Ion Caramitru este o personalitate apreciată de unii, contestată de alții, dar unanim considerată puternică în „jocul de șah” al scenei românești. Am mutat primul pion, apoi discuția a înaintat, firesc și sincer. Un interviu despre familie, teatru, actori și visuri!

• Sunt curioasă… de ce vă prezentați atât de rar cu numele întreg: Ion Horia Leonida Caramitru? Eu nu v-am auzit vreodată prezentându-vă astfel. Când folosiți numele întreg?

În general, în acte: în buletinul de identitate, în pașaport, și în actele oficiale pe care trebuie să le semnez.

• V-au dezvăluit părinții dumneavoastră de ce aveţi atâtea nume?

La Botez, tata a ținut să am numele tatălui lui, adică pe cel al bunicului meu patern, care era „Leonida”. Tatăl meu, fiind dintr-o familie de aromâni din partea greacă a fostei Macedonii, care respecta numele eroilor greci, primise numele „Aristide”. Mama nici nu a vrut să audă de numele de „Leonida”, ea voia să mă cheme, simplu, „Ion”. S-au certat în felul lor și, până la urmă, s-au împăcat, punându-mi și al treilea nume. Din acest motiv, am apărut în acte ca Ion Horia Leonida Caramitru. Altfel, aș fi fost doar Ion Leonida Caramitru, sau poate numai Ion Caramitru. Inițialele numelui meu seamănă puţin cu cele ale numelui lui Caragiale!

• Iată că gloria avea să fie asociată cu numele ales de mama: Ion Caramitru, acest nume devenind renume!

Da.

• Ştiu că nu vă sărbătoriți ziua de naștere – sunteți născut pe 9 martie 1942. Spuneați, într-un interviu: „Nu-mi sărbătoresc ziua de naștere, sărbătoresc numai de Sfântul Ion”.

Da.

• Să înțeleg că, pentru dumneavoastră, trecerea timpului nu e o bucurie?

Da, aşa e.

• De ce nu sărbătoriți?

Nu cred că trecerea timpului este o bucurie pentru cineva. Poate doar când ești elev și vrei să termini liceul. Apoi, când ai terminat liceul, vrei să intri la facultate…

• Deci nu v-ați sărbătorit vreodată cu bucurie ziua de naștere.

Nu. Când eram mic, sărbătoreau, probabil, părinții mei și mă puneau să suflu în lumânările de pe tort. Dar apoi, nu! Îmi place de Sfântul Ion, pentru că suntem mai mulți cu acest nume și, de regulă, sărbătoresc în teatru, unde sunt destui „Ioni” ca să ne bucurăm unii de alții.

• Aveți, în istoria personală, o familie „mușată” – ca să vorbim în aromână. Mama provine din Grecia, iar tatăl a fost de origine albaneză.

Noi suntem români. Sunt român și după tată, și după mamă. Ei sunt aromâni, dar a fi aromân nu înseamnă a fi mai puțin român – apropo de „a”-ul acesta care se pune în față, care nu neagă, ci întărește! Pentru cei care nu știu, până la dezmembrarea Imperiului Otoman, exista un stat, Macedonia, care era inclus în Imperiul Otoman, avea capitala la Salonic și cuprindea teritorii care, după căderea Imperiului Otoman, au fost împărțite între țările riverane. Grecia a luat partea ei, cu Salonicul și cu zona de-acolo, Albania a luat partea ei – care cuprinde și orașul unde s-a născut tatăl meu, Corcea, care era în Macedonia şi acum face parte din Albania. Bulgarii au luat și ei ceva, şi sârbii, la rândul lor. Acum, dacă e să amintim adevărul istoric, noi, generic, suntem numiți macedo-români, pentru că provenim din acea Macedonie în care trăiau și români. Adică, armâni, rumâni, râmâni, cuțovlahi, țânțari – cum vreți să le spuneți, dar cea mai expresivă denumire cred că este cea pe care o foloseau să se adreseze unul altuia: „râmâni”, adică români, până la urmă. Iată deci că există macedoneni greci, macedoneni sârbi, macedoneni bulgari, macedoneni albanezi și macedoneni români. Acesta este misterul așa-zisei apartenențe a tatălui meu la fosta Macedonie. Dar el este român din fosta Macedonie, ca și mama, care era din Grecia, adică tot din fosta Macedonie.

„TATA A PARCURS, ÎN PUȘCĂRIE, TREI ETAPE”

 

• Părinții dumneavoastră sunt modelele primilor ani de viață. Știu că v-a marcat și păstraţi în memoria dumneavoastră o imagine tulburătoare din copilăria dumneavoastră: atunci când cei de Securitate au venit să îi aresteze, și atunci au luat-o și pe sora dumneavoastră. V-au întrebat câți ani aveți, ați spus că șapte şi au zis: „Are doar șapte ani, lasă-l!” Și mai țineți minte că unul dintre oamenii aceia care v-au răpit copilăria avea dinți de aur.

Mai toți aveau! Peste timp, am investigat aceste lucruri și am aflat ce se întâmpla. Era cam anul 1949. Primele racolări de membri pentru Securitate, pentru acest tip de poliție, s-au făcut printre oamenii foarte simpli, oameni fără căpătâi mai bine zis, care au intrat pentru că nu aveau altă meserie, pentru că se plătea mai bine și ei erau oameni fără școală, oameni care-și puneau dinți de aur! Nu-şi puneau dinţi de aur pentru că ar fi avut aur, ci pentru că era singura tehnică mai ieftină, la timpul acela. Timpul a făcut ca, mulți ani mai târziu, ducându-mă în Iugoslavia la un festival de film, cineva să mă invite într-un sat unde erau mai multe familii de romi, care concurau între ei prin averi. Acolo veneau mulți turiști, pe atunci nu știam de ce. Opreau la două porți succesive, unde se plătea pentru spectacolul care urma. După ce concuraseră între ei prin case – cine construiește casa mai înaltă –, concuraseră în mașini. După ce au terminat cu mașinile, unul dintre ei a început să pună dinți de aur la cei din familie: copii, bunici…

• Și le puneau dinți de aur și câinilor?

