Exprimarea prin dans nu cunoaște limite! O demonstrează metoda de predare a școlii Axis Danza din Italia. Aflată pentru câteva zile în România pentru un masterclass dedicat copiilor și tinerilor de la studioul de balet din Cadrul Operei Naționale București, coordonat de Magdalena Rovinescu, Federica Comello, directoarea școlii de balet din Udine, explică, în acest interviu, perspectivele dansului modern și contemporan în peisajul cultural din Italia, din România și chiar din întreaga lume. Ea însăși o personalitate fascinantă, Federica Comello este o sursă de inspirație pentru toți dansatorii alături de care lucrează. Am descoperit un om pasionat, care trăiește dansul, cunoscându-i filozofia și nuanțând mișcarea anume pentru a face din Axis Danza un punct de reper în peisajul școlilor internaționale. 

Odată cu acest interviu, mă bucur și sunt onorată să vă anunț ca site-ul evelinepauna.ro este, începând de astăzi, partener media al acestei școli de balet. Bannerele de pe site sunt o invitație pentru ca micii dansatori sa descopere universul Axis Danza și, deja, să se înscrie la competiția de la finalul lunii aprilie!

• În România, ca de altfel în multe alte școli din lume, cu tradiție în universul artistic, se spune că dansul contemporan este, de fapt, filosofia dansului și că, pentru a ajunge să dansezi dans contemporan, ai nevoie de baze solide în dansul clasic. Știu căv-ați început cariera studiind balet clasic. Din perspectiva experienței în acest domeniu, considerați că un interpret de dans contemporan are nevoie de studii clasice sau cele două metode pot fi dezvoltate separat?
  

Cred că, fără îndoială, baletul clasic este baza pentru oricare alt stil de dans. O demonstrează faptul că un balerin – interpret de dans clasic – poate dansa dans contemporan și chiar și pop, dacă dorește. Dar invers – adică din alte stiluri să se îndrepte către clasic – este destul de dificil. Este foarte adevărat că, în Italia cel puțin, dansul contemporan – sau modern – a luat multe forme, multe direcții, multe înfățișări și chiar… „contaminări”. Și atunci, chiar și dansul modern, în Italia, este foarte diferit chiar și de accepțiunea românească a termenului. Sunt foarte multe stiluri care se întrepătrund dar, desigur, cei care știu să danseze, cu adevărat, se întorc mereu la esența stilului clasic.

• Deci invers, nu…

Este dificil. Nu imposibil, dar e mai greu… Eu chiar cred că este foarte greu, pentru că, în dansul clasic, de fapt, este baza mișcărilor: începând de la noțiuni precum „en dehors” sau de la modul în care se ridică piciorul, până la piruete sau sărituri… toate au, ca punct de pornire, noțiuni de tehnică asimilate în studiul dansului clasic. Ar fi bine chiar să se studieze în paralel baletul clasic cu dansul contemporan care este, până la urmă, punctul de plecare al tuturor celorlalte stiluri derivate. Însă baza o constituie, în continuare, studiul baletului clasic.

• Cum s-au potrivit lucrurile în povestea dumneavoastră?
  

Și eu am început să dansez studiind baletul clasic, ca majoritatea dansatorilor, încă de când eram copil. Apoi m-am apropiat, de fapt, de jazz dance. Când am descoperit această perspectivă a dansului – jazzdance – m-am îndrăgostit de acest stil și am plecat la Nisa, în Franța, unde am absolvit studiile cu maestrul Serge Alzetta. Apoi am continuat să studiez tehnica aceasta, care încă este diferită de cea folosită în dansul modern sau contemporan. Să spunem că jazz dance-ul, chiar și în Italia, este puțin ieșit din tendințele actuale ale pieței, dar noi continuăm să-l includem în programa școlii pe care o conduc. Consider că dinamica este importantă, viteza, de asemenea, jazz dance-ul te obișnuiește cu o deprindere rapidă de învățare a mișcărilor, care ajută în dansul modern și nu numai. Dar, cu siguranță sunt concursuri și festivaluri care nu au în prim-plan jazz dance.                 

