I-am remarcat fotografiile cu mult timp înainte de a-i cunoaște povestea. Printre sutele de gigabiți care aleagă zilnic în online, lucrările sale se luptă cu timpul, iar fiecare fotografie e o poveste la care oamenii rezonează diferit. Se spune că frumusețea e în ochii privitorului! În fotografiile lui Ciprian Strugariu, frumusețea aproape că nu mai are nevoie de confirmări. Fotografiază zilnic femei superbe, are arhive de nuduri și sute de editoriale de modă. Are o realitate a lui, în care oamenii apar în cea mai frumoasă versiune pe care realitatea și-o poate imagina. La un deceniu de când are fotografia ca profesie, Ciprian Strugariu este, cu adevarat, unul dintre cei mai apreciați fotografi din România.  

 

• Mă bucur să stau de vorbă acum cu un fotograf – un om care se poate recomanda ca fiind „doar” fotograf. Înseamnă că România a ajuns, în sfârșit, la momentul în care îi permite unui om pasionat de arta aceasta să-și asume fotografia ca fiind și o profesie, nu doar o pasiune. Din punctul acesta de vedere, cum vezi tu lucrurile? Cât ai așteptat până când ai putut să spui „sunt fotograf și-atât”?

Nu simt că a trebuit să aștept… A fost o alegere pe care am făcut-o imediat după ce am terminat facultatea. Am studiat la ASE – Academia de Studii Economice, facultate care nu are nicio legătură cu fotografia. Mă bucur că am ales astfel, pentru că am avut destul de multă libertate și destul de mult timp să-mi urmăresc pasiunea. De fapt, am început să-mi construiesc portofoliul imediat după ce am terminat liceul. Așa am progresat – am învățat practicând lucrurile despre care mi-am dorit să aflu. Așa mi-am ales eu calea. N-am vrut să fiu asistentul cuiva sau să merg pe o variantă foarte formală în ceea ce privește fotografia. Mi-a plăcut să încerc să-mi creez o cultură vizuală, în primul rând – cred că acesta este lucrul cel mai important: să ai niște repere bune și să îți dezvolți cât mai mult universul vizual, iar în funcție de asta să știi unde vrei să ajungi. Ca în orice situație din viață, după ce știi unde vrei să ajungi, drumul îți devine mult mai simplu și vezi mult mai clar mijloacele potrivite pentru a-l străbate.

• Tu știai, încă de la început, unde vrei să ajungi? Sau doar încercai să-ți trasezi niște repere? Îmi este destul de greu să cred că un om pasionat de fotografie se gândește, la început, că va veni momentul în care va avea studioul lui, că va fotografia ce vrea, cum vrea și, mai ales, când vrea… 

Cumva, calea aceasta s-a definitivat în cei patru ani de facultate, când mi-am urmat pasiunea pentru fotografie. N-am încercat să-mi monetizez munca, am vrut doar să fiu mai bun. Atunci m-am îndrăgostit de fotografie, în fiecare zi mai mult. La început, fotografia a fost o pasiune din copilărie, o chemare pe care nu o explorasem prea mult. Nu știam exact unde mă situez, ce-mi place să fac… și-atunci am început să sondez terenul, am cunoscut oameni care aveau aceeași pasiune. Atunci am abordat diverse subiecte, pe care nu le mai abordez acum – gen peisaje sau oameni în context mai de fotojurnalism.

• Realitatea – tehnică, cel puțin – era alta. Cred că ai început fotografiind pe film…

Da, am început fotografiind pe film.

