N-am îndrăznit vreodată să spun despre Dan C. Mihăilescu că este… bâlbâit. De fapt, n-am văzut vreo clipă acest… defect (?!) ca fiind o povară, ci o notă de șarm. Dumnealui însă, nu se ascunde în spatele cuvintelor frumoase… L-am urmărit multă vreme (în scris și la televizor) și-am avut impresia că viața sa e prinsă între coperți. M-am înșelat, din nou. Are o senzațională poveste de viață!
- „Danceul”, o personalitate apreciată de către români…
Mă sperie termenul de „personalitate”, dar, mă rog, e bine. - Vă sperie și termenul de „brand”!
Mă îngrozește ăsta chiar, da… - De aceea, mă gândeam că Dan. C. Mihăilescu este o personalitate, iar „Danceul” este un brand.
Dacă vreți… Da. Da. Bine. - Cărui fapt îi datorăm acel „C” din nume?
E o chestiune cam neplăcută. Eu am semnat dintotdeauna „Dan Mihăilescu”, deci fără fandoseala acestui „C”. Dar, prin anii ʼ80, cineva mi-a semnalat în Revista Astra din Brașov că ar fi apărut alt Dan Mihăilescu care scria cu Festivalul „Cântarea României”. Mi-era teamă să nu aibă și poeme cu Ceaușescu și atunci am pus acest „C”, care vine de la tatăl meu. Deci, Dan Constantin Mihăilescu. Dar a rămas asta cu „Danceul”… Într-un timp m-a supărat, că am primit dedicații, țin minte, de la Paul Georgescu: „Danciului”. Și „Danciul” este un fel de bulibașă, ceva… Dar, mă rog, în timp am acceptat că sunt Danceul. Sau, am acceptat cum îmi spun oamenii pe stradă: „Omul! Trăiască omul!” De la „Omul care aduce cartea”. - Vreau să vă propun să facem o călătorie în timp, până la puștiul acela – Dan, pe atunci, fără „C”…
Demult… - Să spunem că, în perioada cuprinsă de la patru la cincisprezece ani erați undeva între Șoseaua Giurgiului, Pieptănari, Ferentari, Șoseaua Viilor. Ați crescut în mahala și spuneți acest lucru fără a ascunde vreo clipă episodul acesta din viața dumneavoastră.
Dimpotrivă, îl spun cu mândrie. E un fel de mândrie pentru că am prins ceva ce nu mai prind acum mulți dintre cei de vârsta dumneavoastră: acel amestec extraordinar, fabulos, pitoresc, hidos, mizerabil de țigănie, omenie, frățietate. Toată lumea de pe străzile acelea cu pietroaie, în care se aruncau lăturile. Știți că se deschidea poarta și se aruncau lăturile în stradă. Era o frățietate extraordinară. Se striga peste garduri: „Coană Marie, n-ai niște zahăr? Îl trimit pe ăsta micuʼ să aducă zahăr!”. Mă duceam cu plăcinte la Coana Maria, luam zahăr, mă duceam și luam pe el ulei de la altcineva… Se făceau nunți, botezuri, înmormântări. Toată lumea știa pe toată lumea. Erau și bătăi, și beții, femei târnuite pe drum, mai erau și niște țigani, unde tatăl trăia în concubinaj cu fiica și mama era în incest cu fiul, dar, una peste alta, toată mahalaua asta te plămădea într-un fel în care binele se intersecta cu răul – era o topire de contrarii, era un fel de concordia discors în care, între moarte și viață, între ură și dragoste, toate granițele se permeabilizau. Și atunci… felul meu de a fi – eram obez, și acneic, și sărac și cu câine împrejurul nostru… Dar toată mizeria avea o solaritate extraordinară. Și toată viața mea, tot stilul, toate textele și toate cele 20-30 de cărți pe care le am, toate sunt bolnave, impregnate, îmbibate pe această concordia discors. Sunt obsedat de fuziunea de contrarii. Nu-mi place: „sau, sau”. Îmi place: „și, și”. Sunt un om al conjuncției, nu un om al dihotoniilor, al dezbinărilor.
„N-AM SĂ AFLU CAUZA EXACTĂ A BÂLBÂIELII MELE”
- Dacă nu erați un om atât de apropiat de cuvânt, credeți că ați fi considerat mahalaua, pe care mulți o blamează, drept un început sănătos în viață, un început autentic? Pentru că nu ați avut o copilărie de poveste, ci ați avut o copilărie foarte ancorată în realitate.
Spuneți că, dacă nu eram un om legat de cuvânt… Apropo de cuvânt…Știți ce se întâmplă?!… Dacă tot vorbim de cuvânt, cred că, în viața mea, factorul fundamental a fost bâlbâiala. Din toate complexele mele sociale, financiare, geografice – cum vreți să le spunem, faptul că am avut cinci tați… și tot așa… Ei bine, faptul că m-am bâlbâit – acest handicap, a fost chestia cea mai chinuitoare din viața mea și totuși chestia salvatoare. Maică-mea mi-a spus, în copilărie mereu: „Tu ai handicapul ăsta, așa, așa, așa…, noi n-avem bani, tu n-o să faci școli înalte. Trebuie să te ridici, să îți aduni în cap…, Trebuie să fii mai deștept decât ceilalți, trebuie să te îmbibi de fantazare, de basme, de cultură, dacă vrei să domini…. Dacă vrei să plutești pe deasupra lumii”. Și atunci, handicapul bâlbâielii m-a determinat să fiu altfel decât ceilalți. Și, din cât eram mai bâlbâit, eram mai obsedat – în clasele întâia și a doua, să spun basme. Mă bâlbâiam îngrozitor, dar mă puneam în fața colegilor mei și spuneam niște grozăvii! Inventam căpcăuni, zâne îngrozitoare, astfel încât bunica mea era disperată și-i spunea maică-mii: „Măi, Cocuțo, ăsta minte de îngheață apele!” Iar faptul că mă bâlbâiam, mă obliga – că știam că vine un „c”, vine un „p”, vine un „m” la care o să mă bâlbâi – și atunci trebuia să găsesc mereu sinonime. Mereu alt cuvânt. Știam că vine un cuvânt… de exemplu „marmeladă”. Și atunci trebuia să spun… „dulceață” sau „magiun”. Și mintea mea, băgând atâtea sinonime… am ajuns că acum spun șoferii: „Domn profesor, ce îmi place la dumneavoastră e că aveți vorbe în bot!”. Deci, cuvântul și cu mahalaua, obsesia de a rosti și de a mă da în stambă, au fost un exchibiționism. Cu cât eram mai retractiv, mai complexat, mai speriat de bâlbâială, cu atât mai mult voiam să ies în relief. Absurd. Și în ședințele de partid… Niciodată nu m-au pus să spun, să citesc documente oficiale, pentru că mă bâlbâiam la Ceaușescu. Și, decât să auzi: „Cea…Cea…Cea…”, mai bine mă lăsau în bancă. Dar voiam. Și sufeream că erau luați alții, în locul meu. - A fost un moment, în copilăria dumneavoastră, în care cei din jur să considere bâlbâialaca un rezultat al faptului că ați avut cinci tați, că ați asistat la momente în care exista violență acasă?
