Alice Barb ne-a dat definiția visătorului profesionist, demonstrând, prin exemplul său, că pasiunea pentru artă devine tot mai puternică, pe măsură ce descoperi acest mod de viață. Un dialog despre scenă, văzută prin ochii albaștri de pianistă, solistă, actriță, regizor şi manager cultural!

 

• Alegeți cu atenție aparițiile publice. Vorbiți foarte mult despre arta dumneavoastră și mai puțin despre omul care sunteți. Vă propun să facem o călătorie spre sufletul dumneavoastră!

Să sperăm că, împreună, o să reușim să aducem la lumină lucruri mai puțin cunoscute despre mine, deși eu cred că dezvălui tot ceea ce este important, prin ceea ce fac.

• Mi-a plăcut foarte mult ce spuneați odată: „Sunt un visător profesionist”. Cu ce se ocupă un visător profesionist?

Un visător visează, iar un visător profesionist, cum mă consider eu mai ales în ultimii ani, visează foarte mult și apoi face tot posibilul ca visurile lui să devină realitate. Luptă și muncește cât poate de mult.

• Vă amintiți de primele visuri? Ce vă doreați să deveniţi?

Da, sigur că da. La patru ani m-am urcat pe scenă și mi-am dorit să devin cântăreață. Părinții mei mi-au cumpărat un pian și am profesat, de-a lungul anilor, mai multe meserii. Dar toate au fost, într-un fel sau altul, legate de scenă. Însă prima mea iubire, marea iubire, rămâne muzica.

 

• Fratele dumneavoastră, Robert, avea doar cinci ani atunci când a spus că, dacă pe surioara lui o va chema Alice, ca pe eroina din Alice în Țara Minunilor, o va iubi tare mult. Ce șanse aveați să purtați alt nume, în această situaţie?

Existau șanse multe. Tot în perioada în care fratele meu citea această carte, era la mare modă un tango care se numea „Ramona”. Tatăl meu și-a dorit foarte mult să mă cheme Ramona. Și-atunci mama, care dorea și ea să mă cheme altfel, și anume „Sonia”, după numele unei celebre patinatoare din epoca respectivă, a cedat. A făcut un pas în spate și cei doi bărbați ai familiei au avut câștig de cauză, pentru că mă cheamă „Alice Ramona”.

• A fost și un univers de poveste în copilăria dumneavoastră?

 Absolut, şi nu numai în copilărie. Sunt convinsă că tot ce s-a întâmplat în copilăria mea, datorită părinților mei, m-a făcut să fiu ceea ce sunt acum. Faptul că m-au învățat să visez, că m-au încurajat să visez, că m-au iubit într-un mod total și necondiționat, crezând în mine profund, lăsându-mă să-mi deschid aripile și încurajându-mă să zbor în absolut orice direcție aș fi dorit eu să zbor, că m-au susținut tot timpul, lucru pe care îl fac și acum, după atâția ani, toate acestea și-au pus o amprentă definitivă asupra ființei mele. Cred – și acum pot să afirm şi că știu – că, dacă am ajuns să devin un visător profesionist, acest lucru se datorează părinților mei.

• Ce profesie aveau părinții dumneavoastră?

 Mama mea era asistentă medicală, specializarea Pediatrie. Știa să iubească copiii, îi iubea și îi iubește foarte mult, iar tatăl meu era tehnician la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, unde m-am născut. Este foarte important să spun că tata știa să cânte la vreo unsprezece instrumente și activa în Orchestra simfonică a Combinatului Siderurgic, iar mama avea o voce foarte frumoasă, care este cristalină și acum. Eu îi spun că are voce de înger, căci cântă foarte frumos. Cred că și eu și fratele meu am moștenit de la ei talentul artistic.

• Poate că așa se explică de ce și-au dorit ca dumneavoastră să aveți pian și să vi se împlinească primul vis.

În mod sigur!

 

• Poate că ei nu au avut șansa aceasta, poate că ar fi fost altfel, dacă ar fi putut face muzică la nivel profesionist.

Probabil că da. Tata, în mod sigur, ar fi ales muzica. Dar, oricum, el a cântat ani de zile și mai cântă și acum. Muzica a fost o prezență constantă în familia noastră. Cred că iubirea noastră, a mea și a fratelui meu, pentru muzică are legătură cu iubirea lor pentru muzică. Sunt ferm convinsă că și eu și fratele meu am pornit pe drumul muzicii datorită părinților noştri. În primul rând, este extraordinar de important să le cumperi pian copiilor, ca ei să studieze pianul, şi bilete pentru a merge la aproape toate concertele care aveau loc în micul nostru oraș de provincie. Noi mergeam în mod frecvent la spectacole de operă, de operetă, atunci când trupele veneau în Hunedoara. Și veneau des! Era o activitate culturală bogată, în perioada aceea. Teatrul, Opera, Opereta din Cluj sau din Timișoara aveau stagiuni permanente la Hunedoara. Trupele din București ajungeau mai greu, dar zona aceea a Ardealului era într-o efervescență culturală extraordinară, şi într-o astfel de atmosferă am crescut!