• Îți calculai fiecare cadru, fiecare poziție? Atunci nu aveam luxul butonului delete… iar pozițiile de pe rolfilm erau finite… Aveai 36 de „poziții”. Acum faci 36 de selfie-uri până îți place unul…

Nu neapărat. Chiar circulă niște imagini amuzante pe internet, pe principiul acesta: când era film lat și aveai șase fotografii – aveai patru fotografii bune, din șase. Când era filmul de 35 mm – aveai treizeci și șase de poziții și patru fotografii bune. De când cu digitalul, faci patru mii de fotografii și ai patru bune. E o exagerare, dar e interesantă perspectiva. Dar nu, în general nu am ținut cont de asta pentru că eu am un stil în care încerc să am o progresie care să ducă la o anumită energie, într-un cadru. Iar acest lucru se construiește gradual – la mine, cel puțin. Îmi trebuie ceva exercițiu, ca să ajung acolo. Și nu mă refer neapărat la latura tehnică, ci mai mult la cea care ține de energia pe care vreau să o obțin de la model. Cel puțin în ceea ce privește fotografia de studio, contează enorm lucrul cu modelele. Iar eu asta fac, în majoritatea timpului. După ce ai un setup de lumină, lucrurile curg, din punct de vedere tehnic. Adică nu trebuie să modifici parametrii la fiecare expunere, ci trebuie să te concentrezi la a obține ce vrei de la model. Iată, contează perspectiva psihologică.

Model: Cristina Strecopitov – www.showmagic.ro / Ținuta: Ana Novic – www.ananovic.ro

• Îți mai amintești de ce ai pus prima dată mâna pe un aparat de fotografiat?

Am avut șansa să am ceva tangențe cu presa scrisă – când eram foarte mic. Aveam acces la tipografiile din Casa Presei și la laboratoarele foto ale ziarelor de atunci.

• Cum?

Tatăl meu lucra în presă. Când eram prin școala generală, participam la tot felul de întâlniri de „oameni mari”. Aveam un aparat Smena, în casă. Ieșeam cu el, să fac fotografii. Fotografiile pe care le făceam pe film erau de pe stradă, pur și simplu. Uneori nu trăgeam filmul bine, între două cadre, și ieșeau imagini suprapuse, arătau ciudat.

• Deci, de atunci lucrai pe layere…

Da. Exact. Uite, se poate spune că lucram pe layere, de atunci. Am avut șansa să pot developa filmele, să văd ce se întâmplă cu fotografiile… De atunci mi s-a părut o lume fascinantă! M-a fascinat inclusiv ideea de rotativă, de tipografie, de linotip, de „cules” litere, de făcut matrițe în plumb… Dar după această etapă, a urmat o pauză până pe la sfârșitul liceului. Atunci n-am mai explorat foarte tare domeniul fotografiei. Însă, în grupul de prieteni, eu eram mereu tipul care făcea fotografiile.

• Și nu apăreai în poze!

Nu apăream în poze, da. Eu eram… „fotograful”.

• Când ai reușit să-ți cumperi primul aparat de fotografiat? Aparatul… tău, primul, are o poveste specială?

Nu știu dacă are o poveste specială… Practic, am avut două „prime” aparate de fotografiat care au reprezentat un pas foarte important în dezvoltarea mea. Primul a fost un Canon EOS 300, care era pe film și era un SLR, un aparat cu controale manuale. Înainte de el, când abia apăreau camerele digitale, îmi cumpărasem o camera digital Kodak de un megapixel – în afară de faptul că era digitală… nu făceai nimic cu acea cameră! Așa că mi-am luat aparatul pe film, de care spuneam, care a însemnat deschiderea către tot ceea ce avea să urmeze: obiective, lumini…

• Atunci ai început să investești!

Da, să zicem că acesta a fost primul pas. Ceea ce a urmat, a venit destul de repede. Deja făceam fotografie pe film. Explorare, costuri de developat, scanat… toate acestea presupuneau costuri destul de mari.

• Pe care din ce le acopereai?

Nu pot să spun că produceam bani constant, din ceva. Dar reușeam să acopăr aceste costuri.

• Deci încă nu făceai bani din fotografie – în vremea acestor povești.

