ALINA MANOLE: „DE LA UN ANUMIT NUMĂR DE CICATRICI ÎNCOLO, CRED CĂ NE ÎNDRĂGOSTIM DOAR CU UN STROP DE TRISTEȚE!”

Ajungi la muzica Alinei Manole atunci când, de dincolo de cuvinte, viața ta are nevoie de o virgulă. O virgulă care să facă loc (și) altcuiva sau care să suporte plecarea, trădarea. O virgulă care binecuvintează un început. Muzica ei este perdeaua fluidă a camerelor de hotel sau draperia grea de dincolo de care răsare Luna Pătrată. Muzica ei exorcizează iubirile toxice și, joia, spovedește păcătoșii! Muzica ei poartă desuuri din dantelă și bijuterii de smarald. Merge desculță pe asfalt, ținând într-o mână o pereche de pantofi cu tocuri amețitoare, iar în cealaltă o cutie cu adevăruri. Dar, dincolo de valurile cu aromă de voluptate, muzica ei mai crede încă în iubire și în cuvântul amândoi”. E cu minte și cuminte, câteodată. Dincolo de sentimente temporare, rămâne iubirea definitivă ca unic ideal! Iubirea e unica dependență a Alinei Manole, pe care am descoperit-o acasă, acolo unde cuvintele potrivite rămân singurul scut. Întotdeauna am crezut că-i mult roșu în casa ei și că miroase, discret, a fum de țigară. Alina ascunde o poezie întreagă în gestul ei de fumătoare! M-a lăsat să deschidem, împreună, Cutia Pandorei, din care au ieșit, rând pe rând, contururi de mare dragoste și proiecții aproape aievea, în timp ce, la pickup, un disc se învârtea continuu și doar motanul Dodo dormea liniștit. 

 

  • „Explică-mi și mie de ce fix în”… ziua asta, când începe martie – luna ta, când încep „dimineți cu soare și cafea”, ne-am întâlnit pentru noi și pentru ceilalți, pentru cei care ne vor citi…

E primăvară, cu soare afară. Uite ce frumos începe luna mea de naștere! 1 Martie e sărbătoarea pe care mi-o amintesc, cumva, ca fiind cea mai frumoasă, pentru că-mi plăcea să fac schimb de Mărțișoare, la școală. Era o atmosferă festivă, în acei ani în care nimic nu mai trebuia să fie festiv – anii comunismului. S-a „întâmplat” să am o fereastră deschisă spre soare și spre întâlnirea aceasta… Acum!

  • …Ca un Mărțișor!

Ca un Mărțișor.

  • Ești „Mărțișor” tot timpul anului… Lumea îți poartă muzica și starea ei… Piesele tale alunecă spre oameni, când ei nu-și mai găsesc cuvintele potrivite. Mai ales la început de primăvară, când se dezmorțesc iubirile!…

E și o piesă care spune așa… „Concomitent cu primăvara / Îmi urlă sângele-n vene”… Cred că, de acum înainte, până cel puțin prin noiembrie, nu avem altă șansă decât să ne supunem unor pulsiuni. Cred…

  • Într-o noapte albă, ca multe altele pe care le „pierd” potrivind cuvinte și având muzica ta ca fundal sonor, ți-am scris că „tu cânți despre mine”, că e uluitor cum piesele tale vorbesc, tulburător de adevărat, despre multe dintre femeile lumii, de parcă le-ai cunoaște! Mi-ai răspuns că „unele femei au, cumva, același drum de asfalt”. Am văzut, de curând, povestea Vrăjitorului din Oz și, acolo, Dorothy cânta: „Cărare, cărare, bătută de soare / Cărare frumoasă, din piatră lucioasă / Du-ne tu în depărtări / Du-ne către alte zări”. Dar acolo e o altă dimensiune… Cum este drumul acesta de asfalt de care spui și cine l-o fi pietruit? Eu am venit cu inima „desculță” spre tine și mi-ai spus că pășim pe un drum de asfalt…

Drumul de asfalt e tot ceea ce ne ancorează de viață, în mod inevitabil, atunci când inima o ia razna. Sunt rare cazurile – și le prețuiesc – când iubirea e frumoasă și ține multă vreme. În rest, suntem oameni care iubim cât iubim, după care începem să… să iubim pe altcineva! Sau suntem prinși la mijloc… De drame, de nefericire, de despărțiri, de tot, ne salvează asfaltul. O să fiu un pic mai practică și mai puțin visătoare: în definitiv, după cele mai mari dezamăgiri, mai ales femeile – cred – se aruncă cu capul în muncă, în drumuri sau se urcă în mașină și fac călătorii… Sau se dau cu capul de pereți. Și peretele acela e tot parte din asfalt! Și bărbații fac la fel, de fapt. Nu cred în iubiri definitive și nici nu-i cred pe cei care spun tot timpul că viața e zen: „Suntem toți zen. Universul mi-a zâmbit – și astăzi, și mâine și poimâine”. Dacă alegi să gândești așa, e… perfect! Dar ai grijă ca, dincolo de realitatea pe care ți-o definești atunci când spui lucrul acesta, chiar să fie zen-ul în care crezi… Eu nu cred în seninătatea absolută și pe termen lung….

  • Spuneai, acum ceva vreme, că ești convinsă de faptul că, la un moment dat, în iubire, cineva – sau amândoi – trădează.

Da.

  • De la ce prag e trădare? Poate nu-i iubire acolo unde apare trădarea… 

În orice relație, oricare dintre cei doi este predispus să meargă cu gândul, cu vorba sau cu fapta spre alte orizonturi. Pentru că nu suntem monogami. Ne ține alături, într-un „unic”, ori iubirea, ori rușinea.

  •  Ori rutina.