• Efortul financiar al părinților trebuie să fi fost mare!

Nu a fost foarte mare. Și l-au permis, au pus educația copiilor lor mai presus de alte lucruri, şi cred că au făcut bine.

 

„NU CRED CĂ SCENA ARE NEVOIE DE PROMISIUNILE MELE”

 

 

• Visați, în copilărie, să plecați din acele locuri spre zone importante, spre capitale ale culturii? Voiați să deveniți cineva, să ajungeți să fiți un nume pe afiș? Voiați glorie?

 Cred că voiam, ca orice copil. Să știți că toți copiii își doresc glorie, mulți își doresc să fie artiști. Eu am urcat pe scenă la vârsta de 4 ani și nu am mai coborât niciodată de acolo. Pentru că, pur și simplu, simt că este un loc în care mă simt foarte bine. Și acum mă simt foarte bine, mă simt ca acasă.

• A existat un moment în care i-aţi făcut scenei o promisiune că nu o veți părăsi?

 Scenei nu i-am făcut promisiuni, pentru că nu cred că scena are nevoie de promisiunile mele, dar mie însămi mi-am făcut mai multe promisiuni. Și una dintre ele a fost ca, în momentul în care, după zece, cincisprezece sau douăzeci de ani de experiență într-o anumită meserie, aş simţi că nu mai pot să mă dezvolt sau aş simţi că apare puțină plictiseală sau rutină, să merg mai departe. Și asta am făcut, de fiecare dată: am schimbat calea pe care mergeam. Întâi am fost muzician, am fost pianistă, apoi, am făcut ani de zile canto clasic, pe urmă am fost ani de zile actriță, apoi am fost mulți ani regizor, şi acum sunt manager cultural. Îmi face foarte mare plăcere să iubesc scena şi altfel: ajutând-o, iniţiind proiecte culturale sau susținând proiectele altora. În orice caz, ajut să iasă la lumină lucruri frumoase, spre bucuria noastră, a tuturor.

• Un prim pas a fost Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, acolo unde v-aţi împrietenit cu pianul şi canto clasic. Erați cea mai bună din clasă, cea mai talentată, cea mai apreciată?

Nu ştiu, erau foarte mulţi copii talentaţi. Premiantă am fost toată viaţa mea şi mi-a făcut plăcere să învăţ. Nu ştiu dacă am fost cea mai bună şi cea mai talentată, fiindcă am avut, categoric, foarte mulţi colegi foarte talentaţi. Dar am crezut mereu un lucru: că ceea ce fac este drumul definitiv al vieţii mele. Spre exemplu, când învăţam pianul, eram ferm convinsă că voi ajunge o mare pianistă. Studiam din toate puterile sufletului, ale minţii mele, folosindu-mi tot talentul. Apoi, profesorii mi-au descoperit talentul spre canto clasic. Imediat, am devenit ferm convinsă că voi deveni o mare cântăreață. La fel s-a întâmplat şi cu actoria.

• Eraţi soprană sau mezzosoprană?

 Mezzosoprană. Cu actoria s-a întâmplat la fel: mi-am dorit să ajung foarte bună. E firesc să îți dorești să ajungi să fii foarte bun în meseria ta, poate cel mai bun! Cine nu-şi doreşte să ajungă cel mai bun într-o meserie artistică, mai bine să nu se apuce de ea! Eu nu cred că cineva se aventurează într-un domeniu artistic şi zice: „Aş vrea să fiu al doilea sau al treilea”. Nu, nu gândeşte aşa! Chiar dacă devii conștient de potențialul tău, de capacitățile tale, de faptul că alții se pun în valoare mai bine sau au mai mult noroc, sau…, sau…, tu trebuie să-ți dorești – asta înseamnă să ai pasiune – să fii cel mai bun!

• Asta înseamnă să fii visător profesionist?

 Sigur că da! Ideea este că visătorul se poate mulțumi doar să viseze, visătorul profesionist însă…

• … transformă visul în realitate!

 

Da, muncește din răsputeri pentru ca visul acela, sau visurile acelea, să devină realitate.

• Transformarea lor în realitate depinde doar de el?

 Nu, nu depinde doar de el, depinde de foarte mulţi alţi factori, dar, în foarte mare măsură, depinde de el. Depinde de materialul genetic cu care pleacă în lume, depinde de educaţia primită acasă, depinde de profesorii pe care îi are, depinde de întâlnirile cu oameni care pot să-i marcheze viața, într-un fel sau altul. Deci, transformarea depinde de foarte multe lucruri.