O, da, da, da! - Pe cine acuzăm pentru bâlbâiala aceasta, care, până la urmă, avea să vă devină șarm?
Să știți că, până la urmă, este de acuzat chiar tatăl meu, care o acuză pe mama mea. Deci, niciodată n-am să aflu cauza exactă a bâlbâielii mele. Când sunt întrebat spun că m-a picat din leagăn maică-mea, că m-am lovit la cap. Unii au spus: „De aici îți vine și istețimea, de la faptul că ești… altfel”. Dar, taică-miu a susținut că mama mea, speriată de el, într-o seară, când el a venit de la un bal mascat, cu un bot de lup, s-a aplecat pe leagănul meu – aveam trei ani și ceva și m-am speriat îngrozitor. Și atunci s-ar fi făcut atingerea neuronală. Maică-mea spune că m-a luat în brațe, a coborât o scară melcată de pe Strada Viilor – unde stăteam noi atunci, și m-a scăpat un pic. După care, se pare că în iarna lui ’53 spre ’54, când m-am născut eu, cu vreo 4-5 luni înainte să moară Stalin… În iarna aceea era zăpada la Casa Scânteii până la etajul doi și lumea făcea tunele prin zăpadă. Ei, se pare că atunci tatăl meu, fiind înamorat de o asistentă, de o doctoriță, iubindu-se ei, m-au uitat la vreo câteva zile cu geamul deschis și m-a nins. Îmi place chestia asta de mor. M-a nins! M-a nins și am făcut o pneumonie îngrozitoare. Și era un profesor francez, prizonier în spital, care mi-a făcut o puncție în cap cu un ac de o jumătate de metru – știam eu…, mă rog, de vreo zece centimetri și atunci se pare că s-a atins ceva… Mă rog. Alții mi-au spus că eram bâlbâit din naștere, alții că am dobândit bâlbâiala, la trei ani. Taică-miu că din cauza maică-mii, maică-mea, că din cauza lui taică-miu… Cert este faptul că toate acestea s-au adunat ca un talmeș-balmeș înăuntrul meu.Un amestec de complexe de inferioritate care au dat în semeție. Adică, cu cât eram mai copleșit de complexe și de tristețe și de jale, cu atât am devenit mai mândru, mai vanitos, lăudându-mă cu defectele mele, cu modestia mea. Încât acum am trecut de 60, de 62 de ani… - Mulți înainte!
Sărut mâna! … Și eu chiar nu știu nici acum, cine am fost, cine sunt, ce-am vrut, de fapt. Am vrut să fiu celebru? Nu! Am vrut să fiu un om al bibliotecii, un șoarece de carte și am ajuns să-mi câștig viața pe cale orală. - N-aș vrea să ne îndepărtăm de momentul acela al bâlbâielilor dintâi, pentru că știu că, în Cimitirul Bellu, unde mergeați adesea să mâncați colivă și să primiți pomană de la cei care mergeau acolo să împartă, oamenii vă întărâtau înainte să le întindeți mâna, pentru că le plăcea să vă audă cu spuneți, bâlbâindu-vă: „Bogdaproste”.
„Bobo, bobo”… Da, da. Dar văd că știți multe despre mine. Mie îmi pare și bine, și rău. - N-ați fost descurajat atunci în ochii copiilor de seama dumneavoastră?
Păi nu eram decât eu. Nu știa nimeni că merg în Bellu. Băieții normali, de vârsta mea, jucau fotbal, poarca, leapșa, mai beau câteo bere, din când în când. Eu eram îmbrăcat în alb, ca o fetiță, mă jucam numai făcând cozonăcei, aveam un păpușoi pe care îl legănam și, de la cinci-șase ani până spre 14, 15, 16 ani, într-adevăr, am fost în Bellu. Îl ador. - Și la crematoriu…
Da. La crematoriu mă dădeam cu sania. Trăgeam fete cu sania. - Pentru că, spuneți dumneavoastră, „am învățat ce este moartea înainte de a ști prea bine ce este viața”.
Am spălat și morți. Să vă spun: la cimitirul Bellu, ce adoram și ador este liniștea extraordinară și familiaritatea pe care o ai cu moartea. - Și cu istoria pe care o întâlnești în jurul tău…
Și cu istoria, și cu geografia, și cu legende, cu basme… - Și cu uitarea?
Uitarea? - Da.
A ce? - Uitarea celor care rămân acolo…
Nu, nu, nu. Este locul aducerii aminte. - Pentru cei care încă mai pășesc pragul.
Da, da. Acolo este locul aducerii aminte. Da! Pentru mine era un spectacol pentru că am prins în anii ăia,’58-’67, București foștilor – fostele doamne, fiice de liberali, de țărăniști, monarhiști… Erau doamne slăbuțe, cu tocă, cu voaletă, cu dantelă, cu voaletă neagră și cu mitene. Mitene – mănușile acelea fără degete. Doamnele veneau cu niște colive divine și, într-adevăr, spuneau, toate: „Uite, dă-i! Dă-i lui ca să-l auzi cum spune: «Bo… bo… bogdaproste!»”. Mâncam colivă cu o fericire frenetică, diabolică, eram obez din cauza ei, iar cu morții, cu moartea, într-adevăr am avut un „comerț”. E mult spus, dar am fost familiar de mic, pentru că se murea mult în jurul nostru. Ajutam la spălat morții. L-am spălat și pe bunicul meu. Chiar eu l-am spălat, cu mama. - Știu că există mai multe momente care v-au apropiat de pragul acela pe care aveați să-l înțelegeți peste timp – la șapte ani, la vânătoare, deși urați armele… Atunci ați înțeles ce se întâmplă, de fapt. Ce este moartea…
Vânătoarea am dușmănit-o îngrozitor, ca și grădinile zoologice, ca și circul. Ideea de animale în captivitate mă ucide! - Un alt moment ar fi la 11 ani, atunci când vă temeați pentru viața mamei, pe care o vedeați…
…Bătută, chinuită… - …Chinuită de către cel de-al treilea soț. Un alt moment a fost boala bunicii, cancerul acela galopant.