Nu. Prin facultate am început să fac bani din fotografie. Adică pe la 18-19 ani. Următorul aparat – care a reprezentat un pas enorm – a fost primul DSLR, un Canon EOS 300D, aparat care, el în sine a fost un pas important în aducerea fotografiei digitale către oameni, pentru că era primul aparat de genul acesta: profesional, e drept entry, dar aveai toate controalele posibile pe el. A costat sub o mie de dolari. Acest aparat îți deschidea portițe de învățare – aveai posibilitatea să vezi ce însemna fiecare corecție de expunere. Nu mai trebuia să aștepți să vezi ce se întâmplă între ce faci și ce iese, ca rezultat.

• Ai urmat și cursuri? Crezi că fotografia se poate învăța?

Depinde, cu siguranță, de persoană. Fiecare abordează lucrurile în feluri diferite, fiecare își dorește altceva și fiecare interacționează altfel cu oamenii. Mie nu mi-a surâs ideea asta, nu mi-am dorit nici să fiu ucenicul cuiva, nici să fac vreun fel de cursuri.

• Dar a contat vreodată acest aspect? De regulă, din câte știu, oamenii aleg fotogaful în funcție de portofoliu, nu de diplome…

Nu a contat. Nu m-a întrebat nimeni, niciodată, de diplome, de background educațional. Poate doar așa… de curiozitate.

Model: Jace Liisa

• Ai avut gândul acela de superprotecție cu primul aparat DSLR? Te-ai temut ca nu cumva să pățească ceva? De fapt, ai grija aceasta excesivă cu aparatele? Am regăsit-o la mulți fotografi…

Depinde. Respect toate echipamentele și încerc să le cunosc cât mai bine, pentru că doar așa poți să scoți maximum din ele. Am grijă de ele, dar le folosesc, nu le țin undeva unde să nu se atingă nimeni de ele. Nu le țin ca într-un muzeu. Nu! Camera pe care o folosesc acum arată de parcă a fost în Irak. Și n-a fost! Folosesc echipamentele, vreau totul de la ele!

• Vorbeai de fotojurnalism, mai devreme. Mă gândesc că fotoreporterii spun despre ei că sunt mai… importanți decât fotografii de studio. Fotografii de studio spun despre fotoreporteri că uită să fie fotografi… Cum te împarți și cum te împaci cu acești termeni? Ai putea fi doar fotoreporter?

Nu, nu aș putea fi pentru că am încercat să abordez subiecte de genul acesta și, pur și simplu, nu am rezonat cu ele. Fiecare e fericit cu ce-i place să facă, deci nu mi se pare că cineva e mai important decât altcineva.

• Pentru tine… e mai important „ce” spune fotografia sau „cum” spune fotografia?

Fiecare gen de fotografie are importanța lui. O fotografie de reportaj te mișcă pentru că vezi o realitate șocantă și atunci empatizezi. Datorită acestui lucru, fotografia poate schimba lumea. Într-o galerie de artă, fotografia te emoționează altfel. Fiecare gen de artă poate avea impact asupra privitorului. Mi se pare copilăresc să spui că „jucăria mea e mai bună decât jucăria ta” sau că „arta mea e mai bună decât arta ta”. Nu… Arta trebuie să ajugă la oameni.

• Dacă s-ar virusa toate serverele și hardurile și ar trebui să alegi o singură fotografie dintre toate cele pe care le-ai făcut, pe care ai alege-o? Gândește-te că ai pierde tot…

Trebuie să mă gândesc bine. Îmi este foarte greu să aleg. Cred că e chiar imposibil să aleg! Mie îmi place să mă reinventez. De fiecare dată când încep un shooting e ca și cum aș așterne o poveste pe o pagină goală. Nu mă uit niciodată mult în urmă. Pot să spun că mă uit în urmă pentru că nu vreau să mă repet, îmi place să fac lucruri noi. E un țel pe care îl am, tot timpul! Cu siguranță ador provocarea de a face ceva nou și de a spune că fiecare nou rezultat e cel mai bun rezultat al meu. Acesta este scopul pe care îl am. Îmi respect munca și o iubesc, în arhivele foto sunt ani din viața mea! Anii mei și toată energia mea sunt acolo! Cu siguranță că sunt fotografii care îmi plac extrem de mult, dar scopul meu este acela de a face ca următorul lucru să fie cel mai bun din câte am făcut vreodată.