• Ce faci tu, ca artist, atunci când visul tău nu mai depinde de tine?

 Faci tot ce poţi ca să depindă şi de tine, să-l aduci la viaţă.

• Anul 1990 înseamnă UNATC (fost IATC) și înseamnă întâlniri speciale, cu Dem Rădulescu, de pildă.

Am intrat la Actorie şi am fost studenta lui Dem Rădulescu. Am jucat mulți ani, în provincie. Am venit la UNATC – Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, am dat examen, am reușit și am avut șansa să cunosc un actor senzațional, un geniu, după părerea mea – Dem Rădulescu, care mi-a fost profesor câțiva ani și de la care am învățat enorm.

• Vă amintiți vreo pildă pe care v-a spus-o, la un moment dat?

Să știți că Dem Rădulescu, pe lângă uluitorul său talent actoricesc, avea și talentul pedagogic de a-şi comprima sfaturile în niște expresii care au devenit aproape maxime. Sunt unele despre care oamenii nici nu mai știu că-i aparțin. Am învățat foarte multe lucruri, și eu și foarte mulți dintre colegii mei, care-l pomenim de atâția ani. La un moment dat, m-a învățat un lucru foarte important. Mi-a spus: „Barb – el vorbea întotdeauna cu numele de familie cu noi, era un om extrem de politicos –, nu poți să dai decât ce ai! Ai bucurie, dai bucurie! Nu ai, n-ai ce să dai!” Ne-a mai spus multe, şi mie, și tuturor celor de la clasă, celor din multele generații pe care le-a pregătit. Cred că toți trebuie să-i fim recunoscători, într-un fel sau altul. În plus, dincolo de ceea ce ne spunea, în fiecare zi aveam șansa uluitoare de a vedea la lucru un actor atât de talentat, atât de puternic în talentul lui, atât de personal, iar aceasta a fost o școală extraordinară! Avea ceea ce se cheamă „deontologie profesională”, şi asta mi-a folosit foarte mult și îmi folosește și astăzi. Mi-e dor de domnul profesor, mi-e dor de el! Să știți că nu numai în actorie, ci şi în toate celelalte meserii pe care le-ai putea practica – dar mai ales în artă –, nu poţi să dai decât ce ai!

 

„REGIZORUL ESTE UN «ORGANIZATOR DE EXPERIENȚE UMANE»”

• A apucat să vă spună că e fericit că aţi ajuns atât de sus în carieră? Ați avut vreo discuție despre acest lucru?

Am avut o discuție odată, însă el nu se exprima atât de entuziast, pentru că văzuse multe la viața lui și lucrase cu foarte mulți artiști talentați, avusese multe generații de studenți. Pot să vă spun că el mi-a inspirat hotărârea să mă transfer de la Actorie la Regie. După niște examene, în care eu făcusem un fel de regie pentru că nu avea cine, a întrebat cine a făcut regia și am răspuns că am făcut-o eu. Atunci, mi-a spus că am „cap de regizor”. Am reţinut această remarcă, pe care mai târziu au făcut-o şi alţii. Mi-am zis că, dacă niște oameni atât de inteligenți și de talentați îți spun un lucru, trebuie să ții seama de el. M-am transferat la Regie, însă maestrul s-a supărat foarte tare. Şi eu mă supărasem, în momentul când mi-a spus că am cap de regizor, fiindcă expresia aceasta însemna că n-am suficient talent de actriță. Și nu era așa, aveam zece la actorie, jucam mult. Deja, din anul întâi, făceam figurație la Teatrul „Bulandra”, la doamna Cătălina Buzoianu, în anul al doilea, la domnul Liviu Ciulei. Deci deja luasem contact cu teatrul din București, mă simțeam foarte bine, credeam că o să am o carieră senzațională în teatru. Îmi doream să fiu ca marile actrițe lângă care aveam șansa să fac figurație, pentru că nu pot să spun că jucam, şi a fost ca un șoc această expresie, am plâns. Însă, după aceea, mi-au mai spus și alții că aș avea talent de regizor, „cap de regizor” adică. Eram ferm convinsă că nu o să reuşesc şi că mă voi întoarce la a doua mea dragoste, actoria, prima fiind muzica. Ei bine, nu a fost aşa, pentru că a început să-mi placă. Am trecut la Regie şi a început să-mi placă să inventez lumi care nu există, a început să-mi placă acest chin, această dulce tortură de a face vizibil pentru alţii ce este în mintea ta şi în sufletul tău. Regizorul este un „organizator de experienţe umane”, cum frumos spunea un mare regizor, Radu Penciulescu, cu care am făcut nişte cursuri şi de la care am învăţat, la fel, foarte mult. Aşadar, a început să-mi placă regia şi credeam, din nou – aşa cum crezusem, atunci când făceam muzică, că voi fi muzician toată viaţa, după aceea, când am început să fac actorie, că voi fi actriţă toată viaţa –, că voi fi regizor toată viaţa.

