
Mihaela Geoană este Femeia care, prin activitatea sa alături de Fundația „Renașterea”, a schimbat viețile a mii de alte femei… Este mama devotată și soția căreia Mircea Geoană i-a spus, în fata întregii țări: „Dragostea mea”. Un interviu despre iubire, despre cele trei zile de cancer, despre anii petrecuti in străinătate, despre amintiri și vise.
– Înainte să purtați celebrul nume erați Mihaela Costea, pasionată de arhitectură…
Da, am devenit pasionată de arhitectură în jurul vârstei de 16 ani. Până la 16 ani îmi doream să fac Medicina, dar numai chirurgie.
– Și ce v-a mutat gândul?
Am fost convinsă, în special de părinți, că a fi medic chirurg, pentru o femeie, e o viață mai grea, cu gărzi… nu te poți ocupa de familie, de copii, vezi multă suferință. M-au încurajat să găsesc un domeniu frumos de muncă pentru că, spuneau ei, e important să fii încărcat pozitiv, să fii o persoană veselă, să fii inconjurat de frumos. Și au avut dreptate.
– Tatăl a fost și un model pentru dumneavoastră? Se ocupa de decorațiuni interioare și avea chiar și o afacere în domeniul acesta, conducea o fabrică…
Exact, a fost un model. Tatăl meu era directorul unei fabrici de mobilă. Era o fabrică foarte renumită la acea vreme. Tata a fost un foarte bun specialist în mobilier și lucra cu foarte mulți arhitecți – cei care proiectau mobilierul. El avea o foarte mare admirație pentru arhitecți, îmi spunea tot timpul că doamnele arhitecte sunt foarte elegante, sunt stilate, au o cultură generală bogată. Îi admira foarte mult și pe domnii și pe doamnele din acest domeniu. Și atunci, cu timpul, am ajuns la concluzia că este ceva ce mi-ar placea să fac, mai ales pentru că eram foarte bună la matematică – la geometrie eram foarte îndemânatică, așa că mi s-a potrivit.
– De mama cum vă amintiți din anii aceia ai formării dumneavoastră…
Mama este un alt exemplu extraordinar pentru mine, pentru că ea avea aceeași specialitate ca tatăl meu, era inginer de industrie a mobilei și a trecut în învățământ numai pentru a putea să-și crească copiii, pentru a putea lipsi de acasă atât timp cât eram și noi la școală și astfel să fie cu noi cât eram acasă, să ne supravegheze, să ne îndrume… A ieșit la pensie ca profesor universitar, de la ASE. Mama – o gazdă extraordinară, toți prietenii lor – aveau foarte mulți prieteni – erau înnebuniți să vină la ei în vizită. Mama gătea foarte bine, este o persoană foarte vesela, spune glume, e foarte iubită. Mama este o persoană care face foarte mult bine, este religioasă, are o credință puternică în Dumnezeu și ajută foarte multă lume.
– Iată o trăsătură care s-a moștenit…
Da, probabil că în felul acesta am luat de la amândoi câte ceva.
– Ce au spus atunci când v-au văzut admisă la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”?
A fost o mare fericire. Pe vremea aceea se intra greu la facultate, mai ales la unele facultăți și acestea erau Medicina, Arhitectura și Dreptul. Țin minte că eram 30 pe un loc, a fost o competiție foarte intensă, se dădeau probele practice întâi – desen, geometrie, desen artistic și după aceea veneau probele de matematică. După probele practice se făcea o selecție cam la jumătate dintre candidați… Eu am intrat a douasprezecea. Ce-i drept, în acel an erau numai 60 de locuri la Arhitectură. Părinții mei erau foarte fericiți că am intrat și toți cei șase ani de facultate au fost ani foarte frumoși.
– Ați fost printre studentele populare în facultate sau printre cele cu note mari dar care nu mergeau la petreceri? Cum au fost anii studenției?
