La 4 ani a început să se antreneze pentru patinaj artistic, deşi primul gând a fost pentru hochei pe gheaţă. La 6 ani şi-a pierdut ochiul drept, dar a continuat să patineze, deşi, în fiecare an, raportul medical îi dă acelaşi verdict: inapt pentru competiţii sportive. Cu toate acestea a ieşit de opt ori campion naţional și a strălucit în calificările pentru Jocurile Olimpice. Concurează pentru România, deşi, de câţiva ani, ţara noastră nu l-a mai ajutat cu nimic. Nici cu patinoar, nici cu antrenor. L-am cunoscut în 2015, impresionată fiind de evoluția sa la Campionatul European. Se numeşte Zoltan Kelemen, şi luptă singur pentru visul suprem pe gheaţă.
EVELINE PĂUNA: La 4 ani ai început să mergi la patinoar. Ce te-a atras la patinaj?
ZOLTAN KELEMEN: Am început să patinez la vârsta de 5 ani. Mama m-a dus pentru prima dată la patinoar. Nu îmi mai aduc aminte ce am simţit atunci pentru că atunci când am vazut echipa de hochei pe gheaţă am vrut sa mă duc la hochei, dar mama a spus să învăţ mai intai să patinez. Deci m-a dat la patinaj artistic, la doamna Maria Bogyo Loffler. Aşa a început tot.
• De regulă, cei care fac patinaj artistic au o tradiţie în familie, sunt sprijiniţi de părinţi. Cum a fost în cazul tău?
Părinţii mei au divorţat când aveam 4 ani. Am rămas cu mama, care m-a sprijinit cât a putut şi ea. Dar a contat foarte mult pentru mine. Mai am doi fraţi, unul mai mic şi unul mai mare decât mine, Laszlo şi Lajos. Amândoi fraţii mei au încercat să patineze, dar nu le-a plăcut patinajul atât de mult cât mi-a plăcut mie şi nu au luptat atât de mult aşa că au ales să facă altceva.
• Care este prima amintire, de la vârsta aceea, pe care o ai de pe patinoar? Ştiu că te trezeai la ora 5 dimineaţa pentru că antrenamentul începea la 6. Te antrenai o singură oră pe zi, alături de alţi 20 de copii, din septembrie până în martie…
Da… aşa a fost. Antrenamentul era atât de dimineaţa nu pentru că patinoarul nu ar fi fost disponibil şi la alte ore, ci pentru că antrenoarei îi convenea, pur şi simplu, să termine ziua de lucru la 7.30… Noi, copiii de la club, nu am avut de ales. Dacă voiam patinaj, ne adaptam. Ea decidea tot, din păcate. Acestea au fost condiţiile, destul de precare, dar ne-am descurcat – fiecare cum a putut.
• Primele patine sunt, de regulă, cele mai importante şi cele mai dragi. Amintirea care nu se uită. Cine ţi-a cumpărat prima pereche de patine?
Primele perechi de patine… nu au fost noi. Le-am primit de la antrenoarea de la club. Le folosiseră mulţi copii înaintea mea. Nu puteam să visez la patine noi. Erau foarte scumpe. Dar le-am putut folosi gratuit pe acelea şi, bineînţeles, am avut mare grijă de ele, pentru ca după ce le purtam eu, să fie folosite şi de alţi patinatori.
• La 6 ani, într-un accident, ţi-ai pierdut ochiul drept. S-a întâmplat… la gunoi. Se putea face ceva pentru ca ochiul să fie salvat?
A fost un accident teribil. Am fost să duc gunoiul. La vremea aceea încă se dădea foc gunoiului, în loc să fie strâns şi transportat undeva în afara oraşului. Eram cu fraţii mei şi câţiva copii, prieteni de-ai noştri. Unul dintre băieţi a văzut că era pus pe foc şi un tub de spray. Ne-a chemat pe toţi să vedem cum arde. În câteva secunde tubul a explodat în foc şi o bucată din el mi-a sărit în ochiul drept. A fost teribil când m-a văzut mama. Abia am ajuns acasă, nu puteam să merg. M-au dus fraţii mei de mână, pentru că nu vedeam. Mama a fost şocată. Nu ştiu dacă medicii mi-ar fi putut salva ochiul. Probabil că nu. Poate cu tehnologia de astăzi…. Atunci m-au operat de urgenţă, adică au scos ochiul sfâşiat. Păcat!