• Când s-a produs schimbarea, în cazul dumneavoastră? Când ați descoperit plăcerea de a dansa dincolo de dansul clasic? Ați abordat jazz dance, dans tradițional, modern… Dar ce anume v-a făcut să studiați dansul dincolo de așa-numitele limite clasice?
  

Pentru dansul clasic trebuie să ai chiar și o predispoziție fizică, o condiție dată de la natură. Eu nu depășeam greutatea pe care trebuie să o aibă o balerină, nu eram nici slabă… dar aveam ceva probleme cu șoldul. Chiar și acesta a fost un motiv care m-a apropiat de dansul modern. Nu pentru că dansul modern era mai ușor, ci pentru că, totuși, presupunea studiu diferit, mai potrivit conformației mele. Dar, bineînțeles, am ales dansul modern pentru că se potrivea și se potrivește felului meu de a fi. Dansul modern, jazz dance, m-au ajutat să aduc pe scenă ceea ce purtam în suflet. Așa a fost povestea, în cazul meu, dar sunt și dansatori care se exprimă mai bine prin balet. Pentru mine, în mod cert, dansul modern a fost cel mai la îndemână, am găsit maniera personală de expresie și expresivitate.

• V-a fost dor de dansul clasic, atunci când v-ați axat pe modern?
  

La început a fost dificil, pentru că, totuși, pentru a studia jazz dance pentru ca, mai târziu, să mă concentrez pe contemporan și să abordez toate celelalte stiluri, a trebuit să mă îndepărtez de stilul pur clasic și să o iau, într-un fel, de la început. În dansul clasic era nevoie de mai multă fixare în poziție, de ținută „curată” și clară, pe când dansul modern presupune mai mult aplomb, mai multă expresivitate… În jazz dance trebuie să te lași purtat, să te cambrezi diferit – corpul tău alunecă în curbe… Am continuat să le studiez pe amândouă și abia mai târziu, m-am axat pe modern.

• Ce a însemnat pentru dumneavoastră experiența pe care ați avut-o la Școala Alvin Ailey din New York?
  

A fost o experiență pe care am trăit-o din perspectiva unei studente din străinătate. A fost incredibil pentru că am avut șansa să studiez discipline care, la noi în Italia, cel puțin, au ajuns peste destui ani de la acel moment: de la tehnica Orton, până la faptul în sine de a lucra direct cu percuționiștii… Erau lucruri noi pentru Italia, în momentul în care le-am descoperit la New York. Și chiar să-l văd pe însuși Alvin Ailey pe coridor, liniștit…

• În ce an s-a întâmplat?
  

Era 1988-89. Practic, chiar cu un an înainte să moară el. A fost, totuși, o experiență frumoasă… Erau atât de mulți elevi de culoare, dar nu numai. Și, în plus, în acei ani se țineau chiar cursuri de jazz-musical, jazz-tv. Dintre toate experiențele pe care le-am avut cu școlile de dans, cred că acolo, la New York, a fost cea mai frumoasă, cea mai emoționantă pentru mine!

• Dar, de fapt, cine v-a încurajat să alegeți lumea dansului? Pornind chiar de la primii pasi, din copilărie… Cine a văzut potențialul dumneavoastră de peste timp?
  

Prima mea profesoară de balet, care se numea Bianca Walker – s-a stins din viață acum câțiva ani. Cred că a fost singura persoană nu doar bună… dar care, realmente, mi-a transmis adevărata dragoste pentru dans. Ea i-a spus imediat mamei mele „această fetiță este bună, talentată, are calități, ar trebui să o duceți la Scala”. Doar că noi locuiam destul de departe și au fost niște ani imposibili… mama nu a rezonat cu gândul acesta. Și apoi am rămas în acest oraș, în care locuiesc și astăzi. Și am continuat să dansez aici. Dar aceasta a fost prima profesoară care a crezut în mine, care mi-a transmis pasiunea pentru dans.

• Aveați așteptări pentru viitor, în anii aceia?
  