• Ce s-a aflat acasă, atunci când aţi fost admisă la Facultatea de Teatru – la Actorie și, mai apoi, la Regie? Cum au reacţionat cei care, poate, vă văzuseră în primul spectacol, la patru ani?

Toată lumea ştia că am talent pe scenă, că ştiu să cânt, să recit. Dansam extraordinar, mi-ar fi plăcut să devin balerină. Este unul dintre puţinele lucruri pe care nu am mai apucat să le fac în această viaţă şi nici nu voi mai apuca de-acum, pentru că sunt prea vârstnică pentru balet. Dar mi-ar fi plăcut să pot să mă dedublez cumva şi, în paralel cu Liceul de Muzică, să pot să urmez şi Coregrafia. N-a fost aşa! Însă toată lumea ştia că fiica Mariei Nagy şi a lui Robert Nagy este foarte talentată şi va ajunge artistă. Şi eu ştiam că voi ajunge artistă, pentru că mă simţeam mult mai bine pe scenă decât în viaţa reală şi acesta era un semn. În plus, mai erau abilităţile moştenite de la părinţii mei, despre care v-am vorbit. Aşa că nimeni nu s-a mirat când am început să am succes şi, mai ales, când am plecat de acasă, întâi la Cluj, apoi la Târgu-Mureş şi, în cele din urmă, la Bucureşti.

 

• V-a fost teamă vreodată, în tot acest drum?

O, sigur că da. Mi-e teamă tot timpul, pentru că visurile sunt atât de fragile, presupun atât de mult consum şi o combustie internă atât de mare, încât te poţi prăbuşi dacă ele nu se împlinesc, adică te poţi prăbuşi tu, ca fiinţă umană, sub greutatea lor! Da, mi-a fost teamă că frumuseţea pe care o visez şi pe care îmi doresc să o împărtăşesc cu cei de lângă mine, cu spectatorii, s-ar putea să iasă imperfectă, s-ar putea să nu iasă cum trebuie. Da, mi-a fost teamă. Îmi este teamă de fiecare dată ca, nu cumva, visul frumos la care am visat atât de mult vreme atât de îndelungată să nu ajungă în forma cea mai bună la cei care ar trebui să primească visul şi să se bucure de el cel puţin tot atât de mult cât m-am bucurat şi eu!

• Aţi suferit şi căderi?

 O, da, sigur că da! Ca orice om care se respectă, am trăit intens, foarte intens, extrem de intens, cu pasiune experienţele profesionale, şi am avut, ca absolut orice alt om, momente de cădere: mari, pe măsura pasiunii!

• Pe măsura înălţimilor?

 Da, și pe măsura înălţimii la care urcam şi la care visam.

• Cine v-a întins mâna?

 Întotdeauna, absolut întotdeauna, părinţii mei! Sunt un om binecuvântat. Dumnezeu, în mărinimia Lui, mi-a dăruit nişte părinţi extraordinari! Fără ei nici nu aş fi existat, pentru că sunt o supravieţuitoare! La naştere nu mi s-au dat mari şanse, am stat câteva luni în incubator, am fost un copil foarte bolnav şi, probabil, doar încăpăţânarea părinţilor mei m-a ținut în viață. Apoi am preluat și eu această încăpățânare. Da, cred că sunt o supraviețuitoare, iar faptul că i-am avut pe părinții mei întotdeauna alături, că au fost o stâncă pentru mine, m-a ajutat enorm! Am știut întotdeauna că n-am să „eşuez” niciodată, pentru că îi am alături!

• Iată că nu numele „Nagy” a ajuns celebru în brandul dumneavoastră…

Da, numele meu de scenă este Alice Barb, însă cine mă cunoaște știe numele meu adevărat, ştie numele părinților mei.

• Numele real de familie este ascuns cu aceeaşi discreţie cu care părinții dumneavoastră v-au susţinut întotdeauna, din umbră.

 

Numele de „Nagy” a devenit celebru prin fratele meu, Alexandru Nagy. Și, deja, și prin fiul lui, Nagy Alexandru, care continuă și el să ducă mai departe talentul bunicilor lui şi al nostru.

• Care este Rolul, cu majusculă, din cariera de actriță pe care l-ați numi întâi, sau pe care l-ar evidenția regizorul Alice Barb în CV-ul actriței Alice Barb?