Nu eram nici într-o extremă, nici în alta, eram un copil perfect normal, aveam prieteni, ieșeam, îmi plăcea foarte tare să dansez. Și acum îmi place să dansez și mai ieșim câteodată… spre surpriza celor care se află într-un club sau undeva unde mergem (n.a. – împreună cu soțul) și dansăm. Luam note bune, eram în primii 20 la sută din an, dar nu eram prima. Îmi plăcea să fac de toate.
– Eu am aflat că primul job a fost amenajarea unui magazin de pe Calea Călărașilor și că atunci ați fost remunerată, dacă putem spune așa, cu două kilograme de cafea.
Exact! E foarte amuzant. Pe vremea aceea… Deci primul job cred că a fost în martie-aprilie 1990, imediat după schimbările din țara noastră. În decembrie 1990 eram stagiar și-mi făceam stagiatura în cadrul Facultății de Arhitectură, lucrând la unul dintre marile proiecte – Casa Poporului… Eu eram într-una dintre echipe, o echipă care lucra la Casa Știintei, unde urma să fie biroul doamnei Elena Ceaușescu. Bine, noi stagiarii făceam munca de jos, nu proiectam, nu făceam cine știe ce. Dar s-au stopat toate șantierele în decembrie 1990 și atunci, cred că din luna februarie, eram toți pe liber. Eram opt sute de arhitecți care lucram la aceste proiecte și ne căutam de lucru. Ce sa găsești de lucru, că nu se construia?! Și, printr-un prieten de familie a venit rugămintea unui domn, care voia să-și facă un boutique – îi spunea el. Pe mine, de câte ori spuneam „magazin”, mă corecta: „boutique”. Atunci nu se găseau multe: cafea, țigări… și nu știu cum a evaluat sumele – cât costa un kilogram de cafea… dar asta a fost plata.
– Dar în primii ani ai formării dumneavosatră vă doreați să câștigați foarte mulți bani? Să fiți în top doar pentru a avea o situație financiară sigură sau vă doreați glorie?
În mine a fost un amestec din toate acestea, cum cred că este în fiecare dintre noi. Nu cred că cineva își dorește să aibă numai bani și să fie necunoscut. Nici să fii foarte cunoscut dar să n-ai ce mânca… Deci cred că întotdeauna trebuie un echilibru. Și, în general, am ajuns la concluzia că tot ce am făcut în viață am făcut găsind un echilibru între toate lucrurile, proiectele și părțile de viață. Nu ascund, întotdeauna mi-am dorit să pot trăi bine, adică să mă pot îmbrăca frumos, să pot să-mi fac o vacanță frumoasă… Cred că e ceea ce-și dorește toată lumea. Nu pot să spun că a fost un țel în sine să adun foarte mulți bani și să fiu foarte avară. Nu! Îi câștig ușor, îi cheltuiesc ușor…
DESPRE IUBIRE
– Pentru că spuneți despre „o vacanță frumoasă”, nu pot să nu mă gândesc la vacanța din timpul studenției, când aveați să-l cunoașteți pe cel care v-a devenit soț. Se întâmpla la Predeal, la coadă la telescaun. Cum a fost?
Da, la Predeal. Cred că era 2-3 ianuarie. Era imediat dupa Revelion, eu schiam cu fratele meu și cred că alături de încă doi-trei prieteni. Ne-am întâlnit cu un cuplu de tineri necăsătoriți, care locuiau în blocul de vizavi de noi. Și ei erau într-un grup de prieteni și-am schiat cu toții. În grupul lor de prieteni se afla Mircea și, la un moment dat, urcând cu telescaunul – erau telescaune cu două locuri, am urcat împreună. Pe vremea aceea telescaunul făcea douăzeci de minute până în vârful dealului. Și am avut timp să vorbim…
– Deci v-a cucerit în douăzeci de minute…
Nu pot să spun că după douăzeci de minute știam exact că va fi soțul meu. Dar mi-a făcut o impresie foarte bună, mi-am dat seama că e un tip foarte educat, care știe multe lucruri, care are un simț al umorului foarte ok… Mi-a făcut o impresie foarte bună și mai apoi, seara, am ieșit – cele doua grupuri – împreună la discotecă, în Predeal. Asta se întâmpla… cred că în ’83.