Ori… rușinea! Să-ți explic de ce: în rutină poți să mergi în continuare, dar poți să te duci cu gândul în altă parte. Când ți-e rușine, nu-ți vine să mai ai un flirt, în altă parte. De ce ți-e rușine?! Pentru că așa ai fost crescut, pentru că astea sunt normele, cutumele: „Să nu-ți înșeli bărbatul, deși știi că el te-a înșelat sau deși între voi nu mai merg lucrurile și ar trebui să puneți punct și, pe urmă, să o iei de la capăt”. Dar nu… Și apare gândul – „Ei, lasă, merge așa! Ce vor spune vecinii, ce va spune mama?!”. Nu cred că există relații în care oricare dintre ei să nu fi avut măcar vreo fantezie. Și acum s-o luăm așa, fără păcatul ăla „suprem” – pur și simplu, să te gândești… Să vezi un bărbat și să-ți placă. Să vezi o femeie și să-ți placă. Chiar dacă ai acasă pe cineva. Eu cred că oricum, fanteziile sunt sănătoase. Iar de-aici încolo…

  • De ce se termină iubirea, când se termină? Pare că, într-o zi, pur și simplu te trezești, te uiți la omul de lângă tine și știi… Știi că nu mai e iubire. Nu e vina nimănui, de fapt. Sunt și povești fără vinovați – poate atât a fost să fie…

Dar de ce vine, când vine?! Nici măcar asta nu știm! E un amestec de chimie, de soartă, de energii, de pasiuni comune, de dialog. Probabil că fiecare dintre factorii care, la început, au fost determinanți pentru iubire, încep să se topească. „Uite, nu mai vorbim așa cum vorbeam. Nu mai stăm treji până dimineața ca să vorbim despre nimic. Nu mai facem dragoste, pentru că suntem prea obosiți. Nu mai simțim atracție unul față de celălalt sau unul față de pasiunile celuilalt”. Și, în plus, vine timpul. Și, în timpul relației noastre, mai avem încă o formă de timp: timpul individual. Fiecare se duce către altceva. E ca și cum, zece ani, mergem la un anumit tip de job. Creștem, învățăm, adunăm experiență, iar asta înseamnă că nu mai suntem chiar la fel cum eram în urmă cu zece ani, când eram puțin mai naivi, mai netrăiți…

  • Când știi asta, nu te îndrăgostești cu durere? Cu spaima că se termină? Nu-l privești în ochi pe El, cu teama că, într-o zi, n-o să mai simți același lucru?

Mă apropii de o vârstă puțin mai înțeleaptă, cred… Sunt foarte personale întrebările tale… La un moment dat, ai două variante și asta exclude zen-ul de care povesteam mai devreme. Alegi să te uiți la iubire, știind că va veni și sfârșitul… – și îți asumi și alegi să fii mai pregătit și cu zidurile sus. Sau, e varianta cealaltă, mai senină, în care spui „Fie ce-o fi! Da, se va termina, dar acum mă bucur de tot plinul, de toți fluturii!”. De la un anumit număr de cicatrici încolo, cred că ne îndrăgostim doar cu un strop de tristețe.

  • Ai putea fi vreodată de tot a cuiva?

Da. Culmea – da!            

  • Ce ar avea El în plus față de ceilalți?

M-ar avea pe mine.

  • …Și ca să te aibă pe tine?

Știu ce spui… Încerc să mă explic…

  • Te-ar avea în ADN, în programul genetic?

M-ar avea pe mine undeva, acolo, scrisă într-o rădăcină, într-o istorie. Și și-ar da seama de asta! Suntem egoiști când iubim și, uneori, nu-l vedem pe celălalt definitiv și tot dar în afara noastră. Și ajungem să ne comportăm, față de celălalt, ca față de noi înșine. Dacă în raport cu noi înșine nu avem o bună relație și n-avem echilibru, atunci normal că vom răsfrânge dezechilibrul și în relația cu un altul. Da, El ar trebui să mă aibă pe mine undeva în istorie și în rădăcini și să-și dea seama de faptul că sunt acolo și că, din momentul în care am spus „sunt aici”, eu chiar asta gândesc, eu chiar asta fac!

  • Crezi că există dreptate pe lume atunci când îți dai seama de asta? Dacă bărbatul care te are în ADN e împărțit între nevoia de tine și verigheta cu ea…

Atunci aș spune NU. Am fost la ambele capete ale lanțului trofic al unei relații.

  • N-am știut că ai purtat verighetă…

Am purtat verighetă. Mulți ani! Apoi, tot ceea ce a urmat  în viața mea, a fost un zid pus între mine și orice lipsă de inteligență. Și nici așa nu a fost prea bine! (râde)

  • Din afară, pare că…

Da, știu ce pare!

  • Pare că tu ești cea de care ar trebui să se teamă femeile care, poate, nu sunt nici frumoase ca tine și nici nu fumează așa cum o faci tu. E o lume-ntreagă în țigara ta! Ai o poftă elegantă de misterul ei!… Eram convinsă că ai jucat doar rolul acela, de „cealaltă”.   

N-o să-ți recunosc, oricum (râde). În general, în ambele ipostaze, accidente se pot întâmpla oricând. Cum definesc „accidentul”: când partenerul oficial află. Pentru mine, nu verigheta e greu de dus, ci empatia. Nu vreau ca cineva să sufere așa cum am suferit eu la un moment dat. Indiferent despre cine ar fi vorba.

  • Iubirile cele mai frumoase sunt cele interzise?

Nu. Nu! Toate iubirile sunt superbe! Au aceeași adrenalină, cel puțin în prima parte. Avantajul… sau dezavantajul – nici nu știu cum să-i spun – iubirilor interzise este faptul că aici adrenalina durează mult mai mult, că te „chinui” mai mult, te zbați mai mult. Într-o relație normală, „ieșim de mână prin parc”. Într-o relație interzisă „ieșim de mână prin parc, dar după ora unu noaptea și, eventual, doar în acea zi în care Cealaltă nu este acasă” – se împart altfel tensiunile.

  • Pare că relațiile interzise se deghizează mereu în marea dragoste și că viața îți arată, prin ele, ce n-ai și ce-ai putea avea… dar n-o să se întâmple, totuși, niciodată!

Nu toți avem norocul unor vieți liniar de frumoase în iubire. Și, cumva, tot femeile frumoase au de suferit 🙂

  • Pare nedrept ca oamenii să se despartă iubindu-se. E cumplit pentru o femeie să se despartă de bărbatul pe care-l simte al ei, după ce acesta „constată” că are verighetă deja, cu altcineva. Nu e nedrept pentru cei doi îndrăgostiți și pentru iubirea, în sine?