 N-am să vă pomenesc un rol jucat pe o scenă profesionistă, ci unul din anul al treilea, cât eram încă studentă și pregăteam Shakespeare. Cred că e cel care m-a reprezentat foarte bine în perioada respectivă. De fapt, erau două roluri, în completare unul cu celălalt, din Shakespeare: unul era Julieta, din „Romeo și Julieta”, și celălalt, Caterina, din Îmblânzirea scorpiei. Eu mă situam undeva între aceste două tipologii extreme. Când am constat că pot să interpretez și una, și alta, am fost şocată. Eu simţeam că am în mine un amestec din cele două tipologii extreme, şi de acolo s-a declanșat şi povestea cu regia. Pentru că, „simțind” foarte bine cele două personaje, le-am și regizat, ca să spun așa.

• Care este cea mai frumoasă calitate a regizorului Alice Barb?

Habar n-am, cred că tot puterea de a visa. Dar cred că asta ar trebui să-i întrebați pe actorii care au lucrat cu mine până acum. Eu n-aș putea să vă spun exact.

• Când ați cântat ultima dată la pian?

 Acum două ore. Jos, în clădirea Centrului Cultural „Casa Artelor”, am înființat o sală de spectacole, unde există și un pian. Am condus acolo niște artiști și am cântat la pian.

• Pentru cine ați cântat cea mai frumoasă melodie din lume?

 Pentru părinții mei!

• Cu experiența pe care o aveți acum, dacă ne gândim la scena bucureșteană și la ce se întâmplă în țară, există, în continuare, diferențe majore? Rămâne Bucureștiul miza cea mai mare pentru un actor, pentru un regizor?

Depinde ce-și dorește. Dacă m-ați fi întrebat acum douăzeci de ani, aș fi răspuns că da. Acum nu mai cred că Bucureștiul este miza cea mai mare. Depinde ce-ți dorești, ca actor și ca regizor. Dacă îți dorești succes rapid, sau dacă îți dorești să ajungi mai repede cunoscut, da, miza este Bucureștiul, pentru că aici este o concentrare mai mare și de teatre și de televiziuni care te pot face cunoscut. În ziua de astăzi nu te mai face cunoscut teatrul, ci televiziunea și, mai nou, și Facebook-ul. Dacă însă îți dorești să faci teatru pentru bucuria ta, pentru plăcerea ta și a celor care vin să te vadă, sunt multe locuri în țara aceasta unde se face teatru de foarte bună calitate. Uneori, există enclave în care se face teatru chiar mai bine decât în București. Pentru că, în București, tentațiile sunt foarte mari, gălăgia este foarte mare. Dacă vrei succes sau dacă vrei bani, ești tentat, ca actor sau ca regizor, să fugi de la un proiect la altul, să te împrăştii, ceea ce, în țară, nu se prea întâmplă. Însă aceasta înseamnă că rămâi credincios definitiv unui proiect, şi poate să fie chiar mai bine!

• Își mai permite un artist să rămână credincios unui proiect, atunci când are de plătit facturi, atunci când realitatea este atât de dură?

Da, își permite! Sunt artiști care fac această alegere. Să știți că și eu puteam să accept să intru într-o televiziune, acum vreo zece ani, pe principiul că voi deveni rapid foarte cunoscută și foarte bogată, poate. Și am ales, am spus: Nu, prefer să merg ardelenește, mai încet, dar sigur! Mi se ceruse să renunț la teatru. Ei bine, n-am putut, n-am vrut să renunț la teatru și cred că am făcut foarte bine! Se poate, să știți! Este mai greu să reziști, când ai facturi de plătit, dar sunt atât de mulți actori foarte buni, minunați, în această țară, în teatre şi din alte locuri, nu doar din București, care reușesc să-și plătească și facturile, reușesc să-și crească și copiii foarte frumos și să fie și credincioși teatrului pe care l-au iubit și-l iubesc!

• Oameni care fac parte din România frumoasă!

 Da, care fac parte din România profundă, cea care nu face gălăgie, dar face treabă frumoasă pe lumea asta.

• Diferă publicul? Cum sunt oamenii din țară față de cei din Capitală?

 Da, diferă! Dar se știe, de foarte multă vreme, că nu există un fel public, există mai multe feluri de public. Se poate spune, într-un mod foarte simplist, că fiecare oraș are publicul său, că fiecare teatru are publicul pe care îl merită.

 

• Fiecare actor are publicul pe care îl merită!

 E puțin cam simplu spus, dar, la urma urmei, vorba aceasta conține o parte de adevăr! Da, publicul din București este puțin diferit, pentru că are și o ofertă mult mai mare. Aș a se întâmplă în orice capitală. Să știți că Bucureștiul nu este cu nimic diferit față de alte capitale ale lumii.

 

 

„ÎN ULTIMII ANI, NU MI-AM MAI PERMIS SĂ PLÂNG”

 

 

• Privind realitatea de acum prin lentila rețelelor de socializare, prin ceea ce ni se întâmplă nouă, tuturor, visătorul profesionist ar alege la fel, tot un domeniu artistic?