Sigur! Voiam să devin balerină, fără discuție! Apoi lucrurile s-au întâmplat astfel încât, la șaisprezece ani, a trebuit să întrerup studiul pentru un an, pentru că, atunci când am început să dansez pe poante, eram prea mică și acest lucru mi-a afectat puțin coloana. Studiul pe poante presupune un mod de lucru special și este foarte important cu cine înveți tehnica. Poate că atunci m-au forțat destul de mult… nu știu… oricum, la șaisprezece ani m-am văzut nevoită să întrerup dansul un an și să fac tratament pentru șold, pentru că aveam dureri îngrozitoare, aveam problem cu vertebrele. Și atunci am început să fiu atentă la ceea ce însemna baletul neoclasic. Nu pentru că era mai ușor – pentru că nu este așa, evident – ci pentru că mi s-a părut mai natural… Balerină clasică nu aș mai fi putut să devin niciodată. Apoi am început să-l urmăresc pe cel care în Italia era și este încă faimos, Amedeo Amodio, care a avut realizări foarte frumoase, care a adus inovație în dansul clasic. M-am apropiat de acest gen și apoi, cu timpul, am renunțat la dansul clasic și m-am dedicate dansului modern.

• Ascultându-vă povestea, parcă e un miracol că fetița talentată de odinioară a ajuns să fie, astăzi, directoarea unei școli de balet.

Eu cred că este important să se înțeleagă că, deși nu am fost balerină de carieră – în accepțiunea obișnuită a termenului – am trăit atâtea experiențe în care am cunoscut și chiar am fost ajutată de profesioniști adevărați, care au în spate ani de carieră în lumina reflectoarelor și de la care am învățat enorm. Sunt oameni pe care continui să-I ascult și care-mi deschid și mai mult mintea, odată cu fiecare eveniment pe care îl organizez la școala pe care o conduc. În fiecare aspect care presupune dans, spectacol, caut persoane de la care să învăț. Este important să știi că, și dacă nu ai făcut ceea ce ți-ai dorit din copilărie – în cazul meu, nu am fost balerină – trebuie să fii împăcat. Dacă ai această stare de pace interioară, reușești să transmiți tu însăți tocmai pasiunea și dragostea pentru dans, ajutându-i pe copiii care astăzi studiază dansul. Elevi care, la un moment dat, vor pleca să-și urmeze cariera, în altă parte. Eu cred că, un profesor, pentru a fi bun, trebuie, întâi de toate, să-și înțeleagă propriile limite.

• Coregraful Gigi Căciuleanu a adus în atenție, în România ultimilor ani, ideea de „dans-actor”. V-ați gândit să abordați și această perspectivă a dansului? Am observat că oferiți cursanților Axis Danza abordări diferite, complexe: de la „giocodanza” – dans prin joc, până la „danza creativa” – dans creativ. Concret, în portofoliul școlii, sunt șaisprezece stiluri de dans.

Noi predăm multe discipline, avem multe cursuri. „Giocodanza”, pentru noi, este dansul care se concentrează pe joc și care este special gândit pentru copiii cei mai mici! Este o manieră de a-i familiariza cu dansul, cu muzica, cu abc-ul tehnicii.

• M-am gândit la această perspectivă pentru că, în România, a fost interesant să fie puși, față în față, actorii cu dansatorii, pentru a-și împrumuta reciproc din valențele profesionale.
  

Da, dar în Italia sunt atât de multe realități cuprinse în sintagma „teatro-danza”! Ideea îmi place, dar nu întru totul. În sensul că teatrul-dans este în regulă, dar că trebuie să existe și dans în această asociere, nu doar teatru. Când un coregraf riscă și le unește pe cele două – teatrul și dansul…

• …Nu mai e nici dans, nu mai e nici teatru?!

Exact! Pentru mine

•  Am remarcat cât de mult vă place jazz dance-ul. Care sunt perspectivele actuale ale acestui gen?

În Italia, din păcate, jazz dance-ul nu se bucură de prea multă considerație. Din punctul meu de vedere, această atitudine este greșită, pentru că, mai ales pentru cei mici – alături de dansul clasic, evident – jazz dance-ul poate avea rezultate excepționale. Acest gen le deschide mintea. Și pentru că, să recunoaștem, pentru copii dansul contemporan, modern este dificil. Foarte dificil! În timp ce jazz dance-ul este mai dinamic, mai distractiv.