Da, e nedrept și e dureros! E nedrept să-ți întâlnești o posibilă jumătate și s-o vezi că e perfectă, că e lângă tine, că e aievea…

  • Că te are și pe tine întipărită în ea…

Exact, să vezi că totul merge perfect. Trebuie să pui o limită dacă nu vrei să îți asumi o cădere mai abruptă, după un timp. Femeile pot pune limita asta. Acest lucru le dă un avantaj, în poveste, pentru că puternicia de care trebuie să dea dovadă le va ajuta în momentul în care le va fi greu. Chiar dacă spui NU și apoi te întorci. Sunt și momente de slăbiciune, dar trebuie să preluăm puțin din stilul masculin de abordare a a lucrurilor.

  • Te-am perceput ca fiind, cumva, suspendată în timp. Vii de „nicăieri” sau „de peste tot” și te îndrepți către „orice”, pentru că muzica ta e mereu la îndemână – Alina Manole, pentru cei care o ascultă, e întotdeauna „acolo”. Nu știm nimic despre tine, despre ce-a fost înainte. A cui ești pe lumea asta?! Știm doar că ești sociolog. Aaa, și moldoveancă! Asta explică multe – și frumusețea, și talentul…

Da… asta explică multe! Ai rădăcini oltenești, deci e o Românie aici, la mijloc, între noi.

  • Cine ești tu, Alina?

Când visam, uneori, visam zborul dar, mai ales, căderea. Cădeam de undeva de sus. Mi-am dorit să dansez, pentru că cineva îmi spusese, în copilărie, că i-ar plăcea să mă vadă dansând pe o scenă. Și am luat în serios asta!… Dar n-am făcut-o niciodată. Uite, pot să spun despre mine, mult mai consistent decât orice, că sunt un om bun. Sună a clișeu, dar, dacă e să trag linie cel puțin ultimilor zece ani, văd foarte multe situații în care aș fi putut să răspund pe măsura gesturilor mai puțin plăcute pe care le-am primit sau a evenimentelor care mi s-au întâmplat. Mă gândeam, într-o zi… Cred că e foarte greu pentru cineva să trăiască cu mine, pentru că îi voi ierta tot. Și, deci, îl dezarmez, într-un fel. Nu pot să răspund cu aceeași monedă, nu pot. Nu pot, nu știu de ce nu pot! Habar n-am! Pur și simplu, dacă vine la mine și-mi spune: „Plec la altcineva”, și a plecat, eu nu voi avea vreo secundă vreo dorință de răzbunare, nu voi dori să-i moară emoția aceea pe care o simte, nou-întâlnită. Eu o să-i spun „să fii iubit!” Și ceea ce se va întâmpla între pereții casei mele va rămâne între pereții casei mele, voi ști eu. Am întâlnit foarte multe situații în care lumea n-a înțeles: „Păi, cum adică n-ai nicio reacție?! De ce nu ai nicio reacție?”. Pentru că nu este alegerea mea. Este alegerea celui de lângă mine. Asta mă definește. Și nu vorbesc doar de oameni și de iubiri, aici. Vorbesc de situații de viață, pur și simplu, de momente de nedreptate. Pe de altă parte, să știi că mi-am dat seama că, în momentul în care accepți decizia celuilalt – când îți comunică ceva, de orice natură, chiar dacă îți face rău  – când o accepți cu seninătate și mergi mai departe, mai greu nu e pentru tine, e pentru celălalt, pentru că nu înțelege.

  • Revolta ta ar spăla din greșeala lui…

Exact. Și atunci… eu nu mă revolt. Aaa, te simți vinovat, te simți vinovată pentru ce ai făcut, e deja problema ta: asta ai ales să fie în raport cu mine, indiferent cine ai fi. Mă retrag și-mi văd de viață. Uite încă un lucru despre mine: când nu „te” mai cunosc, nu te mai cunosc!

  • Dar asta ar da o șansă celuilalt, să-l cunoști din nou, altfel, mai bine, mai bun…

Nu. Nu, pentru că avem un istoric.

  • Uiți dar nu ierți.

Ba iert, numai că acel om nu mai are ce căuta în viața mea. „Te-am iertat, acum mergi pe drumul tău! În viața mea nu mai ai loc”. Nu e egoism aici. E un pic de conservare, cred. Pur și simplu, dacă m-ai supărat mult nu-ți mai dau voie nici să mă bucuri, nici să mă superi. Nu-ți mai dau acces la emoțiile mele. Și atunci, ne vom saluta pe stradă, cu siguranță, dar în perimetrul vieții mele care e, așa, un soi de cocon pe care mi l-am construit în timp, nu mai ai ce căuta. Și nici nu mai îmi pun problema că mai exiști.

  • Lăsând de-o parte traista iubirilor și luând bagajul oamenilor dragi, pe cine porți în valiză? Dacă o iei de mână pe Alina cea mică, de odinioară, și o întrebi de povestea ei: „A cui ești tu, măi fată?”…

Dacă o iau de mânuță pe Alina… știu că este a unui triunghi feminin extraordinar: mama, bunica și eu. Am fost un triunghi perfect. Acum mi-a rămas mama. Și atât! E o iubire, acolo, specială! Prietenia cu mama mea… Ea este singurul om care-mi știe toate secretele. Singurul, din lumea asta! Și mă bucur că am avut cui să le spun. Că, uneori, n-ai cui… Mai există câțiva prieteni pe care-i număr pe degetele de la o mână, cel mult. De ei mă leagă niște ani, mulți!

  • Și cicatrici împreună…

Da. Sunt oameni la fel ca mine, la fel de „trăiți”. Dincolo de ei, mai este sfera largă, ceva mai largă decât pumnul ăsta de oameni care mă suportă cu bune, cu rele, cu crize de nervi – că mai am din astea; adică sunt un om bun, dar nu sunt un om calm – cu depresii, cu cântatul și încântatul, cu proiectele, cu toate.  Apoi mai sunt niște oameni pe care muzica i-a adus în viața mea.

  • Bunica a apucat să știe cine e Alina Manole pentru noi?

Nu. A murit când eram foarte tânără…

  • Ce-ai vrea să știe Bunica despre tine, de acum?

Of, ce frumoasă e întrebarea asta!