– Deci, iată, pe ringul de dans! Pentru că dansul este una dintre pasiunile dumneavoastră…
Exact!
– Și când v-ați schimbat numele? La cât timp după acel moment din telescaun?
La doi ani și jumătate de când ne-am cunoscut, ne-am căsătorit.
– Promitea o carieră politică de succes? Sau o carieră în diplomație? Sau în afaceri?
Nu, nici vorbă. Dimpotrivă! Culmea era că tatăl lui a fost general de armată și Mircea a făcut Politehnica. El era student la Politehnică atunci când ne-am cunoscut și ne-am căsătorit în anul în care a terminat facultatea. Sau, cel puțin, parcă așa țin minte! Și, pentru că tatăl lui avea o funcție înaltă în armată, lui nu i se permitea să iasă din țară. Probabil că se temeau să nu fie tentat să rămână sau să îi pună într-o situație delicată. Deci Mircea nu fusese niciodată în străinătate și nici nu avea vreo perspectivă să plece din cauza funcției tatălui său. Pe de altă parte, eu călătorisem. Cred că pe la doisprezece ani am fost prima dată într-o excursie în străinătate, cu mama și cu fratele meu. Într-adevăr, nu plecam niciodată toată familia pentru că așa era regula atunci, dar făcusem câteva călătorii în străinătate. Îmi plăceau foarte mult, eram fascinată. Mircea nu promitea perspective în diplomație, dar era un băiat cu o educație foarte solidă, un băiat care vorbea două limbi străine la perfecție. Era foarte draguț, dar nu cariera a fost ceea ce m-a atras la el.
FRANȚA
– Dar iată că, în scurt timp, aveați să plecați în Franța.
Da…
– Știu că momentul plecării în Franța a însemnat, cumva, sfârșitul carierei dumneavoastră în arhitectură, o carieră care ar fi fost, poate, cum voiau părinții…
Ah, nu. Am plecat în Franța în 1991, Mircea având acea disperare de a vizita țări străine, neieșind din țară până-n ’90. În martie ’90 s-a dus la concursul de angajări de la Ministerul de Externe. A luat acel concurs. Între timp, a făcut Facultatea de Drept, pentru că nu-i plăcea ingineria, și era deja în anul doi la Drept în martie ’90 când a dat concursul. A intrat pe ultimul post din Ministerul de Externe care se numea, cred, „secretar III”, la direcția Franța. În 1990, primul lider European care a vizitat România a fost Președintele Franței. Mircea a fost foarte implicat în organizarea acelei vizite, pentru că era la acea direcție. Vizita a mers foarte bine, el s-a remarcat pentru că vorbea bine, s-a descurcat foarte bine și, în momentul în care s-a oferit o bursă a statului francez pentru o școală faimoasă de administrație din Franța, el s-a înscris la concurs și l-a câștigat. Au fost doar două locuri. Și atunci am plecat, în septembrie 1991, în Franța, pentru doi ani, plătiți de statul francez. Era o sumă enormă – echivalentul a două mii de dolari pe lună – pentru România, în care un salariu de o sută de dolari ți se părea ceva fantastic. Și, în Franța, în prima lună, m-am orientat să văd despre ce este vorba. Eu nu aveam drept de muncă în Franța. Și mi-am dat seama că, dacă mă înscriu la niște cursuri postuniversitare – care se tineau o zi pe săptămână – aș avea dreptul să muncesc. M-am înscris la cursuri. Au fost chiar interesante, erau despre construcții din lemn. Astfel am avut dreptul să muncesc. Și am muncit în atelierul unui arhitect al monumentelor istorice, un arhitect care făcea prezervare și restaurare de monumente istorice. A fost extraordinar de interesant!
– V-ați fi dorit atunci să rămâneți în Franța?