• De fapt, care este definiția acestui stil? Majoritatea celor care nu sunt în universul dansului își imaginează că implică doar muzica jazz…

Nu implică doar muzica jazz, cu siguranță! Poți face jazz dance chiar pe muzică de operă. E vorba de stil! Să zicem că este mai feminin, dar nu doar atât. Pentru mine, este nesfârșit! Este un stil cu posibilități care nu se vor epuiza vreodată. Dovadă că în America există încă. Se studiază. Este în programa celor mai importante școli… de la New York la multe altele, din toată America. Din păcate, în Italia nu este la modă așa că acum nu prea există, se studiază mai mult dansul modern, contemporan. Și chiar și acolo se trece de la o extremă la alta: sunt coregrafii moderne frumoase, care spun o poveste, care încearcă să transmit un mesaj, concepte asemănătoare cu ideea de teatru dans pe care ai amintit-o tu, poate chiar combinate cu muzica italiană, și mai sunt cei învechiți, care continuă să facă dans contemporan puțin cam fără vlagă, viziune pe care, personal, nu o îndrăgesc. Dar gusturile nu se discută…

• Care este conceptul Axis Danza?  

Școala a fost înființată în 1991. În prezent avem patru sedii. Funcționăm în regiunea Friuli-Venezia Giulia, regiune apropiată de Slovenia și Austria, aproape de granița Italiei. Sediul principal, cel mai mare, este la Udine, oraș care este capitala regiunii. Acolo avem o școală foarte mare, cu 800 mp și patru săli de dans. Este o școală modernă, foarte frumoasă, în care se studiază multe stiluri de dans. Posibilitățile sunt: fie cursuri intensive, pentru cei care vor să devină profesioniști, care se pot studia în fiecare zi, fie cursuri pentru cei care vor să danseze o dată, de două sau de trei ori pe săptămână. Obiectivul nostru este să încercăm să-i ajutăm pe tinerii care au datele necesare pentru această profesie, să-și atingă visul și chiar să ajungă în companii. Obiectivul nostru nu este să-i păstrăm la școală, ci să-i încurajăm să aleagă parcursul care li se potrivește cel mai bine. Când descoperim un talent, îl încurajăm să aleagă cele mai bune opțiuni. În Italia nu este ușor pentru că teatrele continuă să se închidă. Este foarte dificil, dar ne dăm silința.

• Și în România este dificil să susții o afacere în artă. Cum este situația acolo, din acest punct de vedere?

Dansul nu este o afacere. Ar fi imposibil… Dansul nu te face bogat. Faci dans din pasiune. Dacă cineva ar ține cont de numărul de ore pe care le „pierde” punând la punct o coregrafie, pregătind un spectacol sau chiar o repetiție ori o „serbare” de sfârșit de an… câtă energie este în spatele acestor ore, câtă muncă! Nu se poate cuantifica…

• Axis Danza este o școală particulară sau aveți și ajutor de la stat?

Nu mă ajută nimeni, fac totul singură. Mă reinventez și mi s-a demonstrat acest lucru chiar prin concursul de dans pe care îl organizez – care a ajuns la cea de a patra ediție. Sunt fericită că primim din ce în ce mai multe înscrieri, că nivelul s-a ridicat. Dar am făcut totul singură. Întotdeauna!

• Din 1991, când ați înființat această școală, și până azi, lumea dansului s-a schimbat. Care sunt cele mai dificile provocări, pentru dumneavoastră?
  

Cele mai mari provocări sunt reprezentate de relația cu părinții copiilor. Părinții s-au schimbat. Copii s-au schimbat, dar copiii au pasiune, oricum. Ei încă mai au un crez. Părinții sunt dificili.

• De ce?