  • …Astfel încât să o bucuri și să nu sufere pentru cele grele câte ți s-au întâmplat…

Aș vrea să știe că am Muzica. Asta aș vrea să știe! Că sunt la fel de puternică pe cât era ea. Îmi amintesc povestirile ei, de femeie cu copii, în război și în refugii… Doamne! A fost o luptătoare extraordinară! Țin minte că ea îmi spunea, la un moment dat, că a ajuns, de foarte multe ori, jos. Foarte, foarte, foarte jos.

  • La „asfalt”?

Nu, mai jos. Sau lipită de „asfalt”, făcută una cu „asfaltul”. Ea îmi povestea: „N-aveam altă șansă decât să urc”. Și vorba asta mi-a rămas! Când ești foarte, foarte jos, să te rogi lui Dumnezeu să nu-ți mai dea, pe cât poți duce – că poți duce multe – și să realizezi că, de acolo, drumul e doar sus. Da, că sunt puternică și că am muzica – asta aș vrea să știe.

 

  • Iubirile cele mai mari sunt cele pe care le căutăm și prin biserici, și prin horoscoape, și, uneori, chiar pe la cei care ghicesc în ceștile de cafea… Cum de vezi tu fericirea în cana cu ceai?

Păi se ghicește și-n frunzele de ceai. Glumesc…  „Fericirea de luni” este unul dintre cântecele care au pornit de la o poveste adevărată. Era luni dimineață și mi s-a spus: „Nu trebuie să faci nimic, spune-mi dacă vrei un ceai sau o cafea, și lenevește!”. Gestul acela de prietenie, din acea dimineață, venea într-o perioadă tensionată din viața mea. A fost momentul în care toate reperele mele de fericire s-au schimbat, de fapt. Până atunci îmi imaginam așa… o bulă mare în care eu plutesc pe undeva, când sunt fericită. Ei bine, nu. Fericirea e într-un gest, într-un gest de pauză pe care ți-l oferă cineva. Pauză… de viață, de gânduri, de tot! Pur și simplu, cineva vine și spune: „Acum nu faci nimic!”. Nu mi se spusese niciodată, până în acel moment – niciodată, de către nimeni! – „Acum nu trebuie să faci ceva!”.

  • „Fericirea e aici, lângă tine”… și-o știi?

Eu da, el nu.

  • „Fericirea nu înseamnă doar casă și copii”?!

Nu, înseamnă mai mult decât atât și asta o știu și prietenii mei care m-au întrebat, la un moment dat: „Cum adică?! Eu am casă, eu am copil, ce ai cu fericirea mea?”. Și-am spus: „Da, dar nu-i așa că mai vrei un timp de adult?”. „Ba da”, mi-au răspuns. „Nu-i așa că-ți place să-ți iei soțul – sau soția – de mână și să vă duceți de nebuni, doar voi doi?”…

  • „Nu-i așa că mai încape?”.

Exact – „Nu-i așa că mai e loc?”. „Ba da!”. La asta mă refer.

  • Dar ai vrea și tu puțin din „fericirea lor”? Ți-ai imaginat „casă și copii”?

Bineînțeles că mi-am imaginat! Îmi imaginam casă și copii. De fapt, copil. Și o poză din aceea reușită, de pus pe etajeră. O poză cu trei oameni… el, copilul și eu…

  • Dar pe poze se așterne praful! Și pe etajere!

Hai să zicem că am mai șterge praful de pe etajere, din când în când. De unele lucruri se alege însă praful! O parte din ceea ce mi s-a întâmplat în viața asta, n-a depins doar de mine. N-a fost o chestiune de liber arbitru și atât, a fost și o chestiune de destin. Și atunci, în prezent, nu îmi mai propun poze… Adică nu mai văd ce e în poză. Știu că se vor adăuga niște fotografii pe etajera aceea, dar habar nu am ce o să conțină și, momentan, nici nu mă întreb.

  • În poza de azi, te ține cineva de mână?

Da. Da, astăzi da. Pentru că e 1 Martie.

  • Și în ramă mai e loc? Poate pentru a schimba decorul, nu personajul…

Dacă nu vorbim de personaje, da, atunci decorul se mai poate schimba.

  • Te-ai gândit vreodată să-ți mai asumi vreo relație cu verighetă? Mai crezi în aurul din verighete?

Încă sunt o romantică incurabilă, care speră ca El să vină, la un moment dat și…– în fine, am și un scenariu în minte, dar nu ți-l spun acum… – …și să mă ceară de nevastă.

  • Ar trebui să spui cândva scenariul, poate-l citește un „producător” bun!

Producătorii pe care îi cunosc… momentan au treabă: ori mai copilăresc, ori se dau victime. Scenariul  din mintea mea e frumos, să știi, dar vreau să nu mai fie totul ca mine. În sfârșit spun asta. Am adunat suficient de multă minte încât să încep să mă las dusă de val. Pe de altă parte, să știi că am avut o revelație. De curând mi-am dat seama de un lucru: mie nu-mi trebuie un prinț, am nevoie de un rege.

  • Apropo de simbolurile unei verighete. Aveam momente, în viață, când mă îndrăgosteam de câte o bijuterie și o purtam doar pe aceea, multă vreme. Îmi devenea atât de dragă încât, mai apoi, începeam să mă tem pentru ea – să nu cumva să se strice sau să o pierd. Și atunci încetam să o mai port, deși îmi placea enorm, în continuare, și simțeam nevoia și la nivel energetic să o am lângă mine. Apoi povestea se repeta, cu o altă bijuterie. Există un lucru de care tu nu te desparți?

De o vreme încoace, când îmi pun bijuterii, e ca și cum aș vedea încărcătura lor energetică – exact cum spuneai iar o bijuterie care să fie cât mai apropiată de unda mea din ziua respectivă. De obicei, am preferate. Și le tot port. De la o vreme, le-am scos pe toate, pentru că era… ceva. Nu am un obiect anume de care să nu mă despart… Dacă vom considera inima ca fiind un obiect, atunci ea este singura pe care o port la mine, de fiecare dată, chiar și atunci când ar trebui să o las acasă, pentru a nu i se întâmpla ceva.

  • Cum furi timpului timp? Și cine sunt complicii tăi?

În perioada aceasta, mai vreau două ore în plus, pe zi!

  • Când te-ai premiat, ultima dată?