Sincer, da, mi-ar fi plăcut. A fost foarte frumoasă și intensă perioada aceea. Câștigam foarte bine amândoi. Eu câștigam o sută de dolari pe zi. Când ieșeam de la birou, după zece ore de muncă, parca zburam. Mi se părea așa o chestie fantastică faptul că reușesc să câstig atât de mulți bani. Când eram în Franța am rămas însărcinată cu Alexadru. Ne-am întors când el avea cinci luni. Mircea avea în față o carieră foarte frumoasă… în România fuseseră toate schimbările, el era un tânăr diplomat care avea toate șansele să promoveze, făcuse această școală, trimis de Ministerul de Externe… Deci mi-a plăcut foarte mult viața acolo, dar perspectivele noastre cele mai bune erau în România.
AMERICA
– Să vorbim și despre visul american… atunci când v-ați urmat soțul în mandatul său de ambasador în America. Ați spus cândva, într-un interviu, că au fost cei mai frumoși ani din viața dumneavoastră…
Da, și acum spunem asta. Cu toate că și în Franța au fost ani frumoși pentru că eram singuri, n-aveam copii, câștigam mulți bani, am vizitat, ne-am plimbat pe Coasta de Azur, în Belgia… Adică am avut o perioadă frumoasă.
– Dar înainte să plecați în America, cum a fost discuția din familie, ce vă doreați, ce așteptări aveați?
Vestea despre plecarea în America a venit foarte neașteptat, pentru că pe postul de ambasador în America se băteau vreo trei diplomați, oameni foarte bine poziționați. Era domnul Chebeleu, care era diplomat în plină carieră, cred că era și domnul Agathon care era ministru adjunct sau, oricum, avea o poziție foarte mare. Mircea era director în Ministerul de Externe, adică nu ar fi fost îndreptatit să spere la asemenea poziție. Însă nu mai țin minte… se apropia o campanie electorală, domnul Chebeleu nu a fost lăsat să plece de către domnul Iliescu pentru că voia să-i lucreze în campanie, cred că s-au luptat între ei și a câștigat cel de-al treilea. Cert este că am primit vestea înainte de Crăciun, în 1995. Domnul Meleșcanu era ministru de Externe și țin minte că ne-a invitat să mergem cu ei de Crăciun și Revelion la Poiana Brașov. Și am mers acolo unde am făcut un curs intensiv de diplomație cu doamna Meleșcanu, care mi-a adus un teanc de cărți despre protocol: protocolul în America, protocolul în Anglia, protocolul în Franța… pentru că sunt diferite. Și am tot povestit… ei fuseseră de multe ori la post și erau foarte experimentați. Domnul Meleșcanu lucra la ONU, adică aveau foarte multe cunoștințe despre diplomație și despre cum este să trăiești în afară. Eram foarte doritori să dovedim că nu au greșit alegând un junior să plece la Washington. Când am ajuns acolo eram cel mai tânăr cuplu de ambasadori din tot corpul diplomatic. Eram cel mai tânar cuplu de ambasadori ai corpului diplomatic român, oriunde în lume. Era o pălărie foarte mare pentru noi și asta ne-a ambiționat să dovedim că putem face față. Și am făcut față extraordinar de bine, de aici este și frumusețea acelor ani pentru că, pe de-o parte, am avut o viață foarte frumoasa de familie pentru că am plecat având copiii mici – Alexandru avea doi ani și jumătate și Ana avea șase luni, aveam ajutor la copii, a fost o perioadă absolut superbă a lor! Am stat până când Alexandru a împlinit opt ani, deci a fost cea mai frumoasă perioadă. Din punct de vedere profesional, pentru Mircea a fost un mare succes pentru că a avut proiectele de câștigare a clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, pe care a câștigat-o, intrarea Romaniei în NATO… Erau proiecte mari, importante, la care am contribuit și noi puțin și am avut satisfacții.
– Totuși, care ar fi cel mai frumos moment pe care-l păstrați în memorie de atunci? Poate o vizită oficială undeva… Alegeți un singur moment!