Da, fără discuție! În plus, aș face balet clasic.

• Ar fi mai greu acum, drumul ar fi mai aspru?

Cred că baletul clasic este una dintre cele mai dureroase și mai dificile pasiuni de pe lumea aceasta, și sigur că ar fi mai greu. Mie nu mi-au plăcut niciodată drumurile ușoare! Categoric aș alege unul greu. Drumul artistic, în sine, ar fi și mai greu, și mai anevoios, dar ar fi o provocare și mai mare. Mie îmi plac provocările; nu mi-am dat seama la început de lucrul acesta, ci mai târziu. De fiecare dată, după ce cădeam și mă ridicam, îmi ștergeam genunchii juliți, îmi înnodam lacrimile în barbă, realizam că ceva din mine, din sângele meu, din strămoșii mei, mă obligă să merg mai departe. Și am mers întotdeauna mai departe, şi am transformat în provocări aceste necazuri, probleme, dureri și accidente. În definitiv, ele m-au construit, m-au făcut ceea ce sunt acum.

• Ați dat voie cuiva să vadă lacrimile acelea?

 Da, plâng destul de ușor. În ultimii ani, nu am mai avut timp să plâng, nu mi-am mai permis să plâng, mi-am gestionat mai bine lacrimile. Dar, da, nu am nicio jenă să dau voie cuiva să-mi vadă lacrimile, pentru că lacrimile sunt întotdeauna purificatoare.

• „Singing in the rain” este o piesă care înseamnă foarte mult în viața dumneavoastră. Înseamnă echilibrul, înseamnă cu un om special.

 Da, înseamnă întâlnirea cu soțul meu, actorul George Ivașcu. Dar întâlnirea cu el nu înseamnă numai echilibru. Să știți că la echilibrul acesta s-a muncit foarte mult: noi muncim la el de douăzeci şi cinci de ani! Este dificil să fii căsătorit cu un artist (e greu și pentru unul, și pentru celălalt)! Suntem două personalități foarte puternice și suntem amândoi Vărsători. Echilibrul nostru se construiește în fiecare zi. Dar e foarte bine așa; cred că, altfel, ne-am plictisi îngrozitor.

• Ce înseamnă, pentru un visător profesionist marea dragoste şi când e sigur că a găsit-o?

 O, este o întrebare cu atât de multe răspunsuri! Cred că întâlnirea cu o mare dragoste o realizezi atunci când simți că te topești în ființa celuilalt și el în tine. Dar, ca în orice dragoste, sunt mai multe faze. Este prima fază, aceea de topire, este a doua fază, aceea de regăsire și de recompunere după alte criterii, după criterii comune. Ştiți, în prima fază, îndrăgostiților le place să trăiască foarte mult în prezent. După aceea vine faza în care te proiectezi în viitor cu omul pe care îl iubești, și începi să te recompui de așa natură, încât să-i fie și lui bine și să-ți fie și ție bine, astfel ca cele două personalități foarte puternice, cu două meserii, cu două pasiuni foarte puternice, foarte dure, să se poată îngădui! Pasiunile noastre sunt devoratoare. Gândiți-vă că, la ora asta, nu suntem doar doi oameni care au fost și sunt actori și regizori. În același timp, el este și profesor, şi amândoi suntem și manageri culturali. Uf, e foarte greu! E foarte greu și este și foarte ușor, în același timp. Pentru că, într-un fel sau altul, amândoi am trecut prin aceleași experiențe. Ne înțelegem uneori și fără cuvinte. Alteori nu ne înțelegem deloc, pentru că avem cu totul alte păreri despre ceea ce discutăm. Dar este clar că suntem doi oameni care seamănă acum, pentru că am crescut împreună!

• Marea dragoste este cea care are și viitor, nu doar prezent.

 Da, absolut, are și viitor! Nu are doar trecut, asta este foarte clar. Prezentul este foarte important o perioadă, după care și viitorul devine foarte important, fiindcă începi să te gândești ce poți să lași în urma ta din întâlnirea cu acel om.

• Din marea întâlnire!

 Da, te gândești ce rămâne din marea întâlnire. Ce rămâne în urma ta, ce rămâne în urma lui, ce rămâne în urma voastră? Și cred că amândoi ne aflăm acum în această fază. Luptăm amândoi, muncim amândoi îngrozitor de mult, dar suntem conștienți că ne place ceea ce facem, că este un privilegiu să facem cultură în niște vremuri atât de dificile, că este o datorie să facem viața oamenilor mai frumoasă. Ce datorie au artiștii pe lumea asta? Să le facă oamenilor viața mai frumoasă!

• Sacrificând-o pe a lor?

 Nu știu dacă e un sacrificiu.

• Aveți și după-amiezi obișnuite, în care mâncați popcorn si vă uitați la filme?