O! Nu mai știu! Mă premiez, uneori, cumpărându-mi câte o eșarfă de cinci lei. Îmi stabilesc bugete mici de răsfăț. Pentru că altfel nu e bine!  

  • Bugetul acesta de fericire, de ce ține cont? Cum îți „bugetezi” bucuriile?

Când am câte o stare proastă, uneori cumpărăturile sunt un mijloc de a o alunga. Dar nu pot să merg la cumpărături așa, oricum. Pentru că, dacă merg într-o stare proastă nu o să cumpăr nimic sau o să mă enervez, sau o să dau banii aiurea pe o grămadă de prostii. M-am testat! Și atunci, cumpăr eșarfe! Îmi plac foarte mult eșarfele. Și premierile vin… Uite, uneori vin după un concert reușit, după un concert la capătul căruia simt că am făcut bine ce am făcut pe scenă. Sunt un foarte aspru critic al meu. Ceea ce spun nu are legătură cu publicul și cu toată bucuria, energia și emoția pe care mi le dă. Dacă după un concert eu știu că, la o piesă, vocea mi-a scăpat puțin, pentru mine acela nu va fi un concert bun. Deși, în mare, poate că a fost bine. Ei bine, în momentul în care, după un concert, nu am să-mi reproșez chestii importante, atunci spun că a fost un concert bun și că merit un premiu.

  • Spuneai că ai muzica. Dar ea ți-o fi făcut vreo promisiune că rămâne? Crezi că doar de tine depinde să o ai?

În mare parte da, de mine depinde. Să facem distincție între muzică și scenă. Scena nu știu cât o să fie a mea. Muzica o să fie până la capăt de curcubeu! Nu se poate altfel! Pentru că e din mine, e înăuntru. Scena, nu știu. Poate, la un moment dat, îmi pierd publicul – toți oamenii care mă ascultă acum îmi vor spune: „Ne-am săturat de muzica ta, nu ne mai regăsim! Trăim în alte vieți”. Aici se poate întâmpla orice… Orice e volatil, dar muzica nu! Muzica, nu! Am lăsat-o, ani buni… N-o mai pierd! N-o mai las!

  • Ce ți-a spus când ai regăsit-o?

Țin minte momentul! Încercam să cânt una dintre piesele de pe albumul „Luna Pătrată”, piesa care deschide albumul. Țin minte exact momentul. Știi că sunt niște creșteri, pe final… Și eu cântam în șoaptă. Dar eram singură acasă. Și am început să cânt mai tare, am crescut vocea…Prima dată a ieșit îngrozitor. A doua oară, la fel – lipsa de exercițiu își spunea cuvântul. A treia oară, când am ajuns la final, la acel „Amanteleeeee”… spus acolo, la o octavă, wow!!! Am descoperit că muzica era în mine! A fost o senzație inimaginabilă!

  • Deci așa, foarte simplist și bolovănos spus, „amantele” te-au adus în muzică!

Da, asta e foarte corect! „Amantele” mi-au readus muzica în viață.

  • … Ca pe cel mai fidel partener! 

Da, ca pe cel mai fidel partener.

  • Crezi în prietenia dintre o femeie și un bărbat?

Nu. Nu există prietenie între o femeie și un bărbat! Nu poate să existe o prietenie, pur și simplu! Doar dacă oricare dintre ei are o altă orientare sexuală. Altfel nu există. La un moment dat, chiar și după zece-cincisprezece ani, tot are loc un declic. Nu se poate altfel. Cred că și dacă ai avea un prieten urât, cel mai hidos din lume, eu cred că, la un moment dat, tot apare o chimie, din partea unuia.

  • Mă tem de „definitivul” din piesele tale. În „Lângă mine” spui „Se-ntâmplă-n viață doar o dată / știi și tu, de două ori niciodată”. 

Cum ai interpretat tu versul ăsta? E foarte important!

  • Mi s-a părut că e ca atunci când îl întrebi pe cel care crezi că e El, „ce ne facem, dacă niciunul dintre noi nu va mai găsi, în viața lui, atâta iubire câtă simțim acum când trebuie să ne despărțim, iubindu-ne?”… Dacă în viață există o singură mare iubire – a noastră, împreună – și noi o pierdem. Cred că versul tău are aceeași disperare! Nebunia și speranțele pe care le poți avea o dată… se întâmplă o singură dată, pentru că a doua oară deja ai anestezia suferinței. E ca atunci când deschizi un cadou frumos ambalat și încerci să păstrezi învelitoarea, ca să retrăiești surpriza, de mai multe ori. Doar că ambalajul se mototolește și surpriza rămâne doar o dată…

Hai să-ți dau o altă cheie! În primul rând, nu gândi la plural. Gândește în raport cu tine! Lângă tine omul de alături de frumos, deștept… A doua oară, nu va mai fi. Nu va mai fi niciodată nici atât de frumos, de bun, de deștept… Doar lângă tine i se poate întâmpla asta!

  • E și mai trist, îi plâng de milă…

Nu. Să te facă puțin mai puternică pentru că știi că tu îl înnobilezi pe celălalt! Pe oricine altcineva ai alege să fie lângă tine, îl vei înnobila. Unii vor fi conștienți de asta, alții nu, și vor alege altceva. Și atunci, sunt liberi să plece! Interpretează în cheia asta! Tu ești omul care dă, ești omul puternic, frumos și bun, care dă. Dacă celălalt nu conștientizează, nu merită toate acestea. L-ai făcut mai bun decât era. Lasă-l să se ducă, din nou, la locul lui și vezi-ți de viață! Locul lui e unde alege să fie… Asta e cheia!

  • Ce bine! 

„Lângă mine” nu e o piesă tristă, să știi! E un cântec trist, dar mesajul nu este… O spun, uneori, și în concerte. Sunt oameni pe care-i văd plângând la piesa asta. Nu, nu e vorba de plâns aici!

  • Vezi, aici e bine că există „două rânduri de chei”, apropo de un alt vers „zilele mele și nopțile ei”… în care dublura cheilor nu e bună…

Da, aici, în „Lângă mine” există două rânduri de chei și „eu” sunt cea puternică, neapărat.