Un moment foarte frumos a fost prezentarea scrisorilor de acreditare la Casa Albă, pentru că americanii pun foarte mare preț pe familie, valorizează foarte mult partenerul celui care are poziția oficială. Am fost invitați toti patru, deci cu un copil de șase luni și cu celălalt de doi ani și jumătate. Când am intrat în Biroul Oval, Alexandru era puțin obosit, îl ținea Mircea în brațe, Ana, având șase luni, era la mine în brațe… Președintele Clinton a fost foarte cald, s-a jucat cu ei. Alex s-a înviorat și a luat de pe biroul președintelui un băț colorat, cu mărgeluțe, pe care Clinton îl avea din Zair, și a început să arate cu bățul pe covorul din Biroul Oval, unde este emblema Statelor Unite. Și el arăta cu bățul, întrebându-l pe președintele Clinton… „ce-s alea”. Erau foarte drăguți, avem și o poză cu președintele Clinton și cu National Security Advisor-ul lui, care erau aplecați și îi explicau lui Alexandru ce desene sunt în covor. Sunt lucruri atât de umane și de calde, care te impresionează! Acestea sunt amintiri foarte plăcute.
– Știu că în perioada în care ați stat în America ați început să vă implicați și în acțiunile caritabile și că Ambasada României chiar s-a remarcat printr-un număr impresionant de evenimente. Le-ați contabilizat vreodată?
Uite asta nu am făcut și cred că este o idee foarte bună pentru că eram extraordinar de activi! Plecam, oarecum, dintr-o poziție proastă pentru că era acea ștampilă de țară comunistă, circula ideea, chiar și după Revolutie, că au rămas comuniști la putere… era asa… o imagine puțin amestecată. Și atunci am vrut să fim foarte activi, să invităm foarte multă lume să ne vadă, să deschidem reședința, să deschidem Ambasada, să se vadă că e totul transparent. Chiar comunitatea română venea foarte încărcată, cu teama că se filmează… Și le-am arătat cum suntem noi, tineri, nu aveam cum să fim mari comuniști. Acceptam toate invitațiile și acceptam și toate sugestiile de a găzdui evenimente în Ambasadă sau în reședință. Cred că aveam șapte-opt evenimente pe săptămână. Aveam breakfast de lucru, lunch de lucru, aveam ceaiuri, recepții, tot ce-ți poți imagina. Barbeque, evenimente în grădină, evenimente de cooking cu copiii, deci cam orice!
– Avea să fie un antrenament intensiv pentru ce se pregatea, pentru că în 2001 ați lansat Fundația „Renașterea”, alături de Cristina Copos.
Da. În America am participat, chiar cu toată echipa ambasadei, la evenimentele unei fundații americane care lupta împotriva cancerului de sân.
– De acolo v-ați inspirat?
Da. Participam și noi la acel marș împotriva cancerului de sân, ca echipă a României. Fiecare țară purta steagul său, trebuia să aibă un număr cât mai mare de participanți… Acolo am înțeles cifrele. În America, de cancer la sân se moare la fel cum se moare din gripă. Pe când în România aveam o rată a mortalității cam de 80%. Deci 80% din femeile care depistau cancerul la sân, mureau. Uitându-mă la cauze, mi-am dat sema că principala problemă era că femeile se duc foarte târziu la medic. Se duc atunci când viața nu le mai poate fi salvată. Și mi-am zis că, printr-o campanie de informare, aceste lucruri pot fi îndreptate. Și nu e atât de greu să faci o campanie de informare. Nu presupunea investiții într-un mare spital, într-un accelerator, în ceva foarte scump. Trebuia doar să transmit un mesaj. Noi, venind acasă în 2001… era atunci o foarte mare atenție pe soțiile oficialilor. Și pe noi nici nu ne văzuseră de vreo cinci ani. Am primit invitații de la foarte multe reviste. Țin minte și acum: poze, machiaj, interviuri. Toată lumea voia să ne cunoască și să ne vadă. Și atunci mi-am zis că aș putea folosi această platformă ca să transmit un mesaj util pentru femei. Și așa, în septembrie 2001, am pornit campania. Și a avut foarte mare succes.
– V-ați temut că va fi greu să-i educați pe români?
Da, sincer, am fost șocată de unele reacții. Au fost bărbați care mi-au spus: „Vai, va râde toată lumea că te ocupi de sânii femeilor”. Mi se părea atât de greu de crezut că cineva ar putea să râdă sau să glumească pe seama unui subiect atât de serios! Dar nu s-a râs, nu s-a glumit și a avut chiar foarte mare succes.