Alzheimerul și cancerul. Da. Da. Dar prea e mult. Adică, vreți așa să dezgropăm biografismul sau să ajungem din biografie în bibliografie? - Nu. Dar aș vrea să-mi spuneți ce înseamnă pentru un om să nu poată să spună nimănui, niciodată, „tată”.
Asta e o întrebare! Asta chiar e… Nu m-a întrebat nimeni și nu m-am întrebat nici eu. Îmi aduc aminte că am avutnostalgia paternă de multe ori… - Totuși, tatăl biologic este doar unul. L-ați cunoscut?
O, sigur. Da, l-am cunoscut, de vreo două-trei ori. Ne-am întâlnit de câteva ori în vreo 40 de ani. - Ce v-a spus?
El a avut o idee fixă de când eram mic și i-a spus maică-mii, când a divorțat – eu aveam trei ani și ceva: „Atât de mult îi cauți în coarne ăstuia, încât o să ajungă un derbedeu, un golan, un prost!” - …Un mahalagiu?
Un mahalagiu, un bețiv. Deci, toată viața mea, tatăl meu cel biologic a urmărit derapajul, a urmărit atent să vadă dacă îi voi îndeplini acea vorbă că, din cauza arhi-iubirii maică-mii… Care, într-adevăr, era o iubire dominantă, posesivă, fanatică chiar… Nu concepea că mă pot însura, nu exista o pereche vrednică de zeul ei. Dar, revenind… Am suferit foarte mult că n-am avut tată și eram plin de invidie față de copiii de vârsta mea care mergeau toți fie cu tatăl mână în mână, fie mergeau la fotbal pe stadioane… Tații îi învățau să se bată, îi învățau să iubească. Ei bine, eu nu… N-am avut astea și am trăit lângă maică-mea, cu bunică-mea, cu mătuși, într-o efeminare progresivă. - Ați stat vreodată de vorbă cu tatăl biologic, în aceste câteva ori în viață când v-ați întâlnit, față în față, așa?
Sigur. Da. - I-ați cerut o explicație pentru absența lui? Sau, să spunem… pentru prea puțina prezență?
Adevărul este că mi-am dorit, de pe la 12-13 ani, când intri în pubertate și vrei un sprijin, un tată. De pildă, dacă ador din filme o scenă, ador din Disney, din „Bambi”, când arde pădurea, când moare mama lui Bambi și apare cerbul patern, enorm… - Salvator…
… Frumos, splendid. Și spune: „Come on, my son. Let’s go!” Și-l salvează din pădure, din foc. Ei bine, apariția aia, de cerb uriaș, ăla e tatăl, e zeul, e Iahve, Dumnezeu. Ei bine, am vrut așa ceva. Am tânjit să mă ducă și pe mine tata să învăț arte marțiale, judo. N-am fost pe vreun stadion la fotbal, eu nu știu să înjur, să scuip, să fluier, să mănânc semințe. Ei bine, toată chestia asta de virilitate, de antrenament războinic… n-am avut-o. Și toate s-au refugiat în lectură, în închidere, în biblioteci. La 11, 12, 13, 14 ani, citeam la metru. Am dat de biblioteca unor prieteni foarte buni. Avea patru pereți, erau mii de cărți. Și am citit, în cinci sau șase veri, de la stânga la dreapta, ca idiotul, indiferent ce: poezie, teatru, roman, franțuzesc, german, nu conta… Din Evul Mediu, din Renaștere. Citeam tot! - Viața ca o… înghițire, spuneați dumneavoastră.
Da. Eram de o bulimie îngrozitoare. - Și, la fel, spuneați că „puținul e cel mai greu lucru”, puținul pe care-l învățați în anii aceștia de acum.
Și simplitatea. Da.Atunci am învățat două lucruri: ce scria pe frontonul de la Delphi. Sunt două lucruri pe care le spun elevilor de liceu… matematic. Gândiți aceste două lucruri: „Cunoaște-te pe tine însuți”, și celălalt era… „Nimic prea mult”. - „Nimic prea mult”, v-ați asumat lucrul acesta. „Cunoaște-te pe tine însuți”?
Oh, nu. Nu l-am asumat decât pe la 50 de ani, după primul infarct. - „Cunoaște-te pe tine însuți”… sunt cuvinte pe care vi le-ați asumat?
Asta e o splendoare! Da. Am adorat să cobor înăuntrul meu. Unii spun că este vanitate, că e mândrie, că „te consideri tu un tip atât de aparte încât să cobori înăuntrul tău treaptă cu treaptă, ca în pivnițele unui castel somptuos și să-ți verifici ADN-ul”. Deci, am fost fascinant mereu de moștenirea genetică dinăuntrul meu. Bunică-miu… nici azi nu știu ce era… grecotei, machedon, aromân trecut la greci, casaon… cert e că era în din Sud, Călărași, Malul Borcei. Înăuntrul lui era un creuzet etnic de alogenie: bulgari, turci, greci, mă rog… El îmi povestea de părinții lui, bunicii lui, hoți de cai, iubiri, băutori… Un hedonism, „la joie de vivre”… Era o fericire de a trăi. Bunicul meu, care este modelul meu – model și în bine, dar și în rău, adică: „Fă așa și nu fă așa!”, era un om care a fost forjor 40 de ani, a muncit la 1.000 de grade, în fiecare zi, bea câte un litru de tescovină în fiecare zi de muncă, stătea cu damigenele de câte cinci litri, dar era, în același timp, generozitatea absolută. Era vânător și pescar și umplea strada de iepuri, de fazani. Dăruia. Dăruia! El mi-a dat acest fel de a fi… centrifug. Eu ies mereu dinăuntrul meu, mă cheltuiesc, mă risipesc, îmi place foarte mult să mă dăruiesc. Iarăși, dușmanii spun că este un semn de trufie. „Te consideri tu un butoi fără sfârșit și te dăruiești”. Ăsta sunt, așa simt.
„AM FOST UN RISIPITOR, UN OM CARE A LUPTAT ÎMPOTRIVA LUI CU O TENACITATE AUTODISTRUCTIVĂ ÎNGROZITOARE”
- Prietenii vă acuză și de naivitate!