• Situaţia aceasta este un impediment pentru cariera ta? Influenţează echilibrul?
Acum nu mă influenţează cu nimic. Bineînţeles că mi-a luat ceva timp până să mă obişnuiesc, dar nici astăzi nu îmi amintesc cine a luat hotărârea ca eu să continui să patinez după acel accident. A fost totuşi bine că nu s-a întâmplat la celălalt ochi, pentru că eu mă învârt spre partea stângă şi, deci, e bine că pot să apreciez distanţele. Dar sunt ambiţios. Şi înainte de accident am fost un băiat foarte competitiv şi mereu am vrut să fiu cel mai bun în ceea ce fac.
• Institutul Naţional Medical nu ţi-a dat aviz pentru a participa la competiţii sportive. Ai concurat, însă, pe propria semnătură. Odată pe an primeşti acelaşi verdict la vizita medicală. Nu a devenit obositor? Care sunt, de fapt, riscurile?
Este normal să nu îmi dea aviz de vreme ce nu îndeplinesc cerinţele minime fizice pentru sportul de performanţă…Aşa scrie în cărţi, mă rog. Dar mi s-a oferit această oportunitate, de a putea patina pe semnătură, pe proprie răspundere. Aşa se face că am continuat sportul de performanţă. Semnătura am dat-o mereu când făceam circuitul medical, adică de vreo două ori pe ani. Deci nu mai e nicio problem cu semnatul. Riscurile erau să mă accidentez sau să accidentez altă persoana, ceea ce nu s-a întâmplat.
• Ai fost de multe ori campion naţional. De ce România ştie atât de puţine lucruri despre tine?
Am fost de opt ori campion naţional… Nu a fost un fapt mediatizat. Pur şi simplu! Şi în continuare nu este aşa mult interes pentru acest sport. Presupun că sunt şi alte sporturi unde avem rezultate foarte bune la nivel mondial şi nu ştie nimeni de ele… Aşa e în România.
• Te-ai calificat de două ori la Jocurile Olimpice. Cum a fost? Până la urmă vorbim de competiţia supremă…
Este adevărat, la Soci este cea de a doua participare a mea la Jocurile Olimpice. Este un sentiment frumos, iar în spatele acestei performanţe sunt foarte multe ore de antrenament şi pregătire fizică dar şi coregrafică. Când sunt pe gheaţă sunt foarte concentrat şi îmi doresc foarte mult să iasă totul bine. Dar este greu pentru că toţi patinatorii îşi doresc asta, vin să arate ce pot şi au şanse la medalie. Aceasta e mentalitatea.
• În 2013 te-ai pregătit timp de un sezon fără antrenor. Ce înseamnă acest lucru pentru un sportiv de performanţă? Ce şanse aveai alături de sportivii din alte ţări, în care se investesc sume importante pentru pregătire?
După 8 ani de pregătire, în sezonul 2012-2013 nu i-am mai avut alături pe Cornel Gheorghe şi Sorina Mladin, care, după atâţia ani, au arătat că totuşi sunt speranţe pentru România şi la nivel mondial. Am fost singur la Braşov, un sezon, unde m-am antrenat singur. Mulţumită doamnei Manuela Cristudor, care m-a primit în timpul orelor ei de club ca să mă pot antrena. A fost greu şi a fost o perioadă în care eram pe cont propriu. Performanţele nu au scăzut mult dar nu era normal ca un sportiv de nivel mondial să nu aibă alături un antrenor la concursuri… Nu aveam mari şanse, dar m-am luptat şi m-am zbătut ca să nu las impresia ca s-a terminat cu mine.
• Cine ţi-a făcut coregrafia la Europenele din 2013, cine te-a sfătuit, totuşi şi unde te-ai antrenat, pe care patinoar?
Coregrafia a fost făcută de Pasquale Camerlenco – programul scurt şi programul lung de Sandra Schar Chiper. Am plecat în Elveţia, lânga Zürich. Mi s-a oferit o şansă pentru că au văzut că merg la concursuri fără antrenor. Gheorghe Chiper, actualul antrenor, a fost cu ideea să mă ajute să fac mai departe performanţă. Ne-am antrenat şi ne antrenăm de acum pe mai multe patinoare din zona Zürich.
• În România unde te antrenai şi cum erau condiţiile?
În România mă antrenam la „Lia Manoliu”, în Bucureşti, dar am auzit că între timp s-a închis. Condiţiile nu erau prea bune, dar măcar exista un patinoar. Când erau bani mai plecam în cantonamente, dar cel mai mult am stat acolo, la Bucureşti.
