Acum câteva zile, pe la orele la care soarele a-nceput să-și trimită câte o rază blândă peste iarna grea a vremurilor noastre, într-o bisericuță simplă, înnobilată de grija oamenilor care-i trec pragul de dragul unui Părinte cu har, s-a petrecut o întâmplare dintre cele pe care istoria nu le ține minte, ci oamenii, prin poveștile lor.
Biserica era aproape plină. Oameni de tot felul, împreună în Credință, se rugau într-o liniște plăcută care, asortată cu vremea însorită de afară, ce răzbătea prin ușă ori de câte ori mai intra cineva, parcă te-ndemna la a mai sta o vreme, preț de încă un gând!
La un moment dat, ușa bisericii s-a deschis și a intrat un om sărman, pe care Părintele, din bunătatea sa, îl mai ajută uneori. Îl mai ajută și ceilalți oameni, grăbiți sau neatenți la povestea lui ori, dimpotrivă, oameni care-l cunosc, de la biserică. Biserica aceasta este locul pentru care omul acesta sărman pleacă de-acasă. Datorită acestui loc, cât un colț de Rai, are și el un rost, are unde să vină. E un om cu puțină minte, pe care cei de dincolo de gardul bisericii l-ar eticheta „cu dizabilități”. Dar, nu-i așa, uneori sunt „fericiți cei săraci cu Duhul”…
Omul a intrat în biserică. Și-a scos căciula și s-a închinat. Apoi a căutat, din priviri, câțiva oameni pe care-i cunoștea, pe care-i mai văzuse… „Am pantofi noi, am pantofi noi!”, le-a spus tuturor, în loc de „Bună ziua!”. Fiecare i-a zâmbit, luând ca pe o naivitate gestul său… Omul pășea în continuare pe covor, cu picioarele aproape țepene, de parcă se temea că fie și un pliu al pantofilor i-ar face să nu mai fie noi. Erau lustruiți și curați și se vede că el călcase doar alăturea de bălți. Erau cei mai curați pantofi din biserică.
„M-am înnoit, mi-a cumpărat mama pantofi!”, i-a spus el unei femei cu broboadă. „Trebuie să-i uzi”, i-a răspuns aceasta. Sărmanul om, în puținătatea minții sale – și a portofelului, de asemenea – n-a știut că-i un gând de a face cinste, ci probabil că s-a gândit de ce să ude el pantofii noi prin zăpada pe care o ocolise cu atâta grijă. „Trebuie să-i uzi, că altfel se rup”, zice îmbrobodita. Iar omul sărac s-a întristat pe dată, bucuria umbrindu-i-se vizibil pe chip. Colțurile gurii i-au căzut și spâncenele i s-au înghesuit pe frunte. S-a așezat, privindu-și lung pantofii, de parcă în loc să aibă o bucurie că-i încălțase, avea acum o grijă că-i va strica. Femeia cu mai multă minte (?!) îi spusese că or să se rupă…
A părut o întâmplare ca oricare alta. Nu mi-a trecut atunci prin minte să-i explic să nu se teamă. Însă grija de pe chipul lui m-a urmărit câteva zile și mi-am dat seama că nechibzuiala unei… îmbrobodite a umbrit bucuria acestui sărman. Bucurie care și ea, oricum, ar fi ținut o zi – cât erau noi pantofii și câtă vreme nu știa toată biserica acest lucru.
M-am gândit să împart cu voi această poveste adevărată, ca să vă întreb – și nu-i nevoie să-mi răspundeți mie, ci vouă – când v-au bucurat cel mai recent lucrurile simple? Noi vrem mereu atât de mult, atât de multe! O pereche nouă de pantofi nu ne mai bucură nici în clipa în care validăm cardul la casa de marcat! Bogații plătesc ore scumpe de terapii complexe, avem tenhici și rețete de căutare a fericirii… Ca să găsim răspunsul pentru marile întrebări schimbăm religiile sau le prefacem în ateism. Avem nevoie de validări, de recunoaștere, de faimă! Pentru a fi fericit, omul sărman din biserică a avut nevoie doar de o pereche nouă de pantofi!
Povestea lui ar putea fi un exemplu pentru ca voi să fiți recunoscători cu „puținul” pe care-l aveți. Asta nu înseamnă că planurile mari nu își au rostul! Ceea ce încerc să vă spun este că, în timp ce vă împliniți visurile cele mai mari, să nu uitați să fiți și fericiți! Timpul trece, întocmai cum o pereche de pantofi rămâne nouă doar o zi!
Și, de veți vedea pantofi noi în picioare sărace, opriți-vă să-i spuneți omului sărman că sunt frumoși. Fiți bucuria lui!