… Iarunii de falsă naivitate, că… „îți joci această infantilitate, că de fapt”… Mă rog… Sunt chestii și chestii. - Dar, apropo de puținul pe care l-ați învățat. Spuneați că l-ați învățat după primul infarct. Câte infarcte ați avut?
Două. Și un accident cerebral. - Poate ați fost și sunteți prea inimos, de are inima ceva cu dumneavoastră?!
O fi fost și asta. Pe de altă parte, am fost un risipitor, un gaspieur și un om care a luptat împotriva lui cu o tenacitate autodistructivă îngrozitoare. Totul a fost uriaș la mine. Eu, la 30-40 de ani de viață nu puteam să mănânc o baclava, mâncam șapte. Nu puteam să mănânc doi mici, mâncam 10-12. Nu puteam să beau o cafea dimineața și una seara, beam în tip balzacian, 3-4 litri, în fiecare zi. Totul era mult, mult, mult. La noi acasă niciodată nu exista degustare, era numai înghițit. - Apropo de „haplea”… care ați fost.
Da. Maică-mea nu spunea: „Vino la masă!”. Noi nu știam să stăm cuminți la masă, cu ceșcuțe mici. Nu. Îmi spunea: „Vino și bagă în tine!” Aveam numai mormane de cartofi prăjiți, cârnați, macaroane… Se mânca cu hârdăul, la noi. Era îngrozitor. Erau 30 de sarmale, iepuri așa… Era o nenorocire. Totul a fost îngrozitor, inclusiv forfota dinăuntrul meu. Atunci când Dumnezeu mi-a dat acest prim brânci și au început apele… să se lase nisipul din acvariu pe fund. Am suferit foarte mult și suferința m-a ajustat, m-a învățat să mă dezaccesorizez. - Momentul acela de la 50 de ani, în care ați avut cumpăna aceasta majoră, prima dintre cele trei, a fost și prima dată când v-a fost frică cu adevărat?
Frică nu mi-a fost deloc. Îmi parte foarte rău să vă spun! Am fost foarte încântat că dispar. M-a luat o liniște și o bucurie că mor… Ce mi-a părut rău, într-adevăr, mi-a părut rău de soție și de fiică-mea. De ele mi-a părut rău. Dar mi-a părut bine că mă duc. Nu am altă obsesie decât groaza de spitalizarea românească, groaza de agonie și bucuria pe care Dumnezeu i-a dat-o mamei mele – aș vrea să mor rapid, într-o zi, într-un sfert de oră, eventual în somn. Asta ne dorim toți, nu?! - Mama s-a stins atunci, în preajma…
La 69 de ani. Da. Dar să știți că eu am știut că fac infarct la 52 de ani. Eu eram absolut convins. Soția mea știa asta, din ’77. Toată viața mea, fără nicio excepție, de pe la 11-12 ani până la 50 de ani, am observat că, matematic, am însemnat ceva pe fiecare carte aproximativ la pagina 52. Că știu că făceam mereu 5… 2, parcă era un omega, 5… 2… Și aveam mereu 52, 52… Zic: „Să știi că mi se întâmplă ceva la 52 de ani!” . Mă rog, acum să nu transformăm într-un dialog de babe care dau pasențe… - Mă bucur că ați depășit momentul acela.
L-am depășit, dar atunci m-a luat o liniște și o bucurie și spun tuturor… Am întâlniri cu elevi, foarte multe, și, știu că este o filosofie de babă, dar o spun cu mare drag pentru că văd cum îi șochez cu acest lucru: „Trăiți-vă fiecare zi ca pe un dar de la Dumnezeu!”. Este o minune că ai prins și ziua de azi, că poți spune seara: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne, pentru ziua de azi!”. Și să cânți precum păsările când vine seara și să te trezești în zori precum mierlele noastre dintre blocuri, la cinci jumate, șase. Cum dă lumina, apar mierloii. Domnule! E o fericire de a fi, e o bucurie… Chiar dacă plouă, bine că plouă! Dacă ninge, bine că ninge! Deci, să iei tot ce ți se întâmplă ca pe un dar. Asta îți dă o liniște! Și simplitatea…Simplitatea este foarte greu de prins, foarte greu de acceptat, pentru că trebuie să-ți ajustezi ființa tot mai mult. - Vorbiți atât de frumos! Vreau să-mi spuneți cum a ajuns copilul acela, care avea trei handicapuri: bâlbâit, gras, fără tată… să nu fie un mahalagiu și să fie un om reper pentru noi. Pentru că știu că erați considerat povara familiei de către cel de-al treilea sau al patrulea tată, pentru că erați parvan în bătăile de acasă, atunci când o apărați pe mama. Mama a fost cea care a adus cartea dintâi acasă.