– Am găsit niște articole în presă care spun că, la un moment dat, Fundația chiar făcea mai multe decât reușea Ministerul Sănătății.
Noi am făcut foarte multe lucruri în ceea ce privește campania de comunicare. Am avut foarte mare succes pentru că era o noutate, pentru că am avut un partener extraordinar în McCann Erickson, care a venit alături de noi din prima zi și a făcut pro bono toată această campanie. S-a luat și un premiu pentru eficiență de campanie educațională pe sănătate. Acum, în România, femeile fac legătura între culoarea roz și cancerul de sân, înțeleg că trebuie să meargă la medic, că au mai multe șanse dacă-l descoperă din timp. Am avut foarte mare succes pentru că ne-am pus numele în față, și eu și Cristina Copos. Răspundeam de cheltuirea corectă a banilor. Am avut succes în a strânge bani. Și atunci am pornit și un centru de diagnostic, pentru că noi tot le spuneam femeilor să meargă la medic. Dar programarea la stat, pentru o mamografie, dura foarte mult. Și atunci am făcut acest centru de diagnostic unde femeile cu venituri mici au făcut gratuit mamografii. Numărul de mamografii pe care noi îl facem, chiar și astăzi, este mai mare câteodată decat cel al unui institut oncologic sau al unor spitale. Și noi suntem o Fundație.
„MĂ GÂNDEAM: DOAMNE, CINE-MI CREȘTE COPIII”. ÎMI FĂCEAM PLANURI DE CUM VA CONTINUA VIAȚA FĂRĂ MINE
– Ați schimbat, iată, în bine și ați salvat viața multor femei din România, însă știu că, la un moment dat, dumneavoastră v-ați confruntat cu spaima de a avea acest diagnostic: cancer. Au fost trei zile în care ați așteptat un rezultat… care putea sau nu să vă schimbe viața.
Da, așa este.
– Ce ați simțit atunci? Vă întreb pentru că ați trăit experiența unei femei care află că poate începe lupta cu cancerul…
Au fost trei zile cumplite. Eram în Statele Unite, deci aveam copiii foarte mici. Cred că aveau patru și șase ani copiii. Am fost la un control de rutină și medicul mi-a spus „cred că este o problemă, trebuie să facem niște teste”. Am făcut un test, mi-a spus că trebuie să mai fac unul… și mi-a zis „e posibil să fie cancer”. Urma să primesc, în trei zile, rezultatul celui de-al doilea test. Acele trei zile au fost cumplite, pentru că, normal, nu poți să nu te gândești că poate fi într-un fel sau în altul. Și mă gândeam: „Doamne, cine-mi creste copiii?…” Îmi făceam planuri de cum va continua viața fără mine…
– I-ați spus soțului? A știut?
Da. Suntem amândoi persoane foarte… cu picioarele pe pământ și ne spunem totul. Suntem o echipă și trecem împreună prin toate. Da, i-am spus. Atunci, în America, eram prietenă cu echivalentul ministrului sănătății în România. Era o doamnă și eram în același club de femei. Am sunat-o și i-am spus: „Susan, doctorul crede că am o problemă, ce mă fac?” A fost atât de important răspunsul ei! Mi-a spus „Mihaela, nu-ți face griji, orice ar fi trecem împreună prin asta. Te duc de mână prin tot procesul și ai să vezi că o să fie bine. 90% dintre femei supraviețuiesc. 80% dintre aceste probleme nu sunt canceroase, poate fi o problemă, dar nu cancer”. Acest lucru m-a ajutat foarte mult mai ales pentru că știam că dacă e ceva, ea e lângă mine și voi fi bine tratată și am șanse.
– V-ați făcut o promisiune atunci?
Sincer, nu. Era înainte de a ști ce voi face, dar cu siguranță că a contat foarte mult. Acest lucru mi-a lăsat o sensibilitate asupra subiectului. Acea fundație din Statele Unite ne-a solicitat întâi să găzduim o recepție pentru strângere de fonduri, după care să participăm noi ca Ambasadă, cu tot personalul în marsul lor. Atunci am intrat mai mult în subiect și mi-am zis „pot să fac și eu ceva util acasă”.