Pentru că intervin. Intervin continuu. Intervin și mereu cred că știu lucruri pe care n-au cum să le știe, mai ales dacă nu frecventează această lume, a dansului. Dar lucrul acesta îl observ și la școlile de stat. Chiar și la școala unde studiază fiul meu, părinții intervin în activitatea profesorilor. Mie nu mi se pare potrivit, pentru că totuși ar trebui să avem încredere în profesori. Ei sunt profesioniștii. Dar ei gândesc că dacă își încredințează copilul profesorului, au dreptul să-i ia de guler, ori de câte ori se întâmplă ceva. Cel puțin în Italia, această atitudine deja este ceva halucinant. Și-mi scapă încă motivul pentru că și eu sunt, cumva, în această generație de părinți – fiul meu are doisprezece ani, dar eu nu intervin în viața lui. În sensul că, dacă el greșește, la școală, eu nu mă duc la profesor să-i spun vreo câteva.

• În România avem o problemă cu anumite prejudecăți, pentru că părinții copiilor nu prea își doresc pentru ei o carieră în lumea baletului, pentru că, printre altele, se tem de aspectul financiar. Mai există și ideea că, în lumea artistică reușești să primești un rol, dacă te place regizorul… Dacă nu, riști să rămâi toată viața în ansamblu… În Italia este aceeași mentalitate?

În Italia, pentru că locurile sunt limitate, e dificil. De exemplu, acum, în Italia, este un fenomen cu emisiunea faimoasă „Amici”. Toți vor să intre acolo, cu orice preț. Pot chiar să înțeleg, pentru că este un mod de a te face cunoscut, dar apoi… nu prea sunt multe oferte de muncă. În Italia, unii părinții resping – și încă puternic – această idee promovată la TV, în timp ce alții, poate așa cum se întâmplă și aici, în România, nu cred că dansul este o profesie. Cred că dansul ar trebui să rămână pentru totdeauna o pasiune, că nu se poate dezvolta într-o meserie, într-o carieră. Acest lucru îl resimt când sunt întrebată „tu ce faci, în viață” – „predau dans”. Iar apoi sunt întrebată, din nou: „Și locul de muncă adevărat, care este?”. „Predau dans!”. Nu te cred, pentru că au impresia că este o pasiune, un hobby. Nu reușesc să înțeleagă că este o Muncă, cu literă mare! Da, totuși mentalitatea încă e așa, chiar și la noi, în Italia.

• Ce simțiți când îl priviți dansând pe fiul dumneavoastră?

E frumos…

• Reușiți să vă detașați de faptul că sunteți și profesionistă, că predați dans?

Sunt foarte critică. Ca mamă, sunt emoționată, dar prin ochii de profesor, văd greșelile pe care le face. Așa că îmi dau seama de nivelul lui, nu sunt ca toate mamele, care-și văd copiii minunați și atât. Da, pentru numele lui Dumnezeu, sunt emoționată! Dar îi văd și limitele, văd lucrurile pe care nu le face bine. Sigur, ceea ce îmi place la el este prezența scenică, iar acesta este un talent înnăscut, pe care nu îl au mulți. Reușesc să văd acest lucru, pe care l-au remarcat toți, nu doar eu!

• Ați fost primul model al fiului dumneavoastră, și în ceea ce privește dansul?
  

Nu știu. Practic, Eduardo s-a născut în teatru, a fost întotdeauna cu mine. Mă urma pretutindeni, eram numai noi doi – pentru că tatăl a lipsit, iar el s-a obișnuit în lumea dansului. Dar, la început, eu n-am vrut să facă dans. Eu voiam să facă altceva: judo, gimnastică artistică, baschet. Le-am încercat pe toate. Apoi el, într-o zi, mi-a spus „Mama, vreau să fac dans!”. Ca trăire, întâi s-a apropiat de genul pop. Dar nu i se potrivea. Și mi-a spus „vreau să fac balet clasic”. Iar eu știam că dansul clasic e dur, că nu e un joc. Dar a început să facă progrese, dintr-o dată! A câștigat un concurs și acest lucru l-a încurajat și mai tare! Acum îi place foarte mult!

• Ce apreciați cel mai mult la un dansator, la o balerină?