Acum, să știți că eu trebuie să fiu recunoscător foarte multor oameni. În primul rând mamei. Deși am supărat-o, am fost mereu insurgent, am fost un cal căruia i-a plăcut să muște zăbala. Din multe puncte de vedere, am fost foarte rău. Și, uite, chiar ea… Acum îmi aduc aminte… Pe la 8-9 ani am furat de la un prieten o păuniță, un mărțișor, o broșă, să i-o dau maică-mii de 1 sau de 8 martie. Habar n-am cum a fost…. Era în baie, la băiatul ăsta. Am luat-o, să i-o dau ei. Nu știam ce înseamnă să furi, că e păcat, că nu-știu-ce… Și maică-mea a avut o tactică infailibilă, înfiorătoare. Nu m-a bătut, nu, nimic… cu fierul de călcat… Nu. M-a lăsat și mi-a spus: „Sâmbătă, te îmbraci frumos, iei broșa și mergem împreună la doamna, mama lui Milică, colegul tău, să i-o dai”. A fost cea mai cumplită zi din viața mea și, din ziua aia, n-am mai atins un ac. Dacă văd pe stradă un morman de aur, ori nu-l iau, ori merg și-l predau. Pentru că drumul ăla pe câmp, la butoaie, o juma de oră până am ieșit la cinematograful Flamura, pe Giurgiului…Și acum știu locul, blocul și am bătut la ușă și a ieșit doamna respectivă, cuminte, serioasă. „Daʼ, de ce, doamnă? Chiar așa i-ați făcut? Lăsați-l!” „Dane, dă-i broșa doamnei! Roag-o de iertare! Spune-i limpede: Doamnă v-am furat… ” Domnule… Și acum știu că n-am putut să spun: „fffffffurat… brrrroșa”. Eram… îmi plesneau venele de la gât, eram atât de îngrozit… Drumul acela a fost, practic, o traversare de infern. Eibine, astfel de acte educative au avut menirea să mă deșurubeze de la diabolic. La 13-14 ani eram îndrăcit, înfiorător. Era toată bolboroseala de hormoni pubertari înăuntrul meu… - …Lipsa de explicații…
…N-aveam tată, citeam numai Baudelaire, Rimbaud. Aveam o profesoară de franceză minunată, care ne-a dat numai poeții blestemați, „Les maudits”…, Lautréamont… Eram îngrozit după Lautréamont și îmi plăcea, din „Gargantua…”, ce?! Cum se urcă el pe cupola de la Notre Dame și face pipi și îneacă tot Parisul în urină. Eram atât de îngrozit… Ei, toate lucrurile astea s-au efasat, s-au șters, s-au dus grație unor oameni. În principal Ioan Alexandru, care este, după mama mea, principalul reper care, practic, m-a… m-a zăgăzuit, m-a strâns așa în mână. Uite, acum îmi vine în minte, Tudor Pamfile, „Povestea lumii de demult”, când Dumnezeu vede că a făcut lumea prea mare, prea lată. Și, zice… cum s-o facă El mai mică? Se duce la arici. Și-l întreabă: „Bre, tu, care ești înțelept, cum să fac cu lumea?”. „Doamne, păi, ia-o așa în mână, și strânge-o așa, un pic.” Și, de atunci s-au făcut munții, dealurile… Ei, exact așa m-a strâns Alexandru și m-a pus într-o ramă, mi-a dat un frame, m-a înrămat și m-a învățat că simplitatea, duhovnicia, dorul de bine, de lumină, de Dumnezeu, înseninarea… Plus Părintele Sofian de la Antim, la care am fost în spovedanie înainte de nuntă, prin martie ’76, și căruia i-am spus cele mai cumplite orori pe care poate să le audă un duhovnic – că umblă draci înăuntrul meu, că de cât e păcatul mai mare… dostoievskian nu?!, de-aia ești o trambulină înspre mai bine, că trebuie să experimentezi toate viciile ca să ajungi la virtuți, deci totul era nebunie, bufonadă. Și Sofian calm, Dumnezeu, așa, ca un fulg, a dat… și mi-a zis: „Vezi-ți de drum, dumneata nu ești un om rău!”. - Apropo de Mănăstirea Antim…
Aparițiile astea sunt lucruri care te ștanțează pe toată viața, știți? - Pe toată viața v-a ștanțat Tania, colega de facultate cu care ați fost prieten patru ani, până să îndrăzniți o dată, la un cules de legume…
De roșii. - …De roșii… Să-i dați mâna să coboare din camion unei fete de un 1,50m, cu unghii scurte. Acuma, e interesant…
Făcea pianul. Făcea pianul. Da. - Ce v-a plăcut la cea care avea să vă fie soție? Unghiile! E și ăsta un punct de vedere!…
În primul rând a fost faptul că era mică. Eu atunci eram obez. Aveam vreo 90, cam 100 de kilograme și ea era de 1,50 m și de 40 de kilograme. Și toți obezii sunt microfili. Întotdeauna cauți extrema cealaltă. Când am văzut-o atât de mică, sărind din autobuz… N-am știut că ea a făcut liceul de muzică și avea, deci, unghii mici. Nici un rimel… - Dar era frumoasă!
Era proaspătă. O frumusețe feciorelnică absolută. Nu era frumusețea de tip Marilyn Monroe, era frumusețea de tip Goldie Hawn. - Cum ați știut că ea este aleasa?
Habar n-am. - Pentru că ați scos-o, la un moment dat, în oraș.
Nu. M-am dus în aceeași zi acasă și i-am spus mamei mele: „Am găsit-o!”. „Ce-ai găsit, mă?” „Pe viitoarea soție!” - Păi, cum ați știut?
Nu știu. Habar n-am! - Pentru că, de exemplu, știu că logodna ați sărbătorit-o cu două ciocolate „Carpați”, de…
De 1,60 lei bucata. - O veriguță de argint, la Mănăstirea Antim.
Pe gard. - Dar vreau să-mi spuneți cum ați știut că ea este aleasa.
Nu știu. Chiar nu știu. Exact cum nu poți să știi când iubești pe cineva! Patru ani, cât am fost colegi de bancă, ne-am scris, în fiecare zi. Din ’72 în ’76 ne-am scris scrisori… Avem scrisori adunate cam un metru. În fiecare zi scriam conspecte. Eu îi scriam din Pascal, Kierkegaard, din Montaigne… Încât patru ani de corespondență, în fiecare zi, fac exact un cămin, un destin. Noi am fost și prieteni, și frați, și iubiți… - Atunci ați învățat să aveți răbdare?
Și atunci. Și atunci!Adică a fost un tip de răbdare… Luasem un rol oarecum educativ. Eu mă consideram mentorul. Pentru că ea, fiind fată de liceu de muzică, făcând pianul – unde, știți, se exersează zece ore în fiecare zi… Ea știa infinit mai mult Beethoven, Brahms, Vivaldi, Heiden, decât Baudelaire, Rimbaud, Dostoievski și mai știu eu ce… Și am vrut să-i transfer tot temperamentul meu literar și cultural, fără să observ, de fapt, ce era înăuntrul ei, care erau așteptările ei. Și, după aia, când au venit așteptările ei, a fost un amalgam de… Noi nu am avut numai iubire trupească, fizică. A fost cam cum ai alia natura, cultura, muzica, geografia… A fost, cum să spun, o sarabandă, un fel de carusel de senzații. Astfel încât, când noi mergeam prin pădure – că mergeam pe la Sihăstria, Sihla, pe la Văratic, în același timp mergeam în pădure, mergeam înspre biserică, priveam ca și când vedeam peisaje de Andreescu, Ruisdael… Păsările cântau înăuntrul nostru și ca Vivaldi, și ca Bach. Deci, am trăit iubirea, carnalul, sentimentalul, cu o infuzie de cultură, estetism. Era un erotism estetic, un estetism erotic. Și astea toate ne-au… ne țin, practic, și acum. Noi ne-am căsătorit în ’76 și parcă ne-am întâlnit ieri. Avem aceeași prospețime a relației. - Dar, spuneți-mi… Cum ați știut să fiți un tată bun?
Dar ce, am fost un tată bun?! Păcatele mele! Nu… - Păi eu cred că Ana-Maria așa ar spune.
Ea, săraca, da… Dar eu cred că am fost… - Dar ce ați greșit fundamental?