Model: Andreea Mattei

• Dar fotografia care te-a emoționat cel mai mult? Văzută la altcineva, nu la tine…

Nu știu dacă poate fi vorba de o singură fotografie. Dar, în general, rezonez la fotografiile lui Helmut Newton. Întotdeauna am adorat felul în care vede el feminitatea și felul în care e reprezentată femeia în fotografiile lui – și foarte puternică și foarte vulnerabilă. E și foarte șocant, e destul de dur totul… Acest fotograf este foarte concentrat pe povestea din imagine și pe energia pe care o dă subiectul. N-a fost niciodată foarte preocupat de aspectele tehnice, ci de ce e în fotografia lui și de ce transmite ea. Pot să spun că îmi place teribil oricare fotografie a lui, de când le-am văzut prima dată.

• O poveste incredibilă de la vreo ședință foto? Am văzut în portofoliul tău o fotografie nud, cu o domnișoară în fața Palatului Parlamentului. Nu te-a arestat nimeni?

Nu m-a arestat nimeni. Cum spuneam și mai devreme, de fiecare dată încerc să fac lucruri astfel încât să mă autodepășesc. Și, pentru că nu am făcut lucruri prea cuminți până acum, treaba asta cu autodepășitul implică riscuri.

• De la ședințele foto, ai vreo poveste de spus nepoților?

Chiar sunt multe povești de spus nepoților. Altele – multe și acelea – nu se pot povesti nepoților pentru că s-ar putea să fie prea mici pentru asta! (Râde). Povestea cu Palatul Parlamentului a fost… rezonabilă. Am tras mai multe cadre prin București, în noaptea aceea.

 

Model: Aida

• Cu domnișoara aceea la fel de dezbrăcată?

Domnișoara… fix la fel de dezbrăcată. Am scăpat cu viață după acea ședință foto!

• Și cazierul este curat…

Da. Mi-am doritsă fac o serie de fotografii pe tema aceasta și să le expun, la un moment dat. Dar e un proiect de care nu m-am ținut, din păcate. Experiența aceea a fost o chestie pentru care am cercetat puțin, am și riscat… Am mers până într-acolo încât chiar am consultat un avocat, înainte. Nu sunt genul teribilist, care să facă un lucru fără să se gândească deloc la consecințe. Îmi place să pun lucrurile în balanță și apoi să decid să fac prostia. Fotografia aceea a fost făcută pe la patru-cinci dimineața. Pe stradă eram noi și câțiva lucrători de la o firmă de salubritate. Era și un gard în piața din fața Palatului Parlamentului, gard care nu mi-aș fi dorit neapărat să existe. Dar cred că era un eveniment în perioada aceea… sau proteste. Am încercat să fim cât mai operativi. Am făcut câteva probe de lumină și apoi am făcut fotografiile. Fotografia aceea s-a „întâmplat” foarte repede. Am luat și decizia înțeleaptă de a apela la un model pe care îl cunosc de ceva vreme, o domnișoară alături de care am mai lucrat și știam că pot obține de la ea destul de repede rezultatul pe care mi-l doresc. A fost ok. Atunci am explorat și alte zone din oraș.

• Îți place să ieși din studio?

Da, îmi place să ies din studio, pentru că stau foarte mult timp în studio. Caut mereu alți factori care să mă provoace și care să-mi dea idei noi. Caut locații noi, feluri noi de a pune lumina, concepte pe care le propune și modelul, o emoție… Întotdeauna caut să mă pun în situații noi, ca să vin cu lucruri noi. Am ajuns deja la al treilea studio, de la fiecare mi-am dorit mai mult. Prin natura în sine a fotografiei comerciale pe care o fac, foarte multe ședințe foto se desfășoară în studio.