  • Senzațiile, sentimentele pe care le pui pentru totdeauna în cântec – pentru că piesele rămân cum le-ai compus – sunt stări temporare sau definitive? E posibil ca, la un moment dat, să fii atât de fericită încât să nu mai cânți vreo piesă sau să nu mai conteze că „el a vândut marea”?   

Când îți faci playlist-ul pentru concerte, există două componente de care ții seama: prima, cea subiectivă – alegi piesele în funcție de starea în care ești – și a doua, foarte importantă, ce se așteaptă de la tine. Știu că sunt unele cântece, de pe toate cele trei albume, care au devenit etalon pentru muzica mea. Ele vor interveni în poveștile mele de concert, în majoritatea cazurilor. Nu se poate, de exemplu, să nu cânt „Luna Pătrată”. Se poate să nu cânt „Tu ai vândut marea”. „Cutia Pandorei”, „Fericirea de Luni”, „De 30 de ani”, „Lângă mine” – sunt cântece pentru care oamenii vin să mă asculte. Și-atunci nu pot cânta chiar de capul meu. Dar există cântece care n-au intrat uneori în playlist doar pentru faptul că nu-mi mai defineau starea de atunci. Le-am reluat, apoi. Emoțiile nu sunt definitive. Ce vedem noi, este o fotografie a unui moment, a unei istorii, a unui loc. Aceasta este „fotografia”. Mă uit la ea și știu ce am simțit atunci. Nu putem sta nici în nefericire, o viață întreagă, nici în zen, nici în lumină. În plus, probabil că am, în continuare, doar jumătate din mine în muzică – jumătatea cealaltă înseamnă și sociologie și înseamnă o altă perspectivă, mult mai concretă. Nu putem rămâne definitiv, în nicio stare. Pe de altă parte, unele cântece vor purta experiența tuturor cicatricilor. Rămân un om sceptic, în raport cu marile emoții. Uneori pun emoția pe „asfalt” – e ca o bulină, foarte simpatică.

  • Verde?
    Da.
  • Bulinele sunt, toate, verzi?!

Nu, nu toate. Dar bulina asta de fericire e verde și stă pe asfalt. Eu nu cânt doar despre fericire sau doar despre nefericire. E un amestec…

  • E viață!

Da, e viață. E viață între cele două.

  • Când compui trebuie să fii tristă?

Nu!… Eu nu mai sunt fericită demult și atunci, pentru mine, nu există reperul acesta. Dar nu sunt nici nefericită grav. Cântecele vin. Vin, dimineața, uneori la cafea. Sau vin când sunt într-un loc, într-un spațiu anume… Îmi vin idei și le notez pe telefon.

  • Ți-a cumpărat cineva, vreodată, Luna Pătrată?

Nu, nimeni, niciodată.

  • Dar crezi că o să poată fi cumpărată?

Eu sper să poată și să vrea.

  • Să vrea el sau să vrea luna să se lase convinsă?

Luna se lasă, Luna se lasă pentru noi!

  • Dar de ce luna trebuie să fie pătrată?

Nu trebuie. Asta-i forma pe care i-am atribuit-o eu.

  • Cum de-ai văzut tu luna… pătrată?

Nu știu. Se întâmpla prin 1998 – atunci am compus cântecul. Pur și simplu, așa mi-a venit! Așa am văzut-o eu. Că mi-a mai spus cineva: „Luna mea nu-i pătrată, are altă formă!”. Da, despre asta este vorba, poate să fie și fără forme definite! Luna poate să fie și sub formă de bulles de neige sau de hortensie. Uite, o Lună-hortensie! Anul trecut a fost anul hortensiilor, pentru mine – le vedeam pretutindeni!

  • Dacă ai putea să te dedublezi și ai fi și în sală, la un concert de-al tău. Ce piesă i-ai cere „Alinei Manole” să-ți cânte, dintre toate ale ei?

Una dintre cele noi. Am cântat-o pe scenă, de două ori până acum. Iese cumva, piesa aia! E un cântec, culmea, foarte vechi. Îmi plăcea foarte mult, dar nu-și mai găsea locul. Pe albumul nou vor fi cântece proaspete, dar pe acela îl voiam neapărat! Ce iese când îl cânt, îmi place atât de mult încât atunci când l-am cântat pe scenă m-a apucat plânsul, de bucurie. De minune! E o minune că se întâmplă așa. Se numește „Haine în ploaie” și l-am scris, cred, acum vreo douăzeci de ani. L-am transcris într-o agendă, prin 1998.

  • Ai pus un soi de presiune pe atâtea femei care vor să cânte, cu sens, „De 30 de ani”. Adică să-l găsească – măcar – pană atunci…

Să nu uităm un lucru: la un moment dat, am spus așa: „de 30 de ani te-aștept, fără să numărăm cei șapte ani de-acasă!”.

  • I-ai zis „De 30 de ani te-aștept”… A meritat să-l aștepți?

Da, a meritat. Iubirea a meritat, din plin.

  • Când e mai frumoasă iubirea? La 20, la 30… o fi la 40?

La 20 de ani ești numai fluturi. La 30 de ani ai puțin mai multă minte… Dar iIubirea e frumoasă, tot timpul!

  • Când ai iubit cel mai mult?

…Se leagă de cântecul „De 30 de ani”… La 30 de ani.

  • Și când te-ai iubit cel mai mult?

Aproape niciodată… Mă plac, nu mă iubesc. Mă plac, mă suport, mă tolerez, mă învăț, mă educ, mă și răsfăț, dar nu neapărat mă iubesc. Mi se pare ciudat să spui „să te iubești pe tine”. Nu, eu mă respect pe mine însămi. Îmi respect toate nevoile somatice și emoționale. Bine, în ultima vreme doar pe cele somatice. De cele emoționale nu prea am grijă. N-am timp, poate. Sau așa e viața.

  • Mi-au mai plăcut două etichete: „Niciodată înger” și „Joia Păcătoșilor”. Mi s-au părut un fel de spovedanie. Adică, prin cuvintele acestea, te-ai scos în fața tuturor mai vinovată decât ești.