Am fost egoist, eu. Eram, în același timp, atât de obsedat de mine, de opera mea, de cărțile mele!… Toată viața am vrut să scriu mult, am fost un cantitativist. Eram un haplea… - Din nou, un Haplea.
Da. Am vrut mereu să scriu… Am vrut să fac istoria eminescologiei, să scriu istoria poeziei românești, să scriu teatrul poeților, despre proza poeților, mă rog. Mult, mult, mult, mult, mult… Pe Ana am avut-o la 23-24 de ani, când noi nu ne iubiserăm nici jumătate din cât trebuia. Și am fost atât de legați, Tania și cu mine, încât formam un cocon în care destul de greu i-am făcut loc celei mici. Cred că am fost egoist… Sigur, i-am dat tot, am fost încântați, da, uite, acum îmi pare rău de succesiunea de interdicții. Pentru că eram părinți atât de speriați de starea lor de părinți de la 23 de ani încât totul era mereu cu: „Nu!” „Nu atinge aia!” „Nu face aia!” Acum am descoperit eu, într-un film de pe Discovery: copiii, când pun mâna pe o carte și încep să-i rupă coperta, să o îndoaie… - …E modul lor de a o citi…
Da. Lasă-i așa!… Ah!… La mine era nenorocire! Dacă deschidea un pic mai tare cartea și făcea pâc! înnebuneam. Groaznic! E foarte prost. Părintele trebuie să-i lase cartea ca să devină plămadă din ființa copilului. După trei-patru ani, după ce o urechează bine, o să înceapă s-o respecte. Or, noi eram părinți din ăștia cu: „Nu traversa!”, „Nu mișca!”, „Nu rupe flori!”. Eram pe un tăpșan superb, pe la Borșa, și Ana, sărăcuța, a vrut să rupă o floare de Nu-Mă-Uita. O floricică. Ei bine, nouă ni s-a părut că e sfârșitul lumii. Nu-i normal. Îmi pare foarte rău! - N-ați spus niciodată „tată”, dar ce ați simțit când vi s-a spus, pentru prima dată, „tată”?
Am leșinat, m-am lichefiat. Eu am avut și o pățanie îngrozitoare, pentru că Tania a născut când eu eram în armată, la Bacău, pe dealurile Bacăului, cu niște ofițeri înfiorători. Nu m-au lăsat să mă duc s-o văd pe asta mică. A trecut o lună și… Le spuneam: „Tovarășul ofițer, vreau să”… sau „Tovarășul colonel, uitați, vreau și eu să-mi văd copilul”. „Ce mă, dacă ar fi război, n-ai sta departe?” „Domnule, dar nu e război! Lăsați-mă acasă!” Am suferit foarte mult că nici n-am fost aici în timpul nașterii, n-am putut să arpantez, să fac cei 100 de pași de pe holurile de la spital, încât nu eram pregătit. Am chiar o poză cu fiică-mea. Era cam cât ambele mâini ale mele și o țineam de parcă era dinamită, bombă… Deci nu am știut… Nu cred că am știut să fiu tată. Cred că am știut să fiu un fel de frate mai mare, iar fiică-mea, acum, la treizeci și… de ani, se uită la mine, așa, ca la un spectacol de frate mai mare, un pic nebun, dus cu pluta. Mă rog…
„FIICA MEA ESTE SUPREMA REALIZARE”
- Este Ana-Maria suprema realizare a dumneavoastră?
Absolut. Absolut! Am spus-o peste tot. Dacă am făcut ceva frumos și bun și trainic în viață, și Tania, și eu… este ea. Nu vreau s-o laud. Fiecare tată își laudă odrasla, dar ea este o împereche de lucruri bune, și din Tania, și din mine. Din păcate, o consider subutilizată de societatea noastră. Mulți copii sunt așa. A făcut Liceul francez. Dintre toți copiii din clasă, ea și cu încă doi dacă mai sunt în țară. Cred că undeva am și șantajat-o afectiv, că n-a plecat în anii ʼ90… A făcut și facultatea de portugheză, a stat în Portugalia și putea să plece de „n” ori. Cred că noi am fost părinți posesivi. N-am ținut-o noi în captivitate, dar felul nostru de a fi, spațiul alveolar de acasă, cred ca toate acestea au făcut-o să nu plece. Sper să nu regrete, pentru că prea pleacă tot ce-i mai bun de la noi. Au început să mai și vină, dar, mă rog. - Vă lansez invitația de a vă întoarce cu recunoștință în fața oamenilor importanți din viața dumneavoastră, fie că sunt nume sonore pentru noi românii, fie că sunt oameni anonimi, oameni care, poate,nu au mai apărut vreodată în parcursul dumneavoastră în afara acelui moment în care au contat. Există un astfel de om în destinul dumneavoastră căruia nu ați avut răgazul să-i spuneți „mulțumesc”? Poate un om care nici nu știe cât de tare a contat pentru dumneavoastră, într-un anumit moment.
Lista, ca să zic așa, este destul de lungă. E o scală de recunoștințe foarte largă. E bunicul meu, căruia n-am apucat să-i spun cuvinte de dragoste. El e cel care mă lua pe genunchi, cântam romanțe. Îmi dădea și la șapte ani un pahar de vin roșu. Nu era lucru bun, dar, mă rog… Și el mi-a spus: „Nuțică, cine ne va despărți pe noi?” „Moartea, tata mare!” Și de la el mi-a rămas vorba lui Păstorel Teodoreanu, mi-l doresc ca epitaf: „Viața-i scurtă! S-o facem lată!”. Asta era! Începând cu el și încheind cu Adrian Sârbu, omul căruia îi datorez, de 15 ani, toată schimbarea fundamentală din viața mea. Am ajuns, la 47 de ani, să fiu scos pe micul ecran. Eu, care eram tot ce poate fi mai nefotogenic. Între ei doi se află Dan Arsenie, un om care la… Într-a IX-a eram, Dan Arsenie era un om care știa germană, care citea Heidegger, Hölderlin la 16 ani, știa rusă, știa greacă, latinește. El m-a băgat în cultură înainte de Ioan Alexandru. Dar omul căruia îi datorez efectiv viața mea intelectuală, spirituală, duhovnicească, este Ioan Alexandru. Și sunt mândru să vă spun că am predat la Humanitas un eseu confesiv despre el. Îmi pare rău că nu-l putem filma. Nu mai este, din septembrie 2000. După cum el, la rândul lui, a reușit să își exorcizeze, grație credinței în Iisus, toată păgânia dinăuntrul lui. Pentru că el era un maramureșean băutor de horilcă, zdravăn, care venea cu toată plămada aia transilvană, extraordinar, oamenii dealurilor, viilor, așa… Și a avut ani de infern, de infern discutabil, de egofilie, de autopostulare ca Dumnezeu, ani de dionisizm, a trecut prin vămile pustiei și a ajuns în imnele bucuriei și era un om care înțelegea tot, ierta tot, inclusiv oamenii de la partid, securiștii care l-au frământat ani și ani, și cărora le spunea superb: „Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc?!” Alexandru este omul căruia i se adresează toată recunoștința mea. Mai este un om. Bartolomeu Anania. Mai este Părintele Sofian… Deci, din loc în loc, viața este parfumată, este răspândită cu personalități de acest gen. Dacă-mi cereți un om viu, existent, cald, este Gabriel Liiceanu. Ne-am spus „dumneavoastră” vreo 25 de ani. Este un om care, împreună cu Andrei Pleșu, pentru mine, fac un om deplin. Omul perfect al culturii românești de astăzi ar fi un amalgam de Liiceanu și Pleșu. - Și dumneavoastră unde ați fi?