Model: Cristina Strecopitov – www.showmagic.ro / Ținuta: Ana Novic – www.ananovic.ro

• Fotografiezi oameni – și asta e ca și cum ai scrie povești, de fapt…

Îmi plac toate poveștile și încerc să găsesc frumosul din fiecare, factorul care mă face să rezonez cu persoana din fața aparatului de fotografiat.

• Rezonezi cu frumusețea. Cât de greu e să convingi o femeie să se dezbrace de tot? În fața aparatului, frește!

Fac asta de foarte mult timp. Perspectiva mea și contextual meu diferă de cele… comune, să le spunem așa. Prima dată am fotografiat un nud când trăgeam pe film și am vrut să mă înscriu la un concurs de fotografie de nuduri. Nu mai făcusem asta niciodată, până atunci. Am căutat pe cineva – un model plătit. Știam că vreau să folosesc fotografiile pentru un concurs și aceasta mi s-a părut cea mai corectă variantă. Apoi… întotdeauna am avut șansa să cunosc femei interesante și mi-a fost destul de ușor.

Model: Marina Vladescu (https://www.instagram.com/marinadianaa/)

• Pare extraordinar, pentru un bărbat: ești mereu înconjurat de femei frumoase și, adesea, dezbrăcate! Fotografiezi doar femei frumoase…

Nu fotografiez doar femei frumoase. Fotografiez foarte multe subiecte, pentru că sunt un fotograf commercial, până la urmă. Cu siguranță că proiectele cele mai vizibile sunt cele care-mi sunt cele mai dragi… și atunci da, ele sunt din zona aceasta mai senzuală, mai feminină.

• Am văzut pe site-ul tău mai multe categorii… Portrete, fashion… M-a surprins frânghia. Ai o categorie de fotografii care se numește chiar așa – „Rope” – „Sfoară”… Ce-i cu sfoara, ce-i cu frânghia?

Frânghia e o altă pasiune în care am încercat să împing lucrurile cu un pas mai departe și să aduc ceva nou în universul vizual pe care îl creasem în fotografiile mele. Totul a început ca o preocupare estetică – mi-a plăcut foarte mult cum arată, în fotografii. Apoi am tot explorat și am descoperit și alte valențe ale sforii. Dar, la început, a fost o nouă dimensiune estetică pentru fotografiile mele. Făcusem nuduri, chestii care țin de senzualitatea feminină și mi s-a părut că e un element în plus.

 

Model: Eris Maximo

• Au fost și fotografii pe care ți le-au cerut anumiți clienți, doar pentru ei?

Da. De-a lungul activității mele am trecut pri toate variantele posibile de solicitări.

• Înțeleg că unui pictor îi e greu să se despartă de tablouri. Tu, măcar, ai posibilitatea de a-i face unei fotografii câte copii dorești… Cum e să nu ai voie să arăți și altora o anumită fotografie?

Nu am o problemă cu asta pentru că sunt destul de mândru de abordarea aceasta pe care o am. De mentalitate, în sine. De când m-am apucat serios de fotografie, am cunoscut oameni pasionați. Am avut șansa să întâlnesc profesioniști care mi-au spus că eu trebuie să fiu fericit cu ceea ce fac și că nu trebuie să caut neapărat aprobare la ceilalți, că nu trebuie să fiu popular.

Model: Eris Maximo

• Accepți orice propunere de a fotografia sau ai și filtre de „nu”?

Am și refuzat proiecte și colaborări care ar fi fost bine plătite. Am refuzat pentru că nu am simțit că mă potrivesc acolo.

• De când au apărut telefoanele deștepte, cu aplicații interesante și gratuite, fiecare utilizator spune că se pricepe la fotografie. Adică un filtru bine nimerit e argument pentru o poză bună… Câtă nevoie mai au oamenii de a merge la un fotograf profesionist, pentru o campanie?

Lumea se schimbă.

