-au crescut, te-au educat, cei cu care tu îți desfășori viața, şi, mai ales, cei lângă care îţi descoperi valoarea. În momentul în care vorbești de recunoștință, cuvântul tainic este „Mulțumesc!”

• V-ați născut pe 20 martie, zi cunoscută la nivel internațional ca fiind Ziua Fericirii. Au numit-o străinii după dumneavoastră, sau dumneavoastră vă numiți după ziua internațională a fericirii?

Mi-ar plăcea să cred că lumea a numit ziua după data nașterii mele. Sigur, nu este așa! Cred că Dumnezeu, prin nașa și părinții mei, au ales să mă cheme „Felicia”, aceasta însemnând „fericire” (din latină). Apoi, acest cuvânt vibrând, universul s-a gândit că această zi ar trebui să fie, într-adevăr, Ziua Fericirii. Este și prima zi de primăvară astronomică, și, de curând, a fost numită Ziua Internațională a Teatrului pentru Copii și Tineret. Și, uite-așa, într-un fel sau altul, Universul, destinul, Dumnezeu ne leagă de evenimente și de anumite noțiuni valoroase.

• Faptul că vă numiți Felicia, că ați primit la botez acest nume, a fost ca o binecuvântare pentru tot ce avea să urmeze în viața dumneavoastră?

Se pare că da, pentru că lângă numele Felicia este și numele Ana – legat de Sfinții Părinți ai Fecioarei Maria. Și, iată, port numele fericirii, dar și un nume religios de foarte mare importanță: Ana.

• V-ați născut la Slatina, într-o familie obișnuită de oameni îndrăgostiți de cifre. Mama era funcționară, iar tatăl era contabil. Aveți frați, deci n-ați fost copil unic la părinți. Totuși, sunteți singura din familie care a descoperit muzica şi ea v-a devenit stil de viață. Cum a apărut muzica în familia dumneavoastră? Știu că mama cânta, avea o voce foarte bună, tatăl – la fel, avea o voce bună, sora dumneavoastră studia vioară, la fel ca dumneavoastră. Cine a adus, totuși, muzica în casă?

În familia mea, de când mă știu, se cânta şi încă se cântă. Aș a ar fi normal să se întâmple în toate familiile. A trăi într-o familie în care toată lumea cântă – și cântă frumos – și este armonie, și totul este binecuvântat și bine cântat, înseamnă normalitate. Astfel, îți e greu să spui de unde a început și de ce e așa. Totuși, pentru că vorbim despre recunoștință, important este faptul că părinții au dorit să ne descopere talentele și au fost preocupați să ne apropie de ceea ce e frumos, fie că e vorba de desen, de muzică sau de sport. Fiecare dintre noi, cei trei frați, a încercat și muzică și sport. Tatăl meu a fost un al om cifrelor, contabil. Ei bine, noi suntem născuți la diferență de 13 luni unul față de celălalt. Îmi place să spun că tata a calculat cifrele până și aici! Fratele meu e născut în luna ianuarie, sora mea în februarie anul următor, iar eu în martie anul următor. Am fost crescuți având grijă unul de celălalt, bucurându-ne și făcând năzdrăvănii împreună.

• Ce fac frații dumneavoastră acum, ce profesii au?

Fratele meu a terminat Facultatea de Construcții, specializarea Drumuri și Poduri, Căi Ferate, sora mea, de asemenea, a lucrat multă vreme în acest domeniu. Așadar, calculele pe de o parte și muzica, pe de altă parte, au făcut echilibrul familiei noastre.

• Mi se pare interesant că v-aţi legat destinul de muzică, deși, în copilărie, ați fost gata-gata să renunțaţi la visul acesta, pentru că familia nu se descurca foarte bine pe plan financiar. Atunci când ați avut nevoie de o vioară mai bună, de un instrument mai performant, ați spus că, pentru a nu-i chinui pe ceilalți frați cu neajunsurile acelei etape, renunțați la muzică.