Toţi cei din familie avea dinți de aur. Ieșeau toţi la poartă și toată lumea putea admira o întreagă familie „aurită”. Atunci, celălalt, care nu mai putea să-l întreacă pe vecin făcând acest lucru, și care avea mulți câini, a pus dinți de aur câinilor! Și acesta dădea drumul câinilor, care veneau să latre şi să-și arate dinții de aur vizitatorilor. Atunci, văzând câinii cu dinţi de aur, mi-am amintit exact…

• …De momentul în care părinții dumneavoastră au fost arestați.

S-a întâmplat dimineața, pe la orele patru-cinci.

• Fără să li se explice nimic, au fost treziți din somn, pur și simplu.

Cum se făcea atunci!

• Ce ați înțeles, cu mintea copilului de atunci?

Nu era greu de înțeles! De altfel, veneau tot timpul semnale despre nenorocirea care se apropia. Aproape în fiecare zi se auzea despre astfel de cazuri – că nu știu care a fost arestat, că nu știu cine a dispărut, fie din familia noastră, fie din alte familii.

• Mama dumneavoastră vă învăța să nu spuneți la școală despre asta…

Nu mă dusesem încă la școală.

• Dar, în anii de școală, v-a învățat să ascundeți partea aceasta din istoria familiei?

Nu era vorba doar de asta. Era vorba și de rudele din străinătate. Tata a părăsit locul natal în 1924-1925, în timpul unui exod mare de aromâni. Atunci, vreo 35.000 de aromâni au fost recunoscuți drept cetățeni români, au fost împroprietăriți și colonizați în Cadrilater. Cadrilaterul e zona din Sudul Dobrogei, care a aparținut României până în 1940. Acolo au fost împroprietăriți și au trăit bine până când s-au cedat, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Basarabia și Cadrilaterul, și au trebuit să plece din nou, de data aceasta în țară. Practic, întâi au lăsat tot ce aveau în Macedonia, în Grecia, de unde veneau ei, apoi au lăsat totul când au venit în țară și, după aceea, au fost închişi în pușcării. Astfel, în douăzeci şi cinci de ani, între 1925 şi 1950 – an apropiat de cel în care tata a fost arestat pentru prima oară –, au pierdut de trei ori tot ce aveau. Și, tot de trei ori, au trebuit să o ia de la început. Or, trebuia să ascundem, gândea mama, nu numai situația tatălui meu, ci și a două surori ale lui, care, fiind căsătorite, plecaseră în America atunci când tata plecase în România. Când s-au despărțit, toți aveau vârste mai mici de 20 de ani. O soră cu un frate au rămas în Albania, în Corcea, iar el cu un frate și o altă soră au venit în România, mai întâi în Cadrilater. S-au despărțit adolescenți, s-au revăzut bătrâni, trecuseră de 70 de ani.

• Ați vorbit vreodată cu tata despre anii aceia grei?

Cum să nu, doar i-am trăit!

• V-a spus vreodată cât de greu i-a fost în închisoare? V-a spus cum a simțit el istoria?

Da. Tatăl meu a parcurs în pușcării trei etape. El nu era un bărbat puternic, ci era un om firav și slab din punct de vedere fizic, și a acuzat foarte rău bătăile și umilințele la care a fost supus. Ultima dată, când a ieșit din închisoare, era terminat și fizic, şi, la trei luni și jumătate după ce a ieșit din închisoare, a murit. Cu lacrimi în ochi, spunea că vrea să moară, pentru că, moralmente, era epuizat.

• Ați putut să iertați?

Să ce?

• Să-i iertați pe cei care au „scris” astfel istoria familiei dumneavoastră?

Nu, pentru că nu e vorba doar de tatăl meu, ci cred că este vorba despre un destin național. Nu pot fi iertați și nu pot fi ignorați! Dar, cu regret, pot să spun că istoria contemporană nu ține cont la modul realist de ceea ce s-a întâmplat. Și foștii comuniști, care astăzi se ascund sub diferite sigle de partid, au tot interesul să nu dezgroape un trecut atât de criminal. Să ne aducem aminte ce scandal a fost în Parlament când s-a condamnat comunismul și ce ireverențe au fost față de acest gest, care a fost doar simbolic.

„CREDINȚA ÎȚI OFERĂ O ANUMITĂ IMPONDERABILITATE”

 

• Anii de început ai descoperirii talentului dumneavoastră și ai afirmării artistice au presupus un… drag de Eminescu. L-ați descoperit pe Eminescu atunci și știu că, peste timp, aveați să vă reîntâlniți cu acest prim aspect important din cariera dumneavoastră. Cum a venit pasiunea aceasta pentru poezia lui Eminescu, pentru imaginea marelui poet?