Sunt spovedanii. „Niciodată înger” este o spovedanie. Unele dintre cântece îmi poartă poveștile. Acesta este unul dintre ele. „Niciodată înger” poartă o poveste reală. „Joia Păcătoșilor”, în schimb… ei bine, aici e o chestiune și de joacă și de perspectivă. Pentru că, dincolo de orice istorie aș purta eu, în jurul meu sunt femei și bărbați – minunați, cu toții – care au bariera asta de vinovăție, și dacă înșală și dacă nu înșală. În „Joia Păcătoșilor”, bărbaților le spun: „Stați liniștiți, și femeile înșală, doar că nu aflați. Hai să jucăm jocul inteligenței, hai să ne educăm păcatele!”.

  • Și atunci, „Adevărul s-a dus să se culce”.

Exact! Că despre asta e vorba: înșelatul nu doare.

  • Nici adevărul nu doare, doare aflarea lui.

Da. Trădarea nu ne doare, câte vreme nu știm de ea. Deci, să nu știm de ea! Dacă ești inteligent sau inteligentă, atunci e totul ok… Să-ți explic la ce mă refer: el sau ea au trădat. S-au dus în altă parte. Apoi vin la partenerul oficial, cu remușcări, cu vinovăția, cu adevăr cu tot și i-l pun în brațe. Îi pun celuilalt adevărul în brațe: „Te-am înșelat!”. Dar ce ce îmi dai mie asta?! Trăiește tu cu fapta ta! Suferă tu! De ce, deodată, fără să am nicio treabă și fără să fiu vinovată, îmi pui adevărul în brațe, mi-l lași tot mie?! Tu te-ai eliberat, răsufli ușurat, și eu stau și plâng. E nedrept! Adevărul nu trebuie spus! Nu trebuie spus în cazuri de genul ăsta. Dacă într-adevăr vrei să pleci definitiv, atunci  adevărul se spune frumos, cu subiect și predicat. Este un adevăr necesar. Dar dacă a fost doar o nebunie și te simți vinovat pentru că, de fapt, tu îți iubești partenerul oficial și nu vrei să pleci nicăieri, de ce să-i pui suferința în brațe?!

  • În ce buzunar se ține adevărul?

Undeva în stern. Faci o tăietură mare, îți deschizi pieptul, bagi adevărul acolo și te-ai cusut la loc. O să se vadă ceva cicatrici si o să fii întrebat „Dar ce ai, de fapt”. Nu contează, l-ai îngropat acolo. Nu în buzunar! Nu în buzunar că se întâmplă accidente, am zis!Pin-ul de la telefon, parola de la mail… astea-s accidente.

  • Și când „Adevărul s-a dus să se culce”?!…

A fost liniște, nu s-a întâmplat nimic extraordinar. Ziarele n-au scris nimic…

  • Dar de ce e joia, ziua păcătoșilor? De ce nu e, de pildă, lunea păcătoșilor? Am înțeles, poate că miercurea și vinerea mai ținem post. Dar mai rămân zile…

S-a întâmplat ca ideea pentru spectacol să vină în apropierea Paștelui, culmea! A fost o suprapunere ciudată.

  • În Săptămâna Patimilor…

Exact. Concertul fusese programat pentru ziua de joi, în Săptămâna Patimilor. Se întâmpla în urmă cu patru ani, cred. La fiecare Paște aniversăm, cumva… Deși ideea nu avea nicio legătură cu sărbătoarea, dar trebuia să dau un titlu acestui spectacol. Urma să cântăm doar eu și Raul (Kusak, n.n.). Apoi m-am gândit că e Joia Mare și-am zis să fie Joia Păcătoșilor. Faptul că, pe urmă, acest spectacol s-a putut juca și cânta în oricare zi a săptămânii, arată că acest concept a ajuns un fel de brand. Au mai fost făcute glume, în primul an: „Cum adică să fie Joia, dacă e sâmbăta concertul?!”. Între timp, nu mai ținem cont de ziua săptămânii. Spectacolul ăsta e o exorcizare bună. Cineva din public mi-a spus, la un moment dat, în zorii spectacolului, „simt că am făcut terapie”. Suntem două personaje, eu și Raul…

  • Un El și o Ea.

Da, dar nu apelăm la clișee. Așa mi-am dorit! Nu e ceva de tipul „femeile fac așa… bărbații fac așa…”. Nu, suntem toți în aceeași oală, la fel de păcătoși.

  • Apropo de „convertitul” la muzica ta – oamenii capătă o dependență de ea. Muzica ta e ca un fel de oglindă de care ai nevoie ca să-ți mai reglezi stările… Dar tu de ce ai insomnii?

Ele sunt, pur și simplu. N-am insomnii condiționate de stări. Ele sunt, cu mine. Dintotdeauna mi-au plăcut nopțile mai mult decât zilele. De când mă știu. Și în liceu, cel mai bine învățam noaptea. E magic momentul acela în care începe să se facă lumină! Lumina de la cinci dimineața, cea încă albastră, când n-a răsărit soarele și când încep să cânte păsările. La cinci dimineața se aud păsările, chiar și în București! Apoi sună ceasul.

  • Sună ceasul și trebuie să fii gata pentru?…

Pentru joburile pe care le am, care înseamnă activitate de PR și social media, muncă de HR.

  • Adică ai un job, ca toți oamenii?

Am mai multe joburi ca, probabil, o parte dintre oameni. Am norocul să am biroul mobil. Și, dacă mi-am păstrat un soi de confort, acela e confortul de a nu avea program fix. Nu aș putea să fiu și om care cântă, și om cu program fix. Mă duc la birourile unde colaborez, în funcție de fiecare zi. Lucrez mult de pe laptopul meu. Mă mai mut, uneori, la câte o terasă. Anul trecut a fost un an foarte plin – am avut, la un moment dat, vreo patru joburi în același timp și nu mai știam de mine. A trebuit să mai renunț la ele. Sunt eu insomniacă-insomniacă, dar și ceasul meu sună la opt.

  • M-a întrebat cineva, odată, care a fost cel mai frumos lucru pe care l-am făcut, în profesie. L-am întrebat atunci dacă nu vrea să afle, de fapt, ce i-am dat eu, cel mai frumos. A făcut ochii mari și m-a ascultat. I-am spus că dovada supremă de iubire a fost atunci când am susținut jurnalismul – care traversa crize financiare în media din România – din celelalte meserii. Am „sponsorizat” această pasiune, când ea a încetat să mai ofere cu ușurință. Toate celelalte joburi erau ca s-o ajute pe „asta” să existe. Pasiunea asta a fost ca o amantă mofturoasă, care voia totul imediat, iar „totul” era scump, ca să o impresioneze. Ție muzica îți plătește facturi?