Eu?! Cum le-am spus lor, „Voi sunteți pe post de Pașadia și Pantazi și eu sunt un Pirgu, printre ei…” Nu. Nu. Eu, îmi pare rău că m-am cheltuit foarte mult în viață. Regret și am să mor cu acest regret. Fiecare vrea să fi fost ceea ce nu e, mă rog… Eu, deși toată viața m-am lăudat că sunt impresionist, foiletonist, gazetar, risipitor, mor cu nostalgia marilor sinteze. Eu am lucrat zece ani la o Enciclopedie a vieții românești prin viața și opera lui I. L. Caragiale și sufăr că n-am reușit să o dau. Pentru că în opera lui și în viața lui e toată România, din 1870 în 1912. Și a doua chestiune… n-am reușit să dau povestea generației 27. - Spuneți că sunteți o combinație între Caragiale și Cioran.
Da. Incredibilă, știu. - Cine v-a învățat pe dumneavoastră că, în fața icoanei, se stă întotdeauna în genunchi? Cine v-a spus treaba asta?
Nu. Așa știam eu. Abia acum am aflat, de la Părintele Dumitru Cobzaru, – care a fost stareț la Mănăstirea Nicula, că nu este obligatoriu să îngenunchezi la icoană. Eu așa am fost… Așa mi s-a părut că e normal. Cine m-a făcut pe mine să nu îngenunchez… Când îngenuncheau la Mănăstire la Prodromu, la Athos, în jurul meu 300 de bărbați, unul mai viril decât altul au căzut în genunchi și eu am rămas în picioare… A fost cel mai cumplit moment din viața mea – când am vrut să fac și eu ce fac ceilalți și n-am putut. Am spus că mint, că-l mint pe Dumnezeu, că își va da seama că eu cred în El, dar nu pot să îngenunchez înaintea Lui. Mă rog… intrăm în lucruri destul de delicate, inefabile.
„AM O JUMĂTATE DE VEAC DE LECTURĂ”
- Aș vrea să îmi mai spuneți ceva. Spuneți așa: „Ești bun dacă nu faci rău!”
Măcar. - Ajunge?
Măcar să nu faci rău! Asta am învățat-o de la doamna Magdalena, redactorul meu de la cartea de debut, apropo de activiștii, care tot veneau atunci. Ea mi-a spus: „Măi oameni buni, în epoca asta, – eram în ceaușismul cel mai rău, ʼ87-ʼ89 – dacă nu poți să faci bine, măcar să nu faci rău”. Deci asta era o dorință de atunci. Or, astăzi, măcar să faci bine și să nu faci rău. În epoca asta, în care fiecare nu știe cum să contribuie cu mai mult rău la mocirla care ne înconjoară, simplul fapt că nu arunci un bilet de tramvai pe jos, deja e un lucru bun. Adică, am ajuns să ne mulțumim, noi, ăștia în vârstă, conservatorii, întârzietorii, am ajuns să ne mulțumim cu cele mai infime gesturi din partea puștimii și a tinerilor de vârsta dumneavoastră, încât simplul fapt că îi văd că scot căciula când intră în biserică, deja e lucru mare.Eu aș vrea ca toți cei de vârsta mea să fim cam ca opritorile acelea de pe drum, care mai încetinesc viteza de la mașini. Deci, să trăim încet, să gândim încet, să iubim încet, să mâncăm încet. - Avem timp pentru toate?
Trebuie să ne găsim. Doamne! Timp se găsește întotdeauna. - Într-o viață de om, cum să le faci pe toate?
Da, ce-ți trebuie să faci în viață?! Decât să fii om bun, să fii la casa ta, să ai copilul tău și să mori împăcat. Eu zic că în 70 de ani astea patru chestii se pot face. - Când stăteam în birou și priveam biblioteca mea de acasă, mă gândeam… Dacă ar fi să le punem în rafturi, așa, toate cărțile pe care le-ați citit dumneavoastră, câte biblioteci am strânge?
Doamne! Eu nu vă recomand din cărți… Eu citesc de la patru-cinci ani, în fiecare zi. Deci am o jumătate de veac de lectură. - Câte pagini?
Între o sută și cinci, în fiecare zi. Deci, o jumătate de veac de lectură, care nu înseamnă absolut nimic. Eu vă spun să luați din toate, din toate cărțile citite zilnic de mine în 50 de ani… Dacă luăm zece titluri care sunt: Biblia, Shakespeare –acestea ar fi cele două paranteze – și între ele, marii moraliștii ai lumii: Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, Montaigne, Pascal. - Simțiți că ați citit și degeaba?
Doamne! 85% astea sunt: cărți care se duc. - Apropo de jobul dumneavoastră de la postul respectiv de televiziune. „Omul care aduce cartea” – Ați prezentat vreodată vreo carte carte care nu merita?
Care nu merita, nu, dar care nu mi-a plăcut mie, da. De nenumărate ori. Am fost atât de obsedat de obiectivitate, cât se poate să ai, încât chiar am avut romane înfiorătoare, cu lesbianism, cu homo, cu monstruozități…. uite, Mo Yan, „Sorgul roșu”, de pildă, este un fluviu de sânge, de cărnuri făcute praf, de câini care sfâșie soldați, deci cărți înfiorătoare…, Henry Miller, „Sexus, Plexus, Nexus”. N-am nicio treabă cu Henry Miller, nu-l suport, dar știe să facă… Deci, chiar creatorii de orori… i-am adus în prim plan. Și am avut chiar și dușmani ale căror cărți le-am cumpărat pe banii mei și le-am prezentat eu. Am vrut să lupt să dau din toate părțile, și de autori bătrâni. Puștimea, care mi-a spus că sunt un conservator, o tombateră care califică drept mizerabilismtot romanul nou… Ei, uite, le-am adus și romane de acel gen. Deci, cărți care nu merită, nu! - Dar, când sunteți pe stradă și vă întâlnesc oamenii, ce vă spun?