Cred că pot să mă întorc tot la vârsta aceea, pe care aţi amintit-o, cam pe la șapte ani, când încă nu mergeam la școală. În martie am împlinit șapte ani şi am mers la școală abia în toamnă, la şapte ani şi jumătate, când deja ştiam să scriu și să citesc. Învățasem asta de la un frate al tatei, care era profesor de Limba română. Şi-a pierdut timpul cu mine, simțind pur și simplu că am talent către asta, şi-mi amintesc că am învățat ușor. Nu țin minte să fi avut dificultăți, nu țin minte să mă fi chinuit să învăț să scriu, s-a întâmplat aproape spontan. De la lecturile mele pleacă totul, până la urmă. Și, ori de câte ori sunt întrebat ce le-aș spune tinerilor, răspund că îi sfătuiesc să nu uite că trebuie să citească. Ei uită de asta, din păcate! Lecturile pe care le faci la vârsta începuturilor sunt importante. E vârsta când, din curiozitate, descoperi o lume specială: a literaturii, a speculației filosofice; prin carte ajungi să cunoşti oameni. Cu cât descoperi această lume mai devreme, cu atât e mai bine. Datorită lecturii, în liceu îmi era ușor să parcurg materia la Limba română, fie că era vorba de cunoștințele de gramatică, fie de cele de literatură. Aveam deja exercițiu, mă interesa, eram curios și îmi plăcea. Această curiozitate îmi dă astăzi dreptul să spun că am avut și puțin noroc, pentru că, în liceu, am avut un profesor de Limba română excepțional, un om pe care îl pomenesc ori de câte ori am ocazia. Se numea Vladimir Dogaru. Era mutilat de Război, îşi pierduse un picior. Era un bărbat înalt, falnic, purta plete ca Eminescu și era obsedat de poezia lui Eminescu, de viața lui, de destinul lui. Era fascinat de inovaţiile pe care le-a adus Eminescu limbii române. Ne-a predat Eminescu într-un mod, probabil, interzis pe vremea aceea. În școala comunistă, din Eminescu se învățau „Împărat și proletar”, „Scrisoarea a III -a” și câteva poezii de dragoste. În rest, poezia lui legată de filosofia secolului al XIX-lea, caietele lui, articolele lui ca ziarist la Timpul, în special, și tot ce a comentat istoric vizavi de destinul României, era interzis, cum interziși erau și Blaga, și Ion Barbu, și Bacovia, până la un punct. Ei bine, toți acești scriitori, ca să nu mai vorbesc de romancieri, mi-au trecut prin fața ochilor, căci le-am citit cărțile pe care mi le împrumuta unchiul meu.

• Citind, ați descoperit și pasiunea pentru a vă imagina lumi. Iniţial, ați vrut să dați examen la Regie.

Da.

• Numai că, la un moment dat, Paul Barbăneagră v-a văzut…

Da. Paul Barbăneagră era regizor de film şi a locuit la noi.

• …Și a spus că trebuie să fiți… actor!

Da! A stat la noi în gazdă, era student la Regie Film. Pe urmă, când a terminat facultatea, a fost regizor de filme documentare. A făcut filme care au fost și premiate, apoi a emigrat. De fapt, a plecat și s-a stabilit la Paris, unde a făcut o carieră minunată ca documentarist, mai ales pentru marile monumente purtătoare de sacralitate. Era bun prieten cu Mircea Eliade, alături de care concepea anumite viziuni asupra a ceea ce Eliade a numit atât de specific „legătura dintre sacru și profan” și tot ce a ținut de istoria religiilor, de această imponderabilitate pe care ți-o oferă credința și încremenirea ei în opera de artă. Paul m-a preluat – eram elev de liceu, făceam sport de performanță – și mi-a pus și el cărți în mână, m-a dus să văd filme, m-a apropiat de domeniul speculativ al artei cinematografice. M-a purtat prin săli de teatru și, uite-așa, am ajuns să dau examen la Teatru și să-l iau.

• Știu că, înainte de admitere, v-ați pregătit cu maestrul George Vraca.

Da, m-a ascultat și George Vraca, care-mi era oarecum rudă.

• Ce spuneau oamenii aceștia despre talentul dumneavoastră atunci, la început de drum?

Domnul Vraca, maestrul George Vraca, cel care, săracul, suferea de o surditate foarte pronunțată, m-a ascultat, m-a pus pe scena Teatrului Armatei – care acum se numește „Nottara”, și, pentru că eu vorbeam încet (după părerea sa), s-a așezat cu urechea mai sănătoasă la marginea scenei, ca să mă audă. După ce m-a auzit, a zis: „Bine, o să vorbesc cu maică-ta”. A sunat-o pe mama mea și i-a zis: „Lasă-l să dea la Teatru, pentru că mi-a făcut o impresie foarte bună,
chiar dacă nu vorbește tare și dă din mâini când nu trebuie” – aceasta este una dintre învățăturile mari ale teatrului, în general, prinsă ca îndemn în Hamlet: „Nu tăiați aerul cu mâinile, nu gesticulați aiurea, pentru că se pierde sensul vorbei”.

• La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ați fost la clasa doamnei profesoare Beate Fredanov, cea care, înainte de a se stinge din viață, v-a rugat să preluați studenții pe care îi avea atunci. De ce nu ați continuat cariera de profesor?