Da, dar de fapt nu am renunțat la muzică, ci am renunțat la vioară, gândindu-mă că nu e drept să-i sacrific pe ceilalți frați, pentru a-mi vedea visul împlinit. Probabil că, atunci, discutam cu mine însămi, mă rugam lui Dumnezeu, și am ales să renunț la vioară și să aștept un răspuns. Răspuns care a venit, pentru că atunci au existat câțiva oameni care au spus că vocea mea este deosebită de a celorlalți colegi ai mei de la Liceul de Arte din Pitești, unde am studiat.

• Lecția copilului sărac?

Lecția copilului modest, să zicem. Cred că în familia oricărui copil modest se cunosc valorile existenței. Copilul modest știe, de mic, ce înseamnă să munceşti și să câștigi ceva prin forțe proprii, ştie ce înseamnă competiția şi victoria. Și, atunci când ai credință, bunăcuviință și valorile sunt deja cunoscute din familie și școală, îți este ușor să alegi, să înțelegi ce înseamnă toate aceste lucruri. Dar, mai ales, vei ști să nu alegi drumul facil, ci pe cel în care tu ești competitor și dorești să câștigi jucând corect. Pentru că viața nu este un război, ci este o competiție cu tine însuți. Dacă reușești să câștigi în fața ta, vei câștiga în fața oricui! Și, în momentul în care știi să câștigi în fața ta, vei avea ca noțiune de bază, ca valoare, onestitatea – care implică o altă noțiune ce se cheamă „caracter”, care se leagă cu generozitatea, și care, adunate la un loc, înseamnă iubire.

• Cine au fost primii dumneavoastră mentori?

Fiindcă noi, fraţii, eram atât de apropiați ca vârstă, când s-a pus problema de a merge la grădiniță, eu eram foarte mică. Și, ca și astăzi, la grădiniță se merge de la vârsta de trei ani. Când a început anul școlar, eu aveam doi ani și jumătate. Și părinții au încercat să-i convingă pe educatori să mă accepte. Probabil că încă de atunci aveam o anumită expresivitate, pentru că s-au uitat la mine și m-au luat cu toată dragostea. Aș a că eu, la doi ani și jumătate, am mers la grădiniță. Dacă vorbim de mentori, iată: primul mentor a fost educatoarea mea, o persoană pe care o țin minte și acum. Doresc să vorbesc despre toată lumea la timpul prezent, chiar dacă au plecat în stele. Deci, numele primei mele educatoare este doamna Petrescu. De atunci am înțeles ce important este omul căruia te adresezi. Un alt mentor a fost învățătoarea mea, o altă minune de femeie: doamna Elena Simescu. Au urmat: profesorul de teorie, profesorul de armonie… A urmat apoi clasa a V-a, în care am făcut cunoștință cu dirigintele meu, domnul Surduleac. Fiecare om, fiecare profesor, a fost, pentru mine, un model. Fiecare a contat!

• Aceştia sunt oameni care nu sunt cunoscuţi publicului. Cumva, oamenii de lângă noi sunt cei care, în anumite momente ale vieții noastre, ne fac cel mai mult bine! Cât de mult a ținut și de dumneavoastră fructificarea acestor șanse? Pentru că un copil născut în Slatina, într-o familie obișnuită, nu ar fi avut șanse atât de mari să ajungă pe cele mai importante scene ale lumii, acolo unde ați ajuns dumneavoastră. A fost un miracol?

Da, este un miracol! Și cred că se întâmplă un miracol cu fiecare copil care reușește. Important este să faci lucrurile cu adevărat, să nu te prefaci, ci să trăiești fiecare moment. Să realizezi cu toată hotărârea, cu toată iubirea, cu toată ființa ta ceea ce faci, şi, în acest fel, este clar că îți pui amprenta. Ne deosebim prin felul în care realizăm ceea ce ne propunem.

• Aveați să renunțați la vioară și să deveniți valoroasă prin vocea dumneavoastră. Profesorii spuneau că aveți în gât un bulgăre de aur.