Da. Nu e doar un hobby. Nu mai este un hobby, de câțiva ani buni. Muzica înseamnă o investiție permanentă, dar investiția e recuperabilă. Ca să fie mai clar, muzica nu-mi plătește facturile, dar muzica își plătește niște cheltuieli. Nu și un album, pentru care am nevoie de sponsori. Anul asta, mai ales.

  • E ca într-o relație corectă, cu banii la comun.

Da. Am norocul să pot face asta, pentru că nu foarte mulți o pot face. Pentru mine, și pentru ce înseamnă principiile acestei profesii… e o chestiune de box-office.

  • Te raportai odată la Sala Palatului și spuneai că felul acesta nișat de a face muzică n-ar putea umple Sala Palatului. Ți-aș spune eu, ca și cum ar veni din partea publicului, că nici nu ne-ar plăcea asta – ar însemna să te împărțim între prea mulți și nu ar mai „ajunge” pentru fiecare…

Uite, „Joia Păcătoșilor” n-aș vrea vreodată să fie în Sala Palatului, pentru că este un spectacol intim. Eu visez la un turneu prin teatre cu „Joia Păcătoșilor”. Sper ca, la un moment dat, să pot să anunț un astfel de turneu național, la care visez de vreun an și jumătate. E ceva ce merită acest spectacol! În schimb, concertele standard, cu trupa din spate, merg minunat și în săli mai mari. Cumva eu trebuie să-mi reformulez ideea de spațiu mai mare, pentru că am fost la vreo două concerte, la Sala Palatului, în care am avut impresia că artistul e lângă mine.

  • Îți amintești când te-a oprit cineva pe stradă să-ți spună că te știe? Când n-ai mai fost doar o voce, ci și un chip?

Da, dar nu pe stradă.

  • Niciodată pe stradă?

Niciodată pe stradă. Am fost de curând în Cluj și am văzut un cuplu trecând pe stradă, iar ea s-a uitat insistent la mine, zâmbitoare și a spus, pe nerăsuflate „Uite-o pe Alina Manole!”. M-a mirat! Primul moment din Capitală pe care mi-l amintesc acum s-a întâmplat la un concert punk. Dansam. Lângă mine dansa un tip înalt. S-a uitat la mine și, la un moment dat, a spus: „Tu ești Luna Pătrată, nu?!”. Da, sunt Luna Pătrată.

  • Îți plac și cuvintele potrivite. Pentru că altfel n-ai compune atât de frumos. Le-ai făcut un jurământ, să nu cânți niciodată altceva, în afara pieselor tale?

Nu, nu e un jurământ. E o înțelegere: câtă vreme e ok relația dintre noi – dintre mine și cuvinte – atunci „vă cânt doar pe voi”! Când o să simt că nu vor mai ajunge, că nu-mi mai dau tot ce pot scoate din mine, o să mai caut. Dar, deocamdată, suntem bine așa.

  • Cuvintele îți pun o condiție cu muzica? Adică ai putea și doar să scrii?

Cuvintele nu îmi pun condiții. Scrisul meu are două aspecte. Primul este dat de „bilețelele” mele, pe care le postez pe Facebook de prin 2014 – scriu poeme, de mână, și le fotografiez. Al doilea aspect al scrisului înseamnă poeme care nu au nicio legătură cu stilul textelor din muzică, și care nu au foarte mare legătură cu notițele de iubire de pe Facebook. Sunt poeme un pic mai elaborate – nu foarte mult, pentru că nu-mi place să dezvolt până la a le dilua. Și ele sunt strânse pentru un volum pe care mă chinui să-l scot de vreo doi ani, numai că stă la rând. Când am vrut să-l scot, am tipărit „Aventurile rățoiului Adalbert”, după aceea am scos colecția de trei discuri și s-au tot adăugat la rând. Încă așteaptă.

  • Dacă ți-ai compara personajul – atunci când ești personaj – cu unul din literatura universală, ai fi mai mult Marguerite Gautier din „Dama cu camelii” sau Julieta din „Romeo și Julieta”? Sau altcineva?

Mi-ar plăcea ca personajul meu sa aibă ceva din Anaïs Nin. Am descoperit-o exact în momentul potrivit… Așa cum cred că o descoperim toți pe Anaïs Nin. O parte din zbatere, din zbucium, din stil, ca un ecou, e undeva în mine.

  • Îmi povestești puțin despre poemul tău din fumul din țigară?

La 16 ani am aprins prima țigară. Mai apoi, după nici măcar o lună, m-am lăsat de fumat. Mama s-a prins că îi lipseau țigări. Apoi m-am reapucat, la 18 ani. Accesoriul meu este țigara, în orice. Îmi place să fumez.

  • Ce alte dependențe ai?

Fumatul e singura dependență. Sau nu! Mai am o dependență emoțională, gravă: de iubire.

  • Ce ai vrea să știe despre tine cei pentru care cânți?

De obicei mi-am spus, într-un fel sau altul, dedicațiile. Public. Fecare știe în ce cântec se află. Oamenilor le spun să mă asculte. Pe repeat!

  • Ce întrebare n-ai curaj să-ți adresezi tu și vrei să-ți adresez eu?

E o întrebare de care mi-e frică și să mi-o pun, și să-mi fie pusă: „Tu ce vrei, Alina?”

  • Tu ce vrei, Alina?

Nu știu. Și am senzația că, în momentul în care voi ști răspunsul la această întrebare, lucrurile în viața mea vor sta altfel. Mai bine! Mi-e frică să-mi dau răspunsul. Nu mi-e frică de fericire, pe ea o doresc. Dar ce aduce? Fericirea, în momentul acesta, ar însemna o schimbare. De schimbari mi-e frică! Și nu răspund la întrebarea aceasta pentru că, de fiecare dată, îmi vin în minte mai multe răspunsuri. Și nu știu pe care îl va alege Dumnezeu. Vreau iubire! Uite că am ajuns să răspund, cumva, la această întrebare. Vreau iubire, dar nu orice fel de iubire, spune înțeleapta din mine, cu ceva cicatrici.

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

   

 

Top