Am continuat ceva ce se întâmpla mai rar în școala de atunci… acum nu știu ce se mai întâmplă. Atunci, Institutul de Teatru presupunea patru ani de studiu. Al patrulea an, ultimul, era consacrat spectacolelor studențești, care se desfăşurau pe scena Studioului „Casandra”. Acum nu mai e așa, ci se fac trei ani, cu totul. Anul al treilea este ultimul an de studiu de facultate, urmând masteratul. Habar n-am, poate că principiul e tot ca cel vechi, dar, după părerea mea, s-a dat peste cap un sistem care era mai bine conturat! Eu am ajuns la catedră după începutul anului întâi, când profesoara mea – care avea mari probleme la ochi – urma să se opereze. M-a rugat să o înlocuiesc trei luni şi am fost de acord. Însă nu a mai venit deloc, săraca! Și așa, practic, în trei ani, eu am putut să fac cu studenții pe care i-am avut ceea ce se făcea în patru ani. Ca să fiu mai clar: în anul al doilea, Marin Sorescu mi-a dat manuscrisul piesei lui, „A treia țeapă”, pe care am studiat-o la clasă cu studenții care, ca tipologie, corespundeau distribuției pe care autorul
o cerea. Și, după ce am realizat o parte din piesă, succesul producției a fost atât de mare, încât în anul al treilea am pus în scenă cu ei toată piesa. Evident, cu tăieturile pe care am considerat că trebuie să le fac și cu armonizarea scenelor în felul în care am crezut că este bine şi având, bineînțeles, avizul lui Marin Sorescu, care avea generozitatea să nu țină sută la sută la ceea ce a scris, așa cum fac alți autori. A fost piesa lor de examen şi a fost strălucită. Apoi, cineva a venit cu ideea să o prezentăm și în altă parte și ne-am dus la Institutul de Arhitectură, unde, în aula pe care o au, se puteau juca chiar spectacole întregi. Și acolo a avut un succes de public atât de mare, încât a dus la interzicerea reprezentaţiei! Spectacolul era foarte curajos și în scriitură, și în modul în care se juca. Știu că ultima reprezentație am dat-o acolo cu ușile închise și cu invitați, spunând că nu jucăm pentru public, ci că facem repetiție. Asta, fiindcă ne interziseseră să mai jucăm. Și atunci, în public, se aflau și maestrul Ciulei, și Clodi Berthola, actorii din Teatrul „Bulandra”, în care eu munceam. Apoi, printr-un mic-mare miracol, am putut să ducem spectacolul la „Casandra” și să-l putem juca tot anul al treilea. Practic, clasa mea, care ar fi trebuit să aștepte încă un an să ajungă la
„Casandra”, a jucat acolo din anul al III -lea. M-am retras pentru că, pentru cineva pătimaș cum sunt eu, lucrul legat atât de intim de destinele unor oameni tineri și talentați, de care ești responsabil, te face să nu te mai gândești la propriile probleme. Nu mai aveam casă, nu mai aveam masă, refuzam să joc în filme, la teatru nu știam cum să fac să fiu mai liber, ca să-mi văd de studenți…

• Și câți dintre oamenii aceștia, pentru care vă rupeaţi din timpul dumneavoastră, s-au întors cu recunoștință spre dumneavoastră?

Unii s-au întors, alții nu! N-am pretenții. Mă bucur să-i văd pe câte unii că joacă bine și duc mai departe câte ceva din elementele de școală pe care și eu, la rândul meu, le-am învățat de la Bulandra, de la Ciulei, de la Pintilie, și le-am dus mai departe, ceea ce fac și acum în Teatrul Național.

• Cum primiți uitarea?

Uitarea e necesară! Sigur că nu poți să uiți pe cineva care ți-a schimbat viața! Dacă ați citit cartea mea, să știți că elogiul pe care i-l fac lui Liviu Ciulei este unul absolut sincer și bogat în semnificații.

• Pentru că maestrul Liviu Ciulei a fost cel care v-a transferat la Teatrul Național, nu-i așa?

Da!

• După debutul în rolul Hamlet?…

Nu, Hamlet am jucat întâi la Institut; examenul meu de diplomă a fost cu „Hamlet”. Apoi, în vara anului în care absolvisem, am făcut și primul film. Făcusem și prima piesă din viața mea (piesa „Eminescu” de Mircea Ștefănescu), de fapt o avanpremieră la Teatrul Național, care s-a jucat pe 14 iunie, deci exact când se termina facultatea.

• Și Hamlet și Eminescu!…

Iar mai târziu, în august, am făcut un rol mic, dar frumos, în filmul lui Liviu Ciulei, „Pădurea spânzuraților”. Acolo, lucrând cu mine, domnul Ciulei mi-a făcut propunerea, care s-a materializat la sfârșitul stagiunii. În toamnă am avut premiera cu „Eminescu”, apoi am mai jucat două roluri importante la Teatrul Național și, apoi, … nu m-am prezentat la concursul organizat la Teatrul Național, în care eram direct vizat, ca să spun așa.

• Dacă maestrul Ciulei n-ar fi decis așa atunci, poate că parcursul dumneavoastră profesional ar fi fost altul.

Poate că da, numai că n-aș fi rămas la Național, fiindcă nu-mi plăcea cum se juca acolo atunci. Acum îmi place mai mult, dar, la ora aceea, Teatrul „Bulandra” făcea istorie nu numai în România, ci și în întreaga Europă, cu realismul care stă la baza spectacolelor, cu realismul magic, așa cum l-a categorisit Ciulei. Ceea ce se întâmpla la Național era mediocru, învechit, şi aș fi plecat oricum. Aș fi dat concursuri mereu, dacă ar fi fost, ca să ajung actor la Teatrul „Bulandra”.

• Mă gândesc la perioada aceea, „perioada de sub Ceaușescu”, așa cum o numim noi, românii. Știu că ați avut voie să predați un workshop într-o universitate străină. Ați avut voie, de fapt?

Nu, n-am apucat.

• Sau ați fost doar invitat?