Da. Acest lucru l-a spus o mare profesoară de canto, doamna Elena Saghin. După ce m-a ascultat, și-a deschis
agenda și mi-a arătat ce a scris: „Uite, Felicia, am scris aici că tu ai în gât un bulgăre de aur”. Peste câțiva ani, când ne-am reîntâlnit și eu eram deja studentă la Universitatea de Muzică din București, pe vremea aceea Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, dumneaei și-a deschis agenda și a citit acest lucru. Eu uitasem acel moment și, când mi-a citit din nou, am văzut în ochii dumneaei o mândrie nemăsurată, de nedescris. Mai târziu, am realizat că dumneaei văzuse dincolo de studenta pe care o avea în față atunci.

• Izbânzile dumneavoastră profesionale sunt cea mai frumoasă recompensă pentru dăruirea cu care v-au pregătit aceşti mentori.

Așa este! Și, de fiecare dată, îi amintesc pe acești oameni, pentru că sunt foarte valoroși pentru mine. Le spun și tinerilor pe care îi întâlnesc să țină cont de oamenii pe care îi au lângă ei, pentru că niciodată nu putem realiza totul singuri. Niciodată nu suntem singuri, fie că este vorba de izbânzi, fie de încercări. Întotdeauna vom avea pe cineva alături, care să ne dea curaj, să ne sprijine material și nu numai, atunci când vom avea mare nevoie. Și acești oameni sunt foarte importanți. În cazul meu, fiecare pas din viața mea înseamnă un nume scris cu litere mari. Chiar dacă nu-l menţionez de fiecare dată pe acel om, el a rămas în inima mea şi continuă să existe acolo. De fiecare dată îi mulțumesc lui Dumnezeu că, în momentele importante, am putut să pricep că am alături oameni importanți.

• Erați încă la Conservator, atunci când aveați să urcați pentru prima dată pe o scenă profesionistă, la Teatrul Muzical din Brașov, cântând în opera Rigoletto. Când l-ați întâlnit pe cel care avea să vă fie partener atât pe scenă, cât și dincolo de ea, pe Cristian Mihăilescu, care a reușit să transforme în Operă atât Teatrul din Constanța cât şi Teatrul Muzical din Braşov?

Mulțumesc, este o întrebare la care răspund cu foarte mare plăcere. De fapt, întâlnirea dintre noi doi s-a produs înainte ca eu să cânt pe scena Teatrului Muzical din Brașov, sau în Povestirile lui Hoffmann, la Opera Națională București. Ne-am cunoscut pe când eram încă studentă. Eu evoluam pe scena Conservatorului, în Sala „George Enescu” – sala de concerte unde aveam producțiile de an, pe care le susțineam cu profesoara Georgeta Stoleriu –, şi am fost remarcată, printre alții, de Cristian Mihăilescu, care era solist (tenor) la Opera din București şi scria și cronici muzicale. M-a remarcat, atunci, în facultate, ca studentă, și apoi a încercat să urmărească evoluția mea.

• Când avea să se transforme simpla privire… în mai mult?

Imediat după absolvirea Conservatorului, am fost repartizată la vechiul Teatru Muzical din Brașov și am avut o şi o colaborare cu Opera Națională din București în Povestirile lui Hoffmann – o producție nouă a Operei, rolul Antonia. Deloc întâmplător, în momentele în care Antonia îşi spunea povestea de dragoste, câteva personaje se desfăşurau pe scenă, alături de ea, pentru că erau roluri de creație. La un moment dat, trebuia să fiu în culise, să cânt o vocaliză.
Apoi, trebuia foarte repede să plec din acel loc, să ajung în cealaltă parte, ca să intru în scenă de acolo. Și, când să plec, lângă umărul meu se afla cineva care palpita alături de mine. La început, m-a deranjat puțin și, apoi, acest sentiment s-a transformat și am simțit… Au fost momente când, deşi obosită – pentru că eu făceam naveta Brașov-București, și nu era comod deloc –, chiar simțeam o transmitere de energie benefică de la cineva care stătea lângă umărul meu și mă ajuta să cânt mai frumos, să îmi fie mult mai ușor. Și iată că drumul pe care îl parcurgeam atunci din culise spre scenă a devenit o poveste ce avea ca vibrație iubirea.