De vreo cinci ani, nu, şi nu cred că ne dorim. Ba da, ne dorim așa ceva, dar știți ce se întâmplă? Sacrificiul – dacă este vorba de sacrificiu, și sigur că este vorba şi de sacrificiu, la un moment dat – este mult mai mic în raport cu realizările.

• Vi se spune „Mulțumesc!” pentru ce faceți?

 Uneori, da!

• Doar uneori?

 Da, mi se spune suficient de des, încât să fie bine. Nu fac neapărat ceva ca să mi se spună „Mulțumesc!” Sigur că mi se pare o chestie de minimă politețe, atât. Vă rog să mă credeți că mi-am dat seama de toată pasiunea cu care fac lucrurile, mai ales în ultimii ani. Acum am posibilitatea să fac și mai multe decât în teatru, am posibilitatea să organizez evenimente pentru zece mii, pentru douăzeci de mii de oameni, am posibilitatea să scot discuri, am posibilitatea să scot cărți. Visez să fac un parc de magnolii și am obținut aprobarea. Deci, am mai multe posibilităţi acum, de când sunt manager cultural. Nici nu mă mai gândesc la mine! Cum să-mi permit să mă gândesc la mine și la mica mea după-amiază liniștită, când s-a ivit aşa o posibilitate, un astfel de privilegiu, care nu pot să știu cât vor dura! Uitați-vă ce se întâmplă în jurul nostru!

• Ce înseamnă să fii manager cultural?

 Manager cultural înseamnă să fii visător profesionist!

• Eram sigură!

 Doar că înseamnă să vizezi mai mult pentru alții, decât pentru tine. Ca artist, ești tu, cu creația ta, cu visul tău şi cu numele tău pe afiș. Ca manager cultural, ești mult mai mult, dar și satisfacția este mult mai mare! Nu credeam că poate fi astfel! Când am împlinit 50 de ani și mi s-a propus să vin să mă implic în proiectul cultural al Sectorului 3 al Bucureștiului, mi s-a făcut frică. Am zis: „Să las eu viața mea de artist, să intru în administrație?” Apoi, am văzut totul ca pe o provocare, și mi-am propus să încerc. Îmi pare bine că am acceptat, deși este foarte dificil să intri în administrație, să faci trecerea de la artist la administrator.

• Apelăm din nou la visătorul profesionist: Ce va fi după această etapă? V-ați întrebat ce urmează?

 Nu știu. De fapt, nici nu mă mai întreb ce urmează, pentru că știu că vor mai urma multe lucruri. Și am să vă spun de ce: mi-am dat seama că, în viața mea, există o periodicitate de 14-15 ani. După această perioadă ajung la un anumit moment, în care simt nevoia să merg pe alt drum. Eu am început să lucrez în meseria aceasta nu în secolul trecut, ci în mileniul trecut! Vă dați seama ce înseamnă asta? Vă dați seama câte s-au schimbat între timp? M-am apucat din anumitemotive, am avut anumite criterii, și acum totul este altfel, totul este dat peste cap. Atunci când m-am născut era o lume și, la ora asta, eu trăiesc într-o altă lume! Este foarte adevărat, m-am născut în mileniul trecut, sunt un om care a traversat mileniile împreună cu voi! Acum înțeleg în profunzime că viața este unică, este irepetabilă, este un dar care mi s-a oferit pentru a face ce știu eu mai bine.

• Un dar pentru care v-ați luptat!

 Pentru care m-am luptat și eu, dar mai ales părinții mei, şi care nu știu cât va dura. Îmi doresc să trăiesc cât mai multe experiențe în această viață. De aceea sunt deschisă provocărilor și, după ce simt că am mers suficient pe un drum, am curajul să părăsesc totul și să o iau pe alt drum, pe care pot să aflu lucruri noi. Este foarte important pentru mine să continui să învăț lucruri noi. Nu cred că mi-am dorit să am o carieră liniștită, din care să ies la pensie, sau să mă gândesc la pensie din ziua în care m-am angajat. Poate am crezut că îmi doresc asta, dar pe parcursul vieții mele, cu ajutorul obstacolelor pe care le-am depășit și al înțelesurilor dobândite din tot ceea ce mi s-a întâmplat, am descoperit că nu acesta era drumul meu! Drumul meu era să merg pe mai multe căi! Drumul meu era ca, atunci când mi se închidea o cale, să merg pe alta, dar să merg, să merg! Să continui să merg!

• Întocmai ca Alice în Țara Minunilor!

Exact. Să merg, să continui să visez. Pentru mine, a merge înseamnă a visa.