În 1979, Teatrul „Bulandra” a întreprins ultimele turnee internaționale din istoria lui de dinainte de 1989. Atunci, în vară – în iunie, dacă nu mă înșel, am mers în Statele Unite. Am debutat cu „O scrisoare pierdută” în regia Liviu Ciulei și „Elisabeta I”, piesă scrisă de un autor american contemporan, datorită căruia am ajuns în turneu. A fost minunat! Am jucat la Yale University, în Connecticut, unde exista o scenă foarte frumoasă. După aceea, am mers la New York și am jucat la „La Mama”. Cum la Yale University este și acum cea mai puternică secție de teatru din Statele Unite, și știindcă în trupa noastră sunt mulți profesori de Actorie și de Regie, i-au invitat pentru o întâlnire cu studenții lor pe maestrul Ciulei, pe Octavian Cotescu, pe Dem Rădulescu. Ultimii doi erau profesori titulari la Institut, Ciulei nu era la catedră, dar era de-ajuns să-l cheme, ca să se exprime. Ciulei a refuzat să vină pentru că era ocupat, avea probleme. Ceilalți doi s-au jenat, căci nu știau engleză, și m-au trimis pe mine. Eu, la ora aceea, eram un simplu asistent la Institut. Și m-am dus singur. Acolo erau 15, poate 20 de studenți, fete și băieți, îmbrăcați în costume de sală (de repetiție) cum spunem noi, care așteptau un exercițiu, un workshop deschis, ceva de făcut. Nu poți să faci doar teorie în teatru. Trebuie să faci puțină teorie și, după aceea, să treci la practică. Am fost inspirat. Aveam școala mea de acasă și, timp de o oră și jumătate, mi-a reușit ce am făcut. A doua zi au apărut și comentariile pozitive în ziare. Peste câteva luni, după ce ne-am întors acasă, am primit o invitație oficială de la această universitate, prin Institutul Internațional de Teatru, ITO , de a fi guest professor pentru trei luni. Voiau să predau la ei trei luni. Le plăcuse ce am făcut și studenții voiau să repete experiența. M-am dus la oficialități și nu mi-au aprobat plecarea. A fost un scandal care s-a încheiat cu demisia mea, pe care mi-am dat-o în ședința de închidere a stagiunii la Teatrul „Bulandra”, pentru că nu am înțeles de ce nu mă lasă să plec. Nu mi s-a spus, nimeni nu voia să-mi spună care era cauza. Mă rog, situațiile erau cunoscute, cam știam cu toții de ce nu se dădea voie. Nu se pleca, în primul rând, din cauza suspiciunii că nu te mai întorci. Dar eu tocmai mă întorsesem din America și suspiciunea asta părea absurdă. Pe de altă parte, eram un actor al unui teatru important, acolo era vorba de o facultate, nu era nimic josnic sau dușmănos în tot ce se întâmpla. Ei, cum nimeni nu mi-a dat vreo explicație – nici cei de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, nici cei de la organizația de partid a orașului (eu nu eram membru de partid, dar am cerut explicații și de la Partidul Comunist, că era singurul!), nici cei din conducerea teatrului nu voiau să-mi spună nimic –, când s-a încheiat stagiunea – eu trebuia să fiu acolo în aprilie: aprilie, mai, iunie –, m-am ridicat și am povestit tot, de față cu colegii, și am anunțat că demisionez.

„NU POȚI SĂ FACI MESERIA ASTA DECÂT ÎN LIMBA TA”

 

• Din nou, istoria României v-a făcut rău!

Da! Am plecat, mi-am luat soția și copilul – aveam primul băiat atunci –, şi, peste patruzeci de ore, am fost chemat și mi s-a pus pașaportul în mână. Mi s-a spus ca, atunci când mă întorc, să vin să fac declarații despre ce am făcut și cu cine m-am întâlnit. Și atunci am spus: „Asta n-am să fac vreodată, luați-vă pașaportul, nu mă mai interesează!” Până la urmă, neavând încotro, mi l-au lăsat. Au pus să fiu controlat în aeroport până la piele. Am fost dezbrăcat în pielea goală la aeroport și controlat la sânge. Am plecat, fără să anunț că mai vin. Biletul era un bilet deschis, pentru că la solicitările lor de a răspunde cu ce vin şi când vin, eu, la un moment dat, nu am mai răspuns, din cauza întâmplărilor de acasă. Am ajuns la New York, la Institutul Internațional de Teatru. Acolo am fost introdus la cine era atunci președinte. A apărut o cucoană de vreo doi metri înălțime, o ființă foarte înaltă și solidă, care a început să urle la mine: cum îmi permit să vin acum, după trei luni, fără să anunț?, cine sunt eu?, cine mă cred? Era foarte supărată și pe drept cuvânt! Şi eu am stat și m-am gândit ce să-i spun. Dacă îi spuneam adevărul – că m-au hăituit și nu mi-au dat pașaportul și că până la urmă mi l-au dat –, n-o să mă creadă. Și atunci am inventat ceva, i-am spus, „Doamnă, iertați-mă, eu nu înțeleg ce vreți de la mine. Știu că am avut un accident, m-am lovit la cap, am uitat, și acum ieri mi-am amintit că trebuie să fiu aici. Să plec?” S-a oprit, s-a uitat la mine și a înțeles, probabil, ce era dedesubt. N-am
putut să fac niciun workshop, pentru că Universitatea era închisă până în toamnă, era vacanţă. Și atunci am făcut o vizită în teatrele de vară, l-am cunoscut pe De Niro și pe alți actori americani, care chiar mă plăceau.

• V-ați gândit vreo clipă să rămâneți acolo?

Nu, niciodată! Am avut nenumărate posibilități să rămân, încă din anii ’70.

• E.P.: De ce n-ați rămas?