• De atunci, v-ați mai despărțit vreo clipă? Ați mers, așa, umăr lângă umăr, toată viața?

N-am realizat atunci ce-mi spune viața, dar ușor-ușor am înțeles că există un moment în viață în care Dumnezeu îi atrage atenția unui om că este cineva care se află în drumul său, în cel mai frumos sens al cuvântului. Și drumul meu a fost condus de un nume: Cristian.

• Într-un caiet scria, negru pe alb, faptul că veți fi împreună.

Da.

• Putem să interpretăm şi așa, căci în caietele de limba germană ale soțului dumneavoastră, cu mult timp înainte de a vă întâlni, toate numele proprii din exerciții erau „Felicia”.

Și asta cu mult, cu foarte mult timp înainte de a ne întâlni noi: el, în public, și eu, pe scenă, în Sala „George Enescu” a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”.

• L-ați întrebat vreodată de ce scria Felicia? V-a explicat?

L-am întrebat și mi-a răspuns, uitându-se în sus: „Dumnezeu!”

• Mă gândesc acum la momentul acela din biserică, când aveați să fiţi uniţi în fața lui Dumnezeu pentru toată viața, şi la cununia civilă de dinainte, pe care ați vrut s-o țineți cât de cât secretă, şi ați tot mutat data, în funcție de repetiții. Cu toate acestea, a fost anunţată în emisiunea lui Iosif Sava.

Acea emisiunea era realizată de Iosif Sava împreună cu Luminița Vartolomei…

• … Care au anunțat: „În momentele în care noi vorbim, chiar acum, la ofițerul stării civile,

Așa este. Și, ca evenimentul să fie făcut cunoscut tuturor, în aceeași perioadă a venit Ruxandra Săraru să-i ia un interviu lui Cristian, care era realizatorul spectacolului Micul Prinț. El i-a spus: „N-am timp, n-am timp, n-am timp!” Și atunci, ea, cu vocea ei groasă, a spus: „Nu? Și de ce?” Iar el a răspuns: „Pentru că mă însor!” Ea a înțeles, a plecat, și la emisiune a vorbit de căsătoria noastră. Aș a că, cine n-a urmărit ce s-a spus la televizor, a urmărit ce s-a spus la emisiunea radio. Și, în ciuda discreţiei totale, a devenit evenimentul anului! Eveniment, sută la sută! Nu înțelegeam de ce a doua zi, la repetiţii, colegii aveau o mică reținere, ca și cum ar fi zis: „Adică, tocmai pe mine nu m-ai invitat?”

• Mă gândesc că momentele în fața altarului au fost atât de frumoase și pline de însemnătate! Ce simte o femeie când își uneşte destinul în fața lui Dumnezeu cu bărbatul pe care îl iubește?

Este un simțământ care, zic eu, nu se explică, se trăiește! Se formează o legătură specială, care trebuie să rămână, într-adevăr, până la moarte, la bine și la rău. Eu așa am simțit-o, așa o trăiesc și acum! Și, pentru că în viața mea îmi place să fac lucrurile pe-ndelete, acel moment a fost dumnezeiesc! De fiecare dată când mi-l amintesc, îl retrăiesc. Ştiu că, atunci când îmi este greu, dacă mă gândesc la acea stare pe care am trăit-o atunci, am puterea de a trece cu bine peste orice încercare.

• Acum, când plecați în străinătate, vă luați bilet dus-întors?

Da, da, ştiu la ce faci aluzie. Da, acum îmi pot permite bilet dus-întors. Și, de fiecare dată când plecam din țară, chiar dacă nu aveam bani să-mi iau bilet dus-întors, știam că mă voi întoarce. De fiecare dată am știut că mă voi întoarce la rădăcini, la locul în care m-am născut, la familia mea, în țara mea. Am fost convinsă de asta întotdeauna! Chiar dacă n-am avut bani ca să-mi cumpăr bilet și de întors, Dumnezeu mi-a dăruit posibilitatea să mă întorc.