• Cum a avut loc întâlnirea cu Gheorghe Chiper şi cum ai luat decizia de a rămâne în Elveţia?
Am fost în Luxemburg la sfârşitul sezonului competiţional şi ne-am întâlnit acolo, întâmplător. Nu a fost nimic planificat. El era acolo cu câţiva sportivi de-ai lui şi după concurs mi-a propus să merg să mă antrenez cu el. Am mers de probă două săptămâni, mi-a plăcut sistemul şi am rămas în Elveţia.
• Cum este acum viaţa ta acolo? Am înţeles că antrenezi copii…
Este greu. Am antrenamentele mele şi pe lângă mai antrenez şi copii ca să mă întreţin. Viaţa aici este destul de scumpă, dar deocamdată mă descurc.
• Care sunt performanţele cu care te mândreşti în patinaj?
Calificarea la două Jocuri Olimpice, un Grand Prix şi, bineînţeles, concursurile unde am depăşit baremele necesare pentru participarea la concursurile majore precum Campionatele Mondiale şi Europene.
• De ce continui să concurezi pentru România de vreme ce ţara noastră nu ţi-a oferit prea multe?
Pentru că am concurat mult timp pentru România. De când am început patinajul. Mi-am dedicat toată tinereţea performanţei. Ştiu că este ciudat. Alţii nu cred că ar mai face aşa ceva, dar nu am vrut să schimb ţara. Şi pentru că am vrut să am continuitate în concursurile majore şi în pregătirea alături de antrenorii care m-au susţinut, au stat lângă mine şi au crezut în ceea ce făceam.
• Te-am remarcat la Campionatul European din 2015. Tu cum crezi că a fost performanţa ta?
Europenele acelea au fost o experienţă din care am mai învăţat câteva lucruri. Nu am fost în formă maximă – am avut nişte probleme musculare, s-a pus chiar problema să nu mai particip. În final am decis să merg. Mi-am asumat riscul de a participa în starea în care eram. A ieşit aproape bine. Păcat de programul liber, unde am făcut câteva greşeli majore.
• Zoltan, când ţi-a fost cel mai greu în viaţă?
Nu mi-a fost niciodată foarte uşor de-a lungul zilelor mele, dar cel mai greu cred că a fost atunci când am avut accidentul la ochi.
• Dacă nu te-ai fi născut în România ar fi fost mai uşor să faci performanţă?
Probabil că da… Sau poate că nu… depinde.
• Iubeşti. Cum e relaţia voastră? Cum este iubita ta?
Da. O cheamă Emese Bako şi este o fată foarte specială. Mă susţine din toate punctele de vedere. Locuim împreună şi îmi este mult mai uşor cu ea alături. Ştiu că îi este greu când sunt plecat şi când mă concentrez pe patinaj. Relaţia noastră este foarte frumoasă, este bazată pe încredere. Ea este o fată pozitivă şi ambiţioasă. Are un caracter aparte!…
• Familia ta a rămas în România?
Da, familia mea a rămas în România, acolo unde m-am născut – la Miercurea-Ciuc.
• Patinatorii primesc, de obicei, jucării de pluş, pe gheaţă, în competiţii. Ţi s-a întâmplat şi ţie?
Da, am primit multe jucării de pluş şi scrisori cu mesaje de încurajare. Este un sentiment deosebit atunci când ştiu că am reuşit să atrag atenţia oamenilor prin patinajul şi caracterul meu.
• De ce avem zilnic ştiri despre fotbalişti, iar despre tine ştim atât de puţine?
Fotbalul este şi va rămâne un sport atractiv şi foarte mediatizat, cu ştiri care, de multe ori, nu sunt, de fapt, foarte importante. Nu înţeleg de ce unele canale sportive sau chiar buletinele de ştiri sportive nu difuzează şi altceva decât dacă e de ordin… fenomenal. Din păcate asta este realitatea şi va rămâne aşa cel puţin încă o bucată de vreme. Romania nu mai are cu adevărat echipă de fotbal de multi ani de zile. Am fost şi eu fan al echipei naţionale, acum mulţi ani. Acum nu mai sunt pentru că fotbaliştii nu mai sunt serioşi, dar trăiesc mai bine ca mine. fotbalistii si traiesc mai bine ca mine.
• Ce le spui românilor care, până acum, te-au ignorat?
Omul este ceea ce alege sa fie.