Foarte simplu. Pentru că, pe de o parte, meseria asta nu poți să o faci decât în limba ta maternă, dacă vrei să o faci. N-ai cum altfel! Cu limba ta maternă ajungi, aș putea să zic, chiar la un tip de intimitate de tip senzual, pentru că trăiești cu ea! Ea produce surprize, nu te lasă să dormi, te ține treaz când ai de spus ceva, când citești ceva care ți se pare că este scenic, și când știi că poți să vii cu textul acela și să urci pe scenă, cum am făcut cu multe texte inedite – în sensul că nu erau concepute pentru scenă. Se petrece – cum e la modă să spui astăzi – un soi de „chimie”, o intimitate atât de mare între tine ca artist, care ești și creatorul gândului și gândul în sine, și purtătorul (vehiculul) gândului (care e limba) prin ființa ta fizică! Poți să fii considerat și vioară și violonist, în același timp. Trupul tău este instrumentul, mintea ta este coordonatorul întregului efort, iar limba și speculațiile care țin de folosirea limbii, apanajul ființei tale intime. Ești un personaj în carcasa ta. Nu puteam să renunț la asta și lucrul acesta mi-a fost clar, de la început. Și apoi mai era un lucru: nu știu dacă, atunci când te pregătești pentru o meserie de acest tip, care cere sacrificii, nu te gândești întâi la ce-i mai important. Sigur că, dacă aș fi rămas… În 1979 aveam vreo 26 de ani și am avut un succes foarte mare la Edinburgh, la cel mai mare festival din Europa. Am fost comparat cu cei mai mari actori englezi, vorbeam engleză, puteam să mi-o exersez mai bine acolo, puteam să fac, să zic așa, un soi de carieră. Ei, și? Pentru ce, în fond? Plus că nu puteam să mă rup de ceea ce descoperisem că este fundamental în viața mea trăită în România. Și anume: să fiu un fel de martor ocular al unei lumi care speram să se schimbe și la a cărei schimbare să pot participa, în felul meu. Gândurile astea m-au bântuit mulţi ani! Or, spectacolele pe care le făceam – fie că erau de teatru, fie că erau de poezie – erau toate purtătoare de asemenea mesaje. În dosarul meu de securitate apar numeroase comentarii asupra modului în care spun anumite poezii și de ce fac pauză nu știu unde, înainte de cuvântul „tovarăș”. Era vorba, în „Glossa” lui Eminescu, de: „Nu te prinde lor… tovarăș / Ce e val, ca valul trece”. Or, chiar şi această frântură de frază dădea speranțe nemăsurate publicului, ca să nu mai vorbesc de multe replici din Hamlet și din alte spectacole.

• Cum ați defini momentul 1989, judecând modul în care v-ați implicat atunci în Revoluție?

La asta nu răspund decât cu o glumă amară și cu un comentariu amorf. Gluma amară este că Revoluția la care am participat eu… n-a reușit! Revoluția la care a participat Sergiu Nicolaescu… a reușit! Cine vrea să facă speculații pe marginea acestei fraze o să înțeleagă că a mea a fost una spontană, complet anti-comunistă și cu speranța că lucrurile se vor schimba peste noapte. Despre partea amorfă – în sensul în care „amorf” nu înseamnă „mort”, amorf poate să însemne și „în stare de așteptare”, apropo de mămăliga care explodează… Comentariul amorf este că am sperat să dureze mai puțin perioada de tranziție către o adevărată societate democratică, cu structuri adevărate ale poporului și cu o identitate adevărată. Din acest motiv, nu m-am jenat vreodată să spun că, dacă România – cetăţenii ei– s-ar fi întors la monarhie atunci, ar fi putut da cel puțin garanția că s-a terminat definitiv cu comunismul. Pentru că, republica a ajuns în România prin abolirea monarhiei. Înfiinţarea republicii de tip comunist, de import sovietic, s-a făcut sub presiunea tancurilor sovietice și cu ajutorul securităţii. Or, România a avut veșnic, de când există și până la acest accident istoric, generații de voievozi și domnitori – fie că este vorba de România Mare, fie că este vorba de Țările Românești, care au făurit istoria acestui popor. Ar fi trebuit să ne întoarcem la ce a fost, așa cum te întorci și în limbaj: avem un timp verbal și în română, dar e mai expresiv în limba engleză, „viitorul în trecut – the future in the past”. Asta ar fi fost, după gândirea mea. Comentariul amorf este că aștept să se trezească și poporul român, să înțeleagă acest fenomen.

• Începând cu anul 1990, ați fost și sunteți „vinovat” pentru UNITER. Și spun „vinovat” pentru că Gala UNITER este considerată de mulți din lumea actoricească drept cel mai important eveniment al anului. Iar premiile sunt atât de comentate și de contestate, încât acesta este cel mai frumos compliment pe care îl puteți primi!

Întotdeauna am spus asta, da!

• Pentru că cei care nu primesc premiu sau care contestă valoarea premianților probabil că și-ar dori să aibă şi ei un premiu. Sunteți… vinovat de asta?

Sunt chestii care țin de natura umană, pe care o înțeleg și îmi râd în barbă de multe ori, pentru că atâta vreme cât eu nu iau premii, pot să mă detașez de povestea asta. Sunt mai multe cazuri: sunt oameni care nu au luat niciun premiu și visează să ia, sunt oameni care au luat, la un moment dat, toate premiile și…

• …Și nu mai au ce să ia?

Nu numai, toți ar vrea să ia premii tot timpul. Asta-i altă poveste! Dar sunt oameni care, atunci când se întâmplă să nu le ia sau să nu le ia pe unele dintre ele, devin invidioşi și atacă însăși instituția care organizează gala și cer să se schimbe conducerea.

• Premiile le aprobaţi dumneavoastră? Oamenii așa au impresia!

Nu, cum să le dau eu?