• Adică un filtru nu te face fotograf, cred eu.

Discutabil… Pentru că fotograf te face audiența, în principiu. Adică orice artist e desemnat artist de istorie și de critici. Nu de el. Direcția în care merge societatea determină și ce e considerat artă și ce nu e considerat artă. Mi se pare puțin cam devreme să pot să trag o concluzie despre asta, dar e clar că direcția în care se merge este o direcție mult mai superficială, o direcție în care lumea nu vrea să stea să analizeze prea mult lucrurile. Acest fapt, combinat cu evoluția tehnologică, duce la o ușurință foarte mare în a crea ceva „visually pleasing”. Și, momentan, lumea nu prea caută altceva.

Model: Alina Nine

• Poți fi fotograf doar cu un telefon performant?

Da, cu siguranță. Da! Poți fi fotograf cu orice aparat. Eu, ca și alți oameni pasionați de fotografie, am încercat întotdeauna să scot din ecuație factorul ăsta cu aparatul. Am făcut tot felul de experimente: de la faptul că mi-a plăcut întotdeauna să fotografiez cu Polaroid – ai un control foarte limitat la ceea ce se întâmplă acolo și ai un print care e unicat – până la faptul că am făcut experimente în care am fotografiat cu aparate de unică folosință – carcasă de plastic, lentilă de plastic, un singur film. Creativitatea este cea mai importantă. Restul… totul e discutabil. Cu siguranță că dacă doar ai un aparat bun, nu înseamnă că ești un fotograf bun. Iar dacă ești un fotograf bun, nu înseamnă că ai nevoie neapărat de un aparat bun ca să poți să transmiți o idee frumoasă sau o viziune interesantă.

• Înainte de DSLR-uri, fotografiile din albumele fiecăruia – sau din albumele fiecărei familii – erau un bun de ținut acasă. Poate chiar în vitrină sau pe o etajeră. De când nu se mai developează filme, de când nu se mai printează fotografii, a dispărut cultul albumelor. Avem milioane de fotografii în pixeli, cae pot dispărea doar dacă apeși un buton. Când crezi că se vor întoarce oamenii la fotografia tipărită… dacă se vor întoarce?

Să știi că s-ar putea să se întoarcă. Eu cred că se vor întoarce atunci când vor realiza că toate lucrurile pe care le-au făcut în era digitală sunt extraordinar de efemere. Sunt atât de efemere încât dispar dintr-un timeline în cinci secunde. Și nu le mai vede nimeni, niciodată. Și pe oameni s-ar putea să-i apuce dorul de amintiri. Pentru că fotografiile, în esență, asta sunt: un cadru din viață. Mi mi-au plăcut întotdeauna fotografiile tipărite. Îmi dau cu totul altă energie, așa că pe cele mai dragi le tipăresc.

Model: Andreea Mattei

• Cum arată, în cuvinte, Fotografia cu tine?

Cumva, eu sunt în toate fotografiile mele. Încerc să fiu acolo cât mai mult posibil. Chiar și în proiectele comerciale, cu atât mai mult în cele care presupun editoriale de modă. Încerc să aduc în fotografii lucrurile care-mi plac. Pe mine nu mă văd în fotografii, pentru că mi-a plăcut dintotdeauna să fiu de cealaltă parte a baricadei. Nici nu sunt foarte narcisist.

• Oamenii care-și fac fotografii sunt narcisiști?

Gândește-te că această chestie cu selfie este foarte recentă…

• Ba nu! Îmi amintesc că și eu întorceam aparatul, deși era un aparat simplu, pe film. Eu cred că selfie-ul a existat dintotdeauna, doar că nu se numea așa.

Eu nu am prea avut chestia asta și nici nu prea am văzut-o. Da, mi se pare că lumea devine din ce în ce mai narcisistă. Devine foarte preocupată în a comunica lumii o anumită imagine de sine. Pe mine nu m-a atins niciodată dorința asta. Eu nu înțeleg scopul selfie-urilor. Adică… da, ești tu acolo…

• E o stare, cred.