• Cum a fost în perioada comunistă?

În perioada comunistă, prima mea ieșire în străinătate a fost la un concurs. Organizatorii au tras la sorți şi am avut numărul opt de concurs. M-au așteptat și, în prima etapă, care a ținut trei zile, am cântat ultima. Chiar m-au așteptat, au făcut pauză în desfășurarea concursului, ca eu să ajung pe scenă. Și nu numai că am câștigat premiul concursului și am avut bani să mă întorc acasă, ci am câștigat și primul premiu Mozart. La unele concursuri se acordă şi premii speciale. Unde se conferea şi Premiu Mozart, mă înscriam și îl câștigam.

• Pe toate le-aţi câştigat?

Pe toate! Acesta a fost primul. Și mai este o istorie frumoasă, legată de bucuria întoarcerii acasă. La cinci și ceva dimineața, se terminase evaluarea concurenților la ultima etapă. Eu eram obosită moartă şi stăteam pe un scaun. Ne-au strâns pe toți concurenții și au început să anunţe premiile. Au început, sigur, cu premiile speciale, printre care și acest premiu Mozart. M-am auzit strigată că am câștigat Premiul Special Mozart. M-am ridicat în picioare, am fost aplaudată, m-am așezat, m-am deconectat, și gândul meu a fost: „Pot să mă întorc acasă!” Însă am fost „deranjată” încă o dată, pentru că mi-am auzit din nou numele: câștigasem și un premiu al concursului. De asta spun că, de fiecare dată, dacă n-am avut bani să-mi cumpăr bilet de întors, Dumnezeu a avut grijă de mine. Pentru că gândul meu era să mă întorc acasă, la rădăcini, în țara în care m-am născut, în România.

• Odată, pe o vreme ploioasă, rece, de februarie, eraţi pe scările Miliției şi așteptați viza pentru a putea pleca din ţară la un concurs. Cumpăraserăți deja biletele de tren, fiindcă nici nu îndrăzneaţi să vă gândiţi la bilete de avion. Pentru a ajunge la acest concurs, pe fiecare porțiune de drum călătoreaţi cu trenul. Totuși, fiindcă era prea târziu şi trebuia să plecaţi cu avionul, familia a strâns din puținul pe care-l avea și v-a ajutat cu acea sumă de bani.

A fost o acțiune de voluntariat, adică, fratele și sora şi-au strâns toate economiile şi mi le-au dat. Pe vremea aceea eu eram studentă, dar fratele era student și avea şi serviciu, la fel și sora mea. Suma era imensă, pentru acea perioadă. Şi profesoara mea de canto, doamna Georgeta Stoleriu, care încă de atunci îmi era ca a doua mamă, m-a ajutat cu o delicatețe și o generozitate extraordinară! Deci profesoara mea mi-a dat bani pentru biletul de avion!

• A fost o lecţie de răbdare: nu știați dacă veţi pleca sau nu, erați umilită pe scările Miliției. Care a fost lecţia pe care ați învăţat-o din acel episod?

A fost o lecție dumnezeiască: în acel moment am simţit, am știut că plec. Și nu numai că am știut că plec, am știut şi că voi câștiga, pentru că știam că mă voi întoarce acasă!

• Povestiţi-ne despre episodul Toulouse, unde aţi jucat rolul Violettei Valery din „Traviata”…

Când am fost invitată să particip la această montare cu „Traviata”, aveam alte angajamente la Frankfurt şi făceam naveta. La Frankfurt, spectacolele erau în desfășurare, deci nu puteam să fiu în distribuție şi la Toulouse în prima perioadă. De aceea, am ales să fac parte din distribuţie în spectacolele din a doua perioadă, după ce se încheia perioada de spectacole la Frankfurt. Momentul special s-a întâmplat când încă făceam naveta și aveam niște zile libere.

• Atunci ați hotărât să-l invitați și pe soțul dumneavoastră, să-i prezentați orașul. Ați plecat la plimbare prin ploaie.