Ce reușește să-mi transmită. Nu doar tehnica. Tehnica este foarte importantă, mai ales în ziua de astăzi, când pare că se solicită din ce în ce mai mult elemente de maiestrie tehnică. Acum, dacă nu ai picioare superbe, gambe subțiri, recuperezi prin tehnică. Dar este adevărat că îți rămâne în suflet momentul în care un dansator îți transmite ceva. Poate că nu arată impecabil și nu este pus la punct cu tehnica, dar transmtite. Iar acest lucrueste asemănător cu a avea carismă.

• Când v-a bucurat cel mai mult dansul?

Acum, când îi văd dansând pe copiii mei. Când îi văd pe scenă, că se simt bine, că sunt fericiți, că își ating potențialul… Pentru mine acesta este cel mai frumos moment!

• Când i-am cunoscut pe cei de la școala Axis Danza, m-a surprins plăcut modul în care evidențiau că studiază la „Școala Federicăi Comello”. Vă pronunțau numele, chiar înaintea titlului școlii, în semn de prețuire.

Mă bucur să aflu acest lucru!

• V-ați gândit că sunteți un model pentru ei?

Poate că sunt. Eu încerc să le fiu mereu alături, avem o legătură frumoasă. Sunt apropiată mai ales de fetele mai mari ca vârstă. Îmi place să spun că sunt „mama” atât de multor copii! La mine acasă vin toți. Casa mea este mereu plină de copii și de tineri. Și așa a fost dintotdeauna!

• În timp ce creați o coregrafie, vă gândiți la cuvinte, la imagini, la sentimente sau la mișcare?

Când lucrez, încerc să le ofer dansatorilor o imagine. Pentru mine, baletul trebuie să aibă sens. Altfel nu îl mai fac…

• Cum preferați decorurile pentru coregrafii? Simple – minimaliste sau clasice – pline de detalii?

Destul de minimaliste. Îmi place să lucrez mult cu lumina. În teatru lucrăm mult cu modelarea luminii și studiem intens acest aspect – cel al schimbării luminii, a fundalului.

– Aveți profesioniști care se ocupă de acest lucru?
Avem profesioniști care pun în practică ideile. Lucrăm în echipă, în funcție de coregrafie, de mesajul baletului, de costume. Avem decoruri mobile și moderne, care urcă și coboară. Anul acesta am pus în scenă „Romeo și Julieta” în variantă modernă. După cum spuneam, eu încerc să fac mereu lucruri care să aibă sens. Nu fac niciodată balete doar așa… fără o intenție. De aceea m-am bucurat să-l văd acum lucrând, la București, la repetițiile spectacolului „Romeo și Julieta”, pe Renato Zanella, care, în opinia mea, este un coregraf de geniu. Și nu este doar un bun profesionist, ci și o persoană deosebită!

• Cum ați găsit România, acum?

Sunt pentru a treia oară aici. Iar Opera, în sine, îmi dă o emoție nebună. Aici trăiești, simți, respiri atmosfera unui teatru cu tradiție. Iar România, în general, este o țară frumoasă. Românii sunt amabili și, în esență, contrastează cu imaginea negativă care li s-a creat, mai ales în Italia. Românii sunt oameni de bine.

• Care este personalitatea din lumea dansului pe care o admirați cel mai tare?

Pentru mine, în primul rând, este Mikhail Baryshnikov. Visez să îl cunosc. Cum se zice „niciodată să nu spui niciodată”. Pentru mine, el este un geniu. Sunt și alte personalități – Jiri Kylian, Bejart – care, pentru mine, e un alt geniu… Am dat numele lui unei săli de balet de la școală. Sălile de dans ale școlii mele, au nume: una este Balanchine, apoi Fred Astaire, Bejart, și o alta îi este dedicate unui balerin italian, care mi-a fost prieten și care a murit acum doi ani.

• Deci, prin gestul acesta, le învățați pe micile balerine și istoria dansului…

Încercăm. Dar este destul de trist că tinerii din ziua de astăzi au telefoane atât de performante, internet, dar nu le folosesc pentru a cunoaște, ci în scopuri mult mai superficiale. Nu caută date despre Graham, despre Petipa… nu au această pornire de a înțelege de unde vin noțiunile… Știu cine e Beyonce… dar dincolo de acest lucru?!