Da, poate…

Model: Jace Liisa

• Știi care mi se pare cea mai autentică fotografie a cuiva? Cea din cartea de identitate –nu ai timp și nici nu poți să te aranjezi, să o refaci, să o editezi. Cred că acolo ești „tu”, așa cum te vede toată lumea. În ce măsură mai e fotografia o oglindă? Sau în ce măsură ar trebui să fie?

Fotografia este o oglindă, sută la sută. Însă, ca orice oglindă, poate să distorsioneze realitatea, mai mult sau mai puțin. Fotografia e obiectivă în fotojurnalism, acolo unde este văzută ca o sursă credibilă de informație. Lucrul ăsta nu s-a schimbat.

• Atunci, ce faci tu e „fotoartă”.

Mie nu îmi place realitatea. Mie nu îmi place să surprind realitatea. Nu realitatea a fost scopul meu. Scopul meu a fost să creez ceva care să fie în rezonanță cu ce simt eu. Am capturat ce am creat – fie că e o emoție de la persoana pe care o fotografiez, fie că e o stare, o lumină… orice. Nu am simțit niciodată nevoia de a reda lucrurile obiectiv.

Model: Andreea Mattei

• Cât Photoshop și când Photoshop? Sau orice alt program de editare…

Nu am absolut nicio problemă de etică în ceea ce privește Photoshop-ul. Într-adevăr, dacă ai clonat câteva mine de război în plus… e o problemă pentru un fotoreporter. Dar, în cazul meu, nu e o problemă. Eu lucrez pentru viziunea mea. Și aplic ce mi se pare mie că dă un plus fotografiei și că o duce în zona în care îmi doresc. Și din acest punct de vedere mi-a plăcut să experimentez, destul de mult. Am extraordinar de multe cadre care sunt publicate exact așa cum le-am fotografiat, fără niciun pic de editare. În fotografia comercială, în fotografia glossy, glamour, photoshopul e un fapt dat. E normal. Acum… că există grade de obsesie în care te duci prea mult și…

• … Și devine „plastic”, arată totul ca fiind de plastic…

Da… sau kitsch… Sau fotografiezi o persoană publică și ajunge să nu mai arate deloc ca în realitate… Photoshop-ul e o unealtă și fiecare o folosește cum consideră de cuviință.

• Multe femei blamează revistele care-și iau ca model femeia cu trupul perfect, susținând că e nedrept ca o femeie să-și proiecteze idealuri atât de înalte și ca societatea să se învârtă în jurul lor. S-a cerut, în repetate rânduri, promovarea femeii cu forme sau chiar cu destule kilograme în plus. Modelele pe care le fotografiezi tu sunt femei frumoase, cu doi kilometri de picioare.

Nu m-a preocupat politica editorială a revistelor. Oricum nu prea mai am o relație intensă cu revistele.

Model: Marina Vladescu (https://www.instagram.com/marinadianaa/)

• Ai fotografia un model oversize?

Da. Eu caut lucrurile care-mi plac la acel om. Și intenția mea supremă e ca acea persoană să fie, în fotografiile mele, cea mai bună versiune a ei. E de datoria mea să găsesc cel mai bun unghi, să găsesc cele mai avantajoase posturi pentru persoana respectivă. Dar nu fac o selecție pe bază de metri de picioare.

• Ai fost fotograf la „Bravo”, revista care a fascinat câteva generații. Era fructul oprit, cu articole picante și-mi amintesc că mereu circula… pe sub bancă, în toate școlile și liceele. O experiență! Cum a fost?

Am trăit experiența asta într-o perioadă în care presa scrisă o ducea foarte bine. Lucram aproape cu toate revistele – Bolero, Unica Marie Claire, Harper’s Bazaar, Playboy, FHM…. Lucram pentru toți. Bravo – care avea un colectiv foarte mișto; ne-am împrăștiat peste tot, dar păstrăm legătura, ceea ce este foarte tare! – mi-a adus o deschidere foarte mare către industria muzicală – un lucru care mi-a folosit și-mi folosește și acum! Am niște contacte și am dezvoltat niște colaborări pe care le păstrez, de foarte mulți ani.

