Este al zecelea an de când „Străini în noapte” se joacă, cu casa închisă, aproape pretutindeni în România. Piesa a călătorit, cortina s-a deschis deja de sute de ori, adaptându-se scenelor mici și mari ale teatrelor din orașe diverse, unde publicul a primit întâlnirea cu actorii ca pe un uriaș eveniment, pentru care pastrează apoi biletele, ca suvenir. Iar doamnele păstrează, în plus, trandafirii pe care maestrul îi oferă, aproape de fiecare dată, la final.
În principal, succesul pe care îl are la public această piesă i se datorează lui Florin Piersic și conștinței românești de a-l vedea pe Piersic jucând, ca o întoarcere cu recunoștință și nostalgie în fața carierei acestuia – fiind o dovadă în plus de recunoaștere a meritelor acestui simbol al scenei și, (poate) mai ales, al ecranului. Prin aceasta nu înseamnă că talentul actrițelor care i-au stat, pe rând, alături, în această piesă, e umbrit. Dimpotrivă! Prezența lor, a fiecăreia, l-a ajutat pe Piersic să găsească nuanțe diferite de interpretare și, uneori, chiar momentul potrivit pentru replici. Am văzut spectacolul și cu Emilia Popescu – prima interpretă a rolului Juliette – și cu Medeea Marinescu, cea care este acum titulară pe această paritură. Fiecare a dăruit personajului nuanțe diferite și, mai ales, fiecare dintre cele două a avut înțelepciunea și bunătatea de a-l lăsa pe Piersic să strălucească, cu un carat mai mult, la aplauzele din final, înțelegând, probabil, cât de mult înseamnă pentru domnia sa fiecare întâlnire cu publicul.
Piesa a fost regizată, în România, de maestrul Radu Beligan, inspirat fiind de o călătorie la Paris, unde a văzut acest titlu cu Alain Delon și Astrid Veillon, în 2005, cu doi ani înainte de premiera de la București. La premiera din septembrie 2007, de la Opera Națională București, în sală au fost prezenți atât regizorul, cât și dramaturgul – Eric Assous. De atunci timpurile s-au schimbat, scenele s-au adaptat, cifrele s-au răstălmacit, astfel încât spectacolul și-a găsit mereu câte un spațiu care avea, ca primă calitate, probabil date care țin de un iscusit management artistic și mai puțin de sonoritatea titlului unei instituții. M-am bucurat să-l revăd acum la Teatrul Național din București!
Florin Piersic îl interpretează pe Pierre, un director adjunct de vânzări, care rămâne singur la Paris pentru câteva zile, în timp ce soţia şi fiul adolescent sunt plecaţi în vacanţă. Într-un bar o întâlneşte pe Juliette (Medeea Marinescu), o tânără blondă, atrăgătoare, care-i acceptă invitaţia de a bea un pahar la el acasă. O femeie singură? O prostituată? O jurnalistă care se documentează pentru un articol? O complice a soţiei? Identitatea adevărată a lui Juliette rămâne un mister până în ultimele clipe ale spectacolului, iar această enigmă este singurul lucru care menţine o oarecare tensiune de-a lungul reprezentaţiei.
Finalul este cu adevărat emoționant, răsturnarea situației fiind absolut neașteptată. După ce Juliette își asumă fals tot felul de poze sociale, jucându-se cu mintea lui Pierre, îi mărturisește că, de fapt, totul a fost un plan pentru lovitura de grație: el îi e tată.
Piesa continuă să-și scrie succesul, călătorind prin țară și chiar și în străinătate. Cu fiecare reprezentație, valoarea ei crește, întocmai cum se rafineză vinul bun, odată cu trecerea timpului, pentru că, pentru cei mai mulți, este singura ocazie de a-l revedea pe Florin Piersic cel care, de ceva vreme, are telefonul închis și pentru jurnaliști.
A fi în sală la acest spectacol este o experiență, chiar dacă ai văzut și revăzut piesa. Pentru că, de fiecare dată, vor fi oameni care o vor vedea-o întâia dată. De aici frumusețea: publicul de teatru pare că vine dintr-un spațiu de necuprins: iată, nici glumele din discursurile libere – care, uneori, se repetă și ele, deja, nici cei zece ani de când e piesa pe afiș, nici milioanele de bilete care s-au vândut până acum n-au epuziat acel segment de public cu totul nou.
Oamenii vin! Din drag de Piersic, din dor de Beligan!