• Oamenii au impresia că știți ce scrie în plic, înainte să citiți!

Niciodată nu ştiu dinainte, aflu odată cu publicul! Dar aceasta este o chestie care mă și amuză, dar mă și întristează.

• Încă se mai vorbește despre perioada în care ați fost ministru al Culturii. Acum, având detașarea anilor care au trecut de atunci, cum analizați perioada în care ați fost la cârma culturii din România?

Întâi, m-a costat patru ani de inactivitate artistică, şi nu mi-a fost ușor. Al doilea, am avut de dus în spate niște poveri aparent imposibil de cărat. Și anume, starea deplorabilă în care se aflau monumentele istorice, pentru că acolo m-am fixat cu prioritatea de gradul zero. Apoi, a mai fost lipsa de legislație, ca în mai toate domeniile, lipsa banilor, care mereu se face simțită la Ministerul Culturii, așteptarea unei îmbunătățiri a vieții artiștilor, în general, nenumărate probleme! Am făcut o listă de priorități, care m-a ajutat să asigur lucruri care astăzi continuă să funcționeze. Dacă ar fi numai Programul Național de Restaurare a Monumentelor, pe care l-am înființat pornind de la o finanțare record în domeniul acesta, realizată prin intermediul unei calculări greșite a PIB-ului de către Guvernul României, greșeală reclamată de Fondul Monetar Internațional care calculase mai bine, și care a dat Guvernului șansa să folosească încă 0,9% din PIB, şi însemna o sumă enormă! Am cerut și mi s-a dat 0,1% din PIB, după ce am făcut presiuni mari în Guvern, anunțând prăbușirea iminentă a unor monumente de maximă importanță. 0,1% din PIB era o sumă astronomică pe vremea aceea. Au fost deschise 386 de șantiere, dintre care multe au fost finalizate după ce am plecat de la minister. Acest program a rămas și funcționează și astăzi, sigur, cu fluctuațiile de finanțare, specifice crizei. Am restaurat în întregime Coloana infinită a lui Brâncuși, în originalitatea ei, nu în baza unui proiect care urma să schimbe din originalitatea ei trei sau patru elemente. Lista monumentelor UNESCO din România – de monumente intrate sub protecția acestui for mondial – s-a îmbogăţit. De la opt s-a ajuns la treizeci de monumente! Apoi, s-a pus la punct legislația specifică – legile cinematografiei, ale instituțiilor de spectacole, ale protecției monumentelor și multe altele.

• E mai greu să fiți director al Teatrului Național decât a fost să fiți ministru al Culturii?

Da, e mai greu! Bună întrebare, căci și pe mine mă obsedează. Dacă la minister faci strategii, deci ești pornit să faci strategii pe termen scurt, mediu și lung cu ce fonduri ai, cu ce priorități sunt, aici ai de „rânit”, de dimineață și până seara! Cuvântul acesta românesc, „rânit”, e foarte expresiv. „A râni” înseamnă tot – de la „a scormoni pământul” până la „a-ți pune pielea la saramură”, ca să zic așa, folosind expresii împământenite. Deci, patru ani și jumătate de reconstrucție a teatrului au costat enorm, atât fizic, cât și moral.

• Sunteți un manager iscusit, spun unii, iar alții pun semne de întrebare în faţa numelui dumneavoastră. Cum reușiți să puneți capul liniștit pe pernă seara, în ciuda întregii nebunii de fiecare zi? Unii vă acuză, alții vă admiră, unii vă invită, alții vă invidiază…

Cred că dumneata ar trebui să-mi dai răspuns la asta, căci eu nu știu. Lucrul pe care îl știu cel mai bine este că niciodată nu mă apuc să fac ceva dacă n-am convingerea că acel lucru merită și dacă n-am siguranța că am resurse să-l finalizez. Instinctul îmi spune, apoi experiența mă ghidează, la fel, mă ajută cunoașterea societății, a lumii în care ne învârtim. Am o bună cunoaștere a spectrului politic și a unor concepte de – să zic așa – concurență în domeniu, un domeniu care nu mi-e străin. Toate acestea îmi permit să aflu mai devreme dacă pot sau nu să fac
un lucru.

• Merită să fiți directorul general al acestei instituții?

Nu știu dacă merită. Dacă merit eu, trebuie să se exprime cei care mă guvernează, ca să spun așa, fiindcă în fiecare an sunt evaluat. La terminarea unui mandat, toată activitatea este evaluată şi legea e foarte dură. Poți fi îndepărtat de la conducerea unei instituții, chiar dacă ai un mandat de cinci ani, dacă într-unul din acești cinci ani nu-ți îndeplinești contractul pe care îl ai cu ministerul.

• Ați putea să continuați în profesia dumneavoastră și fără această funcție?

Categoric, asta am și făcut!

• De acum înainte, mă refer.

Da, sigur! Sunt artist, îmi știu meseria, am pus în scenă și operă și teatru: şi în România, și în Japonia, și în Anglia…

• Cât sunteți manager, cât actor și cât regizor?

Este o expresie, pe care îmi place să o spun glumind: „Tot ce e omenesc nu mi-e străin!” Și eu pot să spun că tot ceea ce ține de teatru nu mi-e străin, indiferent că este vorba de întreținerea unui teatru ca instituție, de structurarea unui repertoriu, de modul de comportare ca manager, ca director, cu o lume atât de variată și exotică în jur, uneori, dar și rea de cele mai multe ori. Câți artiști, atâtea personalități! Fiecare dintre noi crede că este cel mai bun și se simte frustrat.

• Mai aveți un rol important în viaţă. Mie îmi place să spun că sunteți „socrul cu trei nurori”, fiindcă aveți trei fii.