• Cum se poate înscrie un tânăr din România la cursurile școlii Axis Danza?

Poate trimite un e-mail pe adresa școlii și astfel intrăm în legătură.

• Deci primiți și cursanți din afara Italiei.

Desigur! Chiar mi-ar plăcea să facem mai multe schimburi culturale și să primim elevi din afara Italiei. Noi avem spectacolele într-un teatru nou, care este foarte frumos! Primiți acest gând ca pe o invitație!

• Este adevărat că dansul îți făurește aripi?

Și ți le și frânge! Ți le făurește, dar ți le și frânge.

• Dansul sau oamenii, ți le frâng?

Dansul… Bine, oamenii ți le frâng tot timpul, indiferent dacă alegi dansul sau nu. Dar dansul poate fi foarte… limitativ. Pentru că riști să fii mereu în lumea lui. Pentru a profesa în dans, pentru a avea o școală de dans, trebuie să vorbești despre dans, să trăiești dansul, să frecventezi dansul… Iar acest lucru, repetat la nesfârșit, te limitează. E frumos, dar chiar și așa, pune limite. Nu este ușor să găsești forța de a te izola uneori, fie și doar pentru a-ți deschide mintea. Chiar și când faci o călătorie, trebuie să încerci să treci dincolo de lucruri, pentru a vedea care sunt noțiunile pe care poți să le aduci în dans. Dacă te închizi printre oameni care, toți, doar dansează, la un moment dat, nu te mai dezvolți.

• Vă visați dansând? Se spune că unii compozitori visează muzică…

Da. Iar când îmi place o piesă muzicală, o ascult până ce aproape se transformă în drog. În rest, nu mă pregătesc cu mult înainte. Sunt inspirată atunci când văd o sală de dans și depinde întotdeauna de oamenii pe care îi am în față. Sunt coregrafii pe care mi le imaginez, dar pe care le tot transform încât, până la urmă, nu arată niciodată ca în gândul dintâi. Și aproape mereu îmi ies mai bine. Mă las inspirată de oameni – unii transmit, cu ei mă înțeleg din priviri, alții nu transmit.

• Cine sunteți, când nu dansați?

Mamă.   

• Doar atât!…

Da. Încerc să fiu o mamă cât mai bună. Mai geșesc, ca de altfel toate mamele. Dar, da, sunt mamă înainte de toate! Și nu doar pentrtu fiul meu, ci pentru toți copiii alături de care lucrez. Nu am simpatii, îi iubesc în egală măsură. Bineînțeles, fiul meu e fiul meu, dar a fi mamă nu înseamnă doar a avea grijă de copilul tău.

• Sunt puțini oamenii care știu să mulțumească. Care este cel mai frumos gest de recunoștință pe care l-ați primit?

Au fost foarte multe! „Mulțumesc-ul”, așa cum îi spui tu, uneori vine, alteori nu. Dar sunt alte gesturi care contează. Foști elevi, foste eleve, îmi scriu că, deși nu mai dansează la același nivel, deși s-au mutat în Brazilia sau Africa de Sud, își amintesc de mine. Iar gestul acesta, pentru mine, e dincolo de „mulțumesc”. Înseamnă că niște oameni te poartă în suflet!

• Pentru mulți oameni deja, ați schimbat destine, ați înfrumusețat vieți, în momente-cheie. Iar acesta nu-i puțin lucru!

Pentru mine, da, înseamnă mult. Acești oameni au rămas în sufletul meu. Și mă bucur să știu că sunt și eu în gândurile lor. Iar acest lucru mă emoționează!

• Ce gând luați cu dumneavoastră în Italia, din România

Îmi doresc ca tinerilor alături de care am lucrat, de la Studioul de balet coordonat de Magdalena Rovinescu, să le placă coregrafia pe care le-am dăruit-o și să-și amintească de experiența din sala de balet, care ne-a bucurat pe toți!