 

 

„VREAU SĂ-I MULȚUMESC UNUI OM CARE ȘTIU CĂ MĂ VA AJUTA”

 

 

• Vă lansez invitația de a mulțumi cuiva care, într-un anumit moment, a făcut ceva pentru împlinirea visului dumneavoastră. Aș vrea să-mi spuneți dacă există în trecutul dumneavoastră un om, un anonim poate, sau cineva din public, care a venit cu un cuvânt de bine, la un moment dat, și nu ați avut răgazul până acum să-i mulţumiţi.

 Da, sunt foarte mulți oameni în viața mea cărora ar trebui să le mulțumesc. Dar cei mai importanți, fără discuție, rămân părinții mei. Sunt mulți oameni care mi-au făcut foarte mult bine, dar sunt oameni care mi-au făcut şi rău. Ar merita, în egală măsură, să le mulțumesc şi acestora, pentru că din lupta mea cu tot ceea ce mi s-a întâmplat s-a modelat personalitatea care sunt acum, care are şi calități, și defecte. Am să fac ceva: am să vă rog să-mi permiteți să mulțumesc unui om pe care nu l-am întâlnit încă, care mă va ajuta cândva. Ştiu că, într-o zi, o să apară în viața mea. Vreau să mulțumesc unui om care, la un moment dat, mă va ajuta. Nu știu când – vom vedea –, dar știu că mă va ajuta să-mi schimb din nou calea și să merg mai departe, ca să-mi păstrez entuziasmul! Nu știu unde este acel om, nu știu dacă mă cunoaşte, nu știu dacă știe și el că ne vom întâlni, dar precis ne vom întâlni. Acelui om care mă va ajuta să visez mai departe aș vrea să-i mulțumesc de pe acum!

• Cum ați descrie relația dumneavoastră cu Dumnezeu?

Relația mea cu Dumnezeu aș descrie-o ca fiind extrem de personală și de tumultuoasă. Cred că este ca în versetul: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Eu cred, sunt un om credincios, cred în Dumnezeu! Dar am avut şi momente de cădere, în care nu L-am mai simțit, am avut momente de durere imensă, în care nu L-am mai înțeles, am avut momente de topire în El și de iubire absolută, pe care nu le-am mai simțit față de nimeni, faţă de nimic altceva!

• Ați înțeles, peste timp, momentele acelea pe care nu le puteați desluși atunci şi care e cheia învățăturilor?

 Dacă vă referiți la momentele dureroase, foarte puțină lume știe că eu am avut un fiu, Andrei, care a murit. Nici acum nu știu de ce mi l-a luat Dumnezeu. Încă nu mi-a răspuns, dar cred că, într-o zi, o să-mi răspundă și o să înțeleg. Relația mea cu Dumnezeu este vie, reală. Pentru mine, Dumnezeu este lumină, chiar și atunci când este întuneric în jurul meu sau în mine. Pentru mine Dumnezeu este energie, chiar și atunci când îmi doresc să renunț la picătura de energie pe care mi-a dat-o ca să o duc mai departe. Aș vrea doar să-mi răspundă, într-o zi, la niște întrebări. Și aș vrea ca acel moment să fie cât mai departe, cât mai târziu. E un paradox ce vă spun, pentru că, dacă îmi va răspunde, va însemna că nu o să mai am nimic de învățat în viața asta și nimic de aflat. Iar eu vreau să continui să învăț și să aflu multe.

• Momentul în care l-ați pierdut pe Andrei a fost acum mult timp?

 A fost acum mulți ani! Este un subiect despre care nu am vorbit și nici nu aș vrea să mai vorbim. V-am dat exemplul unui moment în care nu L-am înțeles și încă nu Îl înțeleg. Dar Dumnezeu nu este Moș Crăciun! Dumnezeu nu este după măsurile noastre, este după măsurile Lui, pe care noi nu le putem înțelege. El nu are măsură, este nemăsurat. Aș a că cine sunt eu, un biet om, o biată furnică, un biet fir de nisip, ca să înțeleg?

 

• Spuneați că scenei nu i-ați făcut promisiuni pentru că scena nu avea nevoie de promisiuni din partea dumneavoastră. Totuși, acum aș vrea să faceți o promisiune publicului dumneavoastră: că nu o să încetați să visați.

Am să promit așa: că n-am să-mi pierd vreodată entuziasmul. Pentru că „entuziasm”, etimologic vorbind, vine din greaca veche și înseamnă „zeul din noi”, pe care l-am primit la naștere și pe care n-avem voie să-l lăsăm să moară. Aș adar, vă rog şi pe dumneavoastră să nu lăsați entuziasmul să moară! Promit că voi continua să visez și mai promit ceva: că, în loc să blamez întunericul, o să continui să aprind o lumină, în mine și, poate, și în dumneavoastră!

 

 

Interviu publicat în volumul „Să cultivăm recunoștința!” – Editura Trinitas, a Patriarhiei Române – octombrie 2016