Da, încă nu am trei nurori, am doar una. Ceilalți doi se mai gândesc, dar probabil că nu va trece mult.

• Știu că primii doi fii au urmat studii economice şi cel mai mare v-a făcut deja bunic. Cel mai mic, copilul Revoluției, cum îi spuneți dumneavoastră – pentru că soția era însărcinată în șase luni în 1989 –, este inginer de sunet și face performanță în zona aceasta. Cum sunteți acasă, atunci când nu mai exercitaţi funcțiile înscrise în cărțile de vizită, ci sunteţi, simplu, „tata” sau „bunicul”?

Sunt un tată foarte bun și niciodată absurd. Când au să-mi spună ceva, vin să-mi spună. Când au nevoie de bani, vin să-mi ceară; asta se întâmplă din ce în ce mai rar, şi mă bucură! Am o relație foarte bună cu ei. Sunt muncitori, ca și mine – le place să se epuizeze în ceea ce fac. Și-au văzut de treabă, sunt împătimiți de meseria lor, sunt serioși, atât cât trebuie, sigur! Și sunt și tineri, ceea ce e în avantajul lor.

• Soția dumneavoastră provine tot dintr-o familie de aromâni.

Da.

• V-a adus împreună și lucrul acesta?

N-aș putea să spun, a fost o întâmplare.

• Cum v-ați cunoscut?

Ne-am cunoscut întâmplător. Este aromâncă numai după tată, însă putea să nu aibă rădăcini aromâne. Chestia asta s-a speculat puțin. A existat și există încă obligaţia, care nu mai e atât de strict cum era pe vremuri, ca aromânii să se căsătorească cu aromânce. Însă, în ceea ce privește căsătoria mea cu Mihaela, povestea nu a fost legată de această apartenență.

• Cum ați știut că ea este aleasa? Cum ați știut că este marea dragoste?

Am văzut-o și am știut că-i ea. Asta a fost!

• Spuneați, într-un interviu, și vreau să știu dacă vă mențineți declarația aceasta, că singurul prieten din teatru a fost Toma Caragiu.

Aș a este, da!

• Nu aveți prieteni?

Când vorbeam de teatru, eu mă refeream la…

• …La teatru, în general? Nu aveți prieteni în teatru?

Ba da, am, cum să nu! Acolo era vorba de Teatrul „Bulandra” și de existența mea alături de Toma Caragiu. Cu Toma eram înrudit și prin sângele nostru aromân. Pentru Toma Caragiu aveam un respect deosebit. Puteam sta de vorbă despre orice. Ținea la mine, cum și eu țineam la el, ca la un frate. Am fost și frați, și colegi. Cu el am fost prieten în teatrul respectiv. În rest, am rămas prieten cu colegi de clasă, cu care am copilărit. Am rămas prieten cu ei, nu sunt mulți, dar sunt. Vorbesc aici de o prietenie, pe mai multe planuri, cu oameni cu care aveam ce comenta și despre filozofie, și despre politica zilei, a vremurilor pe care le-am trăit. Toma îmi spunea ce mai ascultă la „Europa liberă”, mă mai chema să mâncăm câte un produs aromân, brânză… Eu mă duceam cu o sticlă de vin și petreceam zilele noastre împreună.

• Aș mai vrea să-mi spuneți care este legătura dumneavoastră cu Dumnezeu. Cum ați deslușit această legătură?

Eu cred în Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este în ființa mea, în sângele meu. De altfel, dacă țineți minte, deși nu știu dacă asta e important de spus acum, dar în zilele acelea fierbinți ale Revoluției eu de Dumnezeu vorbeam. Am simțit instinctiv nevoia s-o spun, n-am venit pregătit de acasă. Aș a a fost să fie. Părea, într-adevăr, un miracol. Să ne amintim că nimeni nu credea că va cădea comunismul vreodată în timpul vieții noastre sau nici măcar nu ne puteam imagina asta. Singurele speculații care se făceau erau cine îi va lua locul lui Ceaușescu.

• Care a fost cel mai important miracol din viața dumneavoastră? Poate naşterea copiilor?

Da, sigur, dar poate cel mai mare miracol a fost acesta: momentul 1989, și ca surpriză, și ca nivel de combustie. Combustie în sensul că n-am putut să nu ies în stradă, să nu mă duc acolo, ca să încerc să fac ce-mi stă în putere. Și ca mine au fost poate sute de mii, nu neapărat aceia care au certificate de revoluționar!

• Aveți certificat?

Nu, nu, şi sunt împotriva acestei găselnițe politice!

• Maestre, vă mulțumesc tare mult și vă mai rog să le transmiteți un mesaj celor care vă admiră pentru tot ce ați făcut pentru cultura din România, oamenilor care vă aplaudă la spectacole și care, poate, nu îndrăznesc să vă oprească pe stradă ca să vă spună „Mulțumesc!”

Ce pot să le spun cu căldură, acum, este să vină cât mai des la Teatrul Național, că au ce vedea – și cum arată teatrul acum, dar și spectacolele care, după părerea mea sunt bune și foarte bune. Aștept clipa când vom putea deschide teatrul de dimineața până seara, să poată oamenii să vină să vadă o expoziție, să mănânce la un restaurant, să cumpere cărți de la o librărie sau să aibă o întâlnire de afaceri, să bea o cafea, sau să se plimbe în interiorul acestui spațiu, care îmi doresc să fie o casă alternativă a celor care trăiesc în România.

Interviu publicat în volumul „Să cultivăm recunoștința!” – Editura Trinitas, a Patriarhiei Române – octombrie 2016