Am plecat, în primul rând, la Teatru, să-mi fac vocalizele zilnice. Și apoi, cum Toulouse este deosebit ca arhitectură, oraş universitar, cu istorie bogată, am zis: „Hai să mergem acum la pas, când avem timp, să vizităm librării, biblioteci”. Și Dumnezeu a început să plouă.

• Ce expresie frumoasă!

Pentru că drumul spre centru trecea prin fața apartamentului în care stăteam, am zis: „Hai să iau umbrela de acasă!” Și atunci, când eu descuiam ușa casei, a început să sune telefonul, care se afla în hol. Am ridicat receptorul și mi s-a spus: „Doamna Filip, într-o jumătate de oră trebuie să fiți pe scenă. Cântați în această seară în spectacol”. Eu am răspuns: „Da, într-o jumătate de oră sunt acolo”. M-am întors la Teatru; făcusem deja vocalizele, am intrat imediat în rol.

• Atunci, s-a scris în ziare că noua regină a „Traviatei” este româncă.

Exact, Felicia Filip!

• De ce nu „Felicia Mihăilescu”?

În acea perioadă de repetiții, în luna de miere, am stabilit că ar fi fost prea complicat să se scrie pe afişe „Ana Felicia Filip Mihăilescu”. Și, dacă luam numele de familie al soțului meu și-l păstram și pe al meu, ar fi trebuit şi el să ia numele meu de familie, deci el s-ar fi numit Constantin Sorin Cristian Mihăilescu Filip. Dar nu numai atât, mai aveam și un drum de făcut, urma să pierdem timp cu formalitățile.

• În plus, fiecare era deja un nume cunoscut…

Și asta, desigur. Deci atunci am hotărât ca fiecare să-și păstreze numele. Noi am mers de foarte multe ori la Starea civilă, ca să schimbăm data căsătoriei, şi, de fiecare dată când apăream, cei de acolo spuneau: „Nu, nu, nu! Iar schimbați data?” Deci, deveniserăm celebri din această cauză. Dacă am fi mers iar acolo pentru schimbarea numelor, am fi creat o stare de psihoză: „Iar au venit, iar schimbă data!” Astfel, am ales cea mai simplă formulă.

• O întâlnire profesioală memorabilă a fost aceea cu solistul trupei „Iris”, Cristi Minculescu. Ați fost și sunteți considerată divă. Totuși, Felicia Filip este un om modest. Cum se împacă statutul acesta de divă cu ceea ce sunteți de fapt?

Eu cred că trebuie privit altfel: poți să fii numită „divă”. Cred că noi, artiștii, care ne aflăm în lumina reflectoarelor
suntem modele. Fie că ești profesor, artist sau mentor, ești şi un model pentru tânăra generație. De aceea trebuie să ai grijă cum te comporți, ce faci, care este relația ta cu tine și cu cei din jurul tău. Comportamentul unei personalități, al unui om important contează foarte mult pentru ceilalți. Acum, sunt atentă la felul în care comportamentul meu influenţează mai ales relația mea cu publicul tânăr.

• Cum faceți să nu părăsiţi modestia pe care o aveți, atunci când oamenii vă aștern covoare de flori la picioare, când sunt minute în șir de aplauze la spectacolele dumneavoastră, când ştiţi că ați cucerit toate scenele importante?

În felul următor: am lângă mine omul care îmi spune întotdeauna care este limita peste care nu trebuie să trec. Pentru că taina vieții înseamnă și a gestiona cu prudență momentele de glorie, momentele de vis atins, dar și încercările. Acolo sus, când ești în plină glorie, aerul este rarefiat și poți să cazi de la mare înălțime. Or, dacă ai lângă tine omul care-ţi oferă mâna să te sprijine şi umărul pentru a-ți odihni capul, omul de la care să primești vorba de care ai nevoie – care poate fi „Bravo!”, dar poate să însemne și „Atenție!”, sau, „Acum, mulțumește celui care te-a ajutat, celui care a fost lângă tine” –, contează foarte mult. Dacă lângă tine se află omul care-ți oferă, fără a vrea să fie răsplătit, iubirea și ajutorul de care ai nevoie, şi atunci când ai un succes, dar şi când treci printr-o încercare, până la urmă, înseamnă că ești iubit şi de Dumnezeu, te simţi ocrotit. De aceea, ştii ce trebuie să faci și când ești aplaudat şi
calci pe covoare de flori, dar și atunci când ai în față un obstacol, o încercare!