• Faci și videoclipuri acum…

Da, din 2010. Universul video e altceva, alt mod de exprimare. Un loc unde nu sunt singur, ci e un efort de echipă. Iar asta e o situație nouă pentru mine, pentru că mereu am avut libertate totală în proiectele mele.

• Ți-e dor de anii de aur ai presei scrise?

Nu știu ce să zic… Au fost o școală extraordinară, pentru mine. Aveam foarte mult de muncă. Am și acum, însă acum e altfel. Am clienți mult mai diferiți. Criza din presă mi-a lăsat un gust amar… Și chiar și eu însumi… sunt într-un alt moment al meu. Vreau să continui să mă dezvolt. Nu m-aș mai întoarce…

Model: Ana Novic

• Cei care fac poze la nunți sunt fotografi?

Da. Nu poți să creezi un stereotip – ăla e bun, ăla nu e bun pentru că face poze nu știu-unde. Pot fi fotografi foarte nepricepuți care fac advertising și fotografi foarte buni care fac poze la nunți. Și asta e o piață care s-a dezvoltat foarte mult în ultima vreme. Cu siguranță că nivelul calitativ al fotografiilor a crescut foarte mult într-un timp foarte scurt.

• Faci și tu poze la nunți?

Nu. Pentru că a crescut nivelul și au crescut și bugetele, lumea începe să fie mai obișnuită cu un gen anume. Existau preșudecăți legate de cei care fac poze la nunți și probabil că există, în continuare. Doar că, în realitatea asta economică, poate să nu vină nimeni altcineva la tine și să faci nunți pe trei mii de euro. Și-atunci nu-ți prea pasă…

 

• Care e prețul corect al unei fotografii? Mulți nu iau în calcul investiția fotografului, uzura aparaturii, timpul alocat prelucrării… nu mai spunem de recompensarea talentului…

E o libertate economică totală. Nu există o asociație sau un fel de standardizare de prețuri. Fiecare se gândește cât îl costă și studioul, și angajații… Fiecare iși stabilește prețul pe criterii de business. Cei care vor să intre pe piață, chiar dacă sunt buni, vor lucra gratis… să-și facă un portofoliu… Așa se întâmplă mereu în domeniile creative.

• Care dintre fotografiile tale a ajuns cel mai departe, pe piețele internaționale?

Eu am ajuns într-un punct în care am foarte multe lucruri care se întâmplă în România. Mi-ar fi foarte greu să plec. Dacă aș fi încercat să plec și să construiesc ceva în străinătate, ar fi trebuit să o fac acum zece ani. Acum… am muncit zece ani pentru cariera mea de aici.

• Nu visezi o fotografie de-a ta pe coperta Vogue?

Am avut destul de multe realizări și pe plan internațional. De pildă, am avut fotografii în revista franceză Photo, o publicație pe care o veneram, când eram la început de drum!

• Pe părinții tăi i-ai fotografiat vreodată?

Nu. Nu prea…

Model: Nicoleta Tupea

• A fost vreodată o fotografie „prea mult” pentru cineva? Adică s-a întâmplat ca un model să-ți pozeze nud – să fie de acord cu proiectul – și apoi să regrete pentru că voia, poate, să se angajeze la o corporație?

Da. Dar nu a regretat experiența. În diverse contexte sociale s-a întâmplat să fie o problemă cu respectivele imagini. Dar nimeni nu a regretat experiența.

• Faci poze sau fotografii?

Sunt același lucru. N-am probleme legate de cuvinte. Lumea poate să zică ce vrea, cum vrea. Mi se pare extraordinar de pretențios și gratuit moftul cuvintelor.

 

Model: Alina Nine