– S-ar spune că presa din România nu ar avea decât de bine de scris despre dumneavoastră. Totuși, care a fost cel mai mare neadevăr care s-a scris în presă despre dumneavoastră, despre familie…
S-au scris atât de multe!… Ceea ce m-a durut cel mai tare și mi s-a părut cel mai nedrept a fost atunci când s-au legat de mama mea – o persoană absolut extraordinară, profesor universitar… Au fost niște râcăieli și niște atacuri care au dus chiar și la o anchetă care s-a încheiat dându-i dreptate mamei mele, dar nimeni nu a mai spus lucrul acesta. Asta m-a durut cel mai tare. M-a durut faptul că nu am putut să o apăr sau ca i-am provocat indirect un necaz.
– Numele „Geoană” a fost vreodată, pentru dumneavoastră, o povară?
Nu mi s-a părut vreodată o povară. Și copiii îl poartă cu mândrie.
– Au avut ei vreodată de suferit? Poate din partea profesorilor sau a colegilor…
Au avut de suferit, dar nu din cauza profesorilor sau a colegilor. Culmea este că oamenii, de-a lungul timpului, și chiar și atunci când Mircea nu mai era nici președinte de partid, nici candidat la președinție, sunt extraordinar de pozitivi și de drăguți cu noi. Întotdeauna a fost așa. Nu ni s-a întâmplat vreodată să mergem pe stradă și să ne fluiere cineva, să ne înjure, să ne reproșeze ceva. Mă opresc polițiștii în trafic și-mi spun: „Doamna Geoană, aveti mai multă grijă data viitoare. Salutări acasă!” Profesorii copiilor mei, la fel – foarte drăguți dar nu în sensul de a-i ierta. Însă înțelegeau când era o perioadă mai dificilă, îi încurajau pe copii. Chiar m-a impresionat reacția oamenilor.
MIHAELA, DRAGOSTEA LUI
– Aș vrea să ajungem la un alt moment important din viețile dumneavoastră: Noaptea Președinților. Cum ați trăit dumneavoastră acea faimoasă noapte a prezidențialelor?
Sincer… era o vâltoare atât de mare și, când ești în mijlocul evenimentelor, nici nu îți dai prea bine seama… Mă gândeam, când am ieșit către scena unde am așteptat rezultatele, unde eram filmați, cum se va schimba viața mea de a doua zi. Sau ce înseamnă asta. Încercam să-mi imaginez ce va aduce această schimbare, această victorie – cum o anunțaseră în prima seară. Bineînțeles că ne-am bucurat și absolut oricine s-ar fi bucurat în locul nostru. Dar nu pot să spun că ne-a schimbat viața dramatic.
– „Mihaela, dragostea mea” sunt deja cuvinte care au intrat în istorie.
Da, replica a intrat în istorie…
– A fost una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste?
Da, mie mi s-a părut un gest extraordinar de frumos, pe care nu mulți bărbați ar fi avut curajul să îl facă în fața unei întregi națiuni. Nu am știut, nu mi-am închipuit că va spune asta. Era normal să mulțumească tuturor… părinților… asta e normal… Să mulțumească echipei cu care a colaborat… Faptul că mi-a mulțumit în acest fel mie mi s-a părut un lucru extraordinar de frumos și chiar mi s-a părut o chestie de răutate și de misoginism. Nu-i înțeleg pe cei care o iau în derâdere. Aș fi vrut să-i văd și pe ei făcând un gest atât de frumos față de soțiile lor.
– Mircea Geoană, ca soț, este un bărbat care face multe declarații de dragoste? Vă face surprize?
Da. Vine cu flori. Culmea este că el este cel care, la fiecare aniversare de căsătorie, îmi face un cadou. La fel de Sfântul Mihail, de ziua mea este tot timpul foarte atent. Îi învață pe copii sau îi ajută să-mi lucreze cu mâna lor un cadou. E foarte atent și e foarte bun structural.