• Au fost oameni care v-au inspirat în anumite momente, au fost întâlniri care v-au schimbat cursul vieții, au existat clipe decisive. Se poate spune că marea întâlnire a Feliciei Filip este Cristian Mihăilescu?

Cu toată ființa mea spun acest lucru! Avem 25 de ani de când ne știm unul pe celălalt! Au fost încercări, au fost momente grele, dar au fost şi momente de mare satisfacție, de mare câștig, în care el mi-a fost alături. Atunci când mi-a fost greu, am știut că pot să merg mai departe. Atunci când am fost fericită, am dublat această fericire, așa cum îi place lui să spună. Da, el este omul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit să-mi fie aproape, la bine și la greu, până când moartea ne va despărți.

• Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă cu artiștii după ce cade cortina și noi, spectatorii, plecăm mult mai încărcați sufletește. Ce se întâmplă după ce se termină aplauzele, ce simțiți?

Aș completa această imagine cu ceea ce se întâmplă înainte să se ridice cortina. Înainte de aceasta este rugăciunea pe care o fac lui Dumnezeu, să-mi dea puterea să dăruiesc tot ce pot, să-mi dăruiesc iubirea publicului cu care urmează să mă întâlnesc. Iar la sfârșit, când cortina cade, inspir adânc și mulțumesc lui Dumnezeu, de multe ori cu o lacrimă în ochi de fericire, că m-a ajutat și mi-a ascultat rugăciunea de dinainte de ridicarea cortinei.

• Spuneți că, atunci când vine pe lume, copilul își alege părinții. Pe dumneavoastră, poate indirect, v-au ales mii de copii, care vin astăzi în sala Operei Comice pentru Copii. Credeți cumva că e o misiune de credință și aceasta? Practic, cariera dumneavoastră a trecut prin foarte multe etape: etapa de formare, cea de ascensiune, succesul, când ați câștigat inimile tuturor, acum sunteți mentor pentru cei care vor să urmeze acest drum. Îl vedeți ca pe un crez în viaţă?

Da, şi îl consider şi un dar pe care Dumnezeu mi-l oferă acum. În viața omului sunt multe momente de răscruce, în care trebuie să alegi ce vei face în continuare. Unul dintre aceste momente a fost cu ceva vreme în urmă și l-am întrebat pe Dumnezeu, în rugăciunile mele, dacă e corect drumul acesta, dacă îmi este destinat mie, dacă pot să-l duc la capăt, ținând cont de faptul că, într-adevăr,este vorba de miracolul-copil, de mulți, mulți, mulți copii. Copii care sunt, Doamne!, atât de frumoși, care sunt, Doamne!, atâta bogăție și atâta miracol! Și, iată, Dumnezeu îmi spune că: „Da”, pot! Îl întreb și-I cer ajutorul în continuare, fiindcă nu fac nimic fără să știu că, dincolo de hotărârile mele, există şi acordul lui Dumnezeu pentru ceea ce doresc să fac.

• Am vorbit despre întâlnirile de la început, am vorbit despre Marea Întâlnire. Mai sunt persoane care, poate, în umbra anonimatului fiind, au contat pentru dumneavoastră în ultimii ani?

Fiecare om pe care îl întâlnesc cu un scop face parte dintre oamenii valoroși pe care îi am aproape de suflet. M-am convins că Dumnezeu mă iubește!

 

 

* Interviu publicat în volumul „Să cultivăm recunoștința!” – Editura Trinitas, a Patriarhiei Române – octombrie 2016