– Dacă vi s-ar da șansa să schimbați trei lucruri din trecutul dumneavoastră, ce ați schimba? Rezultatele de la vot?
Nu știu… Dacă aș avea șansa să schimb ceva… dacă ne referim la acel moment, nu aș schimba rezultatele, pentru că nu poți schimba rezultatele… dar ți-ai putea alege mai bine echipa cu care lucrezi și probabil că rezultatele ar fi fost mai bune…
– Și în viața personală?
Din viața personală acesta este singurul meu regret: că au avut părinții mei de suferit de pe urma activității noastre. Pentru că eu văd că dacă Mircea e politician și cineva îl atacă… îți asumi asta, ești într-o luptă. Nu mi se pare normal să ataci niște copii, nu mi se pare normal să ataci părinții. N-am nicio problemă dacă mi se reproșează ceva, răspund, sunt adult, am decis să intrăm în această activitate. Acesta este singurul lucru. Altfel… n-aș schimba nimic!
– Spuneți-mi trei lucruri fără de care nu puteți trăi.
Copiii mei, bineînțeles, familia mea. Altceva… vacanța la mare – am trecut spre lucrurile mai ușoare. Și nu pot fără o carte de citit.
– Observ că nu vă doriți neapărat lucruri scumpe și nu pot să nu vă întreb… aveți case în străinătate?
Nu. Toate acestea au fost lucruri neadevărate. Acum, daca-mi amintiți… sunt multe lucruri care au fost neadevărate, dar m-ați pus să aleg unul. Așa… m-a durut foarte mult când s-a scris de Alexandru că ar putea conduce fără carnet când noi suntem niște oameni foarte responsabili și cunoaștem legile. Și m-a durut pentru că el aplica la facultăți în acel an și oricine ar fi căutat pe Google numele lui ar fi văzut niște mizerii. Și erau neadevărate. Adică afectezi viața unui copil aruncând niște minciuni. M-a durut când au pus poza fetiței mele, în costum de baie, pe prima pagină a unui ziar. Un copil de paisprezece ani, o fetiță. Este inadmisibil în orice țară a lumii. Dar… sunt ziariști.
– Ei cum au înțeles aceste episoade?
Tot timpul vorbim despre toate aceste lucruri, le explicăm și ne susținem unii pe alții. Suntem foarte puternici.
– Exista chiar un joc. Se numea „știrea zilei”, la dumneavoastră în familie.
Exact! V-ați documentat foarte bine…
– Sigur… pentru că petreceți foarte puțin timp împreună și atunci fiecare membru al familiei venea cu momentul cel mai important din ziua respectivă. Îl mai jucați și acum?
Îl jucăm mai rar, pentru că au crescut copiii. Da, acela era un joc pe care-l jucam în jurul mesei – fiecare spunea ce problemă are de rezolvat. Era foarte simpatic cum Mircea povestea despre o problemă reală a lui, în limbajul unor copii de șase ani și ei își dădeau cu părerea. Și, de multe ori, sunt niște idei total surprinzătoare!
– Care ar fi informația care v-ar descoperi într-o altă lumină în ochii telespectatorilor? Ceva ce ați vrea să le comunicați și n-ați avut până acum răgazul, n-ați avut șansa…
Faptul că în toată viața mea am fost pasionată de lumea business-ului, am un masterat în business și tot timpul am avut mici proiecte de business la care am lucrat.
– Mulți ar spune că Mircea Geoană își datorează cariera și dumneavoastră… Așa este? În spatele fiecărui bărbat influent există o femeie echilibrată?
Cred că, în măsura în care poti spune că un om care își ia echilibrul și liniștea și se reîncarcă în familia lui… asta îl ajută să aibă succes… da, sigur, pot să spun! Cred că norocul, de ambele părți a fost că suntem persoane aproximativ egale sau complementare. Ne completăm în ceea ce privește cunoștințele, abilitățile, ambițiile și ne sfătuim și suntem o echipă în tot ce facem. Și asta, da, îl ajută și pe el, mă ajută și pe mine.
Interviu din 2012