Ador asta. - Vă simțiți vedetă?
Nu… Mă bucur. Mă bucur enorm pentru obiectul muncii mele. Sunt atât de încântat că se citește, că a scăzut în ultimii zece ani vârsta celor care mă opreau. Acum șapte-opt ani erau doamne de 70-80 de ani: „Ce bine că existați, domn profesor! Să mai citim, să mai…” Acum mă opresc puștoaice de 12 ani: „Dar romane fantasy de ce nu dați?” Eu zic: „Băi omule, nu mă pricep! Eu știu ce-i cu ăsta, cu «Lordul Inelelor», cu «Urzeala Tronurilor»”. Nu știu. Eu am rămas la Ispirescu, Anderson… - Dar pe „Harry Potter” l-ați citit?
Nu. Ce-am descoperit acum: acum sunt mândru că am descoperit „Pipi Șosețica”! Acum 20 de ani îmi tot spunea fiică-mea de Pipi Șosețica. „Mă, ce e cu Pipi asta?” Acum, când am nepoți, încep să descopăr… - Puștoaica roșcată cu pistrui, nu? Ea e!
Da, și cu un ciorap-așa și unul-așa, care cară un cal. Este un fel de „Alice în Țara Minunilor”, adusă în real. Acum am nepoți și încet-încet, ai să vezi că, într-un an, doi, dacă nu ajung la Harry Potter, mare… mare lucru. - Cum vă comportați ca bunic?
Habar n-am. Nu știu. Ca și cu fiică-mea, nu știu iarăși. Cum n-am știut să fiu tată… - Cine ar trebui să vă învețe să fiți bunic?
Nu, astea nu se învață. Astea sunt legile naturii, care te învață să nu mai fi orbit de tine însuți și să te apleci drăgăstos către cel mic. Or, eu am încă înăuntrul meu obsesia să mai scriu o carte despre aia, una despre aia. Nu mă pot dezbăra. Mi-ar plăcea să mă laud cu generozitatea absolută, dar sunt… La mine, pe primul loc, într-adevăr rămâne lucrul, opera. - Dar îi lăsați să urecheze cărțile?
Când o să-i văd că le urechează, o să închid ochii și am să accept. Sper. - Dacă ar veni la dumneavoastră nepotul, să spunem pe la 14-15 ani, și v-ar întreba ce să citească, care ar fi prima carte din bibliotecă pe care i-ați da-o?
Biblia, Biblia! Și nu neapărat s-o ia de la Exod, până la Apocalipsă. Nu. S-o deschidă în orice loc vrea. Este singura carte din lume, alături de Shakespeare, dar este singura carte pe care, oriunde o deschizi – știți bine asta – oricând vrei tu, în orice loc o iei, în orice stare de spirit ești, este imposibil să nu pici pe un lucru. De aceea sunt și contradicții, și fiecare om poate să-și găsească argumente în ea. Și apoi Shakespeare, pentru că Shakespeare este, a fost pentru mine cel mai mare dar al mamei mele. Îl am și astăzi, cu dedicație. Aveam 12 ani, cred, când mama mi-a dăruit Shakespeare. - Ce scrie acolo? Ce v-a scris mama?
„Să știi că, atunci când vei fi mare, te va interesa și o să-ți și placă”. Deci ea știa, era un fel de inginerie, mă programa de la 12 ani pentru Shakespeare, care vine după 17-18 ani. Dar, dacă nepotul meu, la 14 ani… Ar trebui să știu ce fel de om e, ce fire are, ce plămadă, ca să știu să îl îndrum. Dar, în mod sigur, vă spun iarăși, să citească moraliștii, să citească Epictet, Marcus Aurelius… - Ați prezentat vreodată vreo carte de-a dumneavoastră în emisiune?
O, nu! Doamne, iartă-mă! N-am prezentat nici măcar ce am tradus eu, nici măcar cărți traduse de Tania. Nu mă lasă. Nu m-a lăsat niciodată. Soția mea nu m-a lăsat să o citez în ziar cu un articol din Revista 22, de care aveam nevoie în textul meu. - De ce?
Nu. Asta e. Nu-i place. Nu-i plac lucruri de acest gen. Ea este exact opusul meu. Eu am un exchibiționism… Eu ies din mine. - Care este principala dumneavoastră calitate?
Dăruirea. Dăruirea, ca să nu spun generozitatea. Mă dăruiesc cu mare drag. Oricui. Da, asta chiar că… Dăruirea, recunoștința, bucuria de a fi, astea sunt. - Există oameni pe care i-ați creditat cu încredere în viața dumneavoastră și care care v-au făcut să vă puneți semne de întrebare? Există oameni care v-au dezamăgit?
Nu. Cred că nu. A fost altceva. La 17-18 ani, când veneam în lumea literară, eram, sigur, idealist, vedeam tot, cum să spun… Tot auzeam: „Viața artistică este o junglă, fiecare vrea să-l sfâșie pe celălalt, să-i ia locul celuilalt”. Am fost și îngrozit când am dat de fragmentele presocraticilor, unde am dat de un citat din Cleobulos: „Greu este să fii bun! Toți oamenii sunt răi!”. A fost înfiorător. Eu credeam că toți oamenii sunt buni, răi sunt câțiva. Ei bine, nu. Cu timpul, am intrat în viața literară ca o fecioară în bordel. Consideram că totul e perfect, că ne iubim, că nu există tabere, găști. Auzeam mereu că ăla este omul lui… omul lui…, că ăia vor să-i facă praf pe ăia, revistă de stânga, revistă de dreapta. Nu. Eu voiam să fim deasupra, să plutim. O levitație! Și, an de an, ca în basmul ăla cu pernele de sub fund, la fiecare minciună, la fiecare deziluzie, mai fugea o pernă de sub mine. Acum sunt vindecat. N-am ajuns cinic. N-am ajuns să surâd sardonic la tot ce se întâmplă, dar nu mai pot să văd bine nicăieri. În viața literară și în viața artistică trebuie să-i dau dreptate acelui hâtru ludic, sadic și cinic de politruc, care a fost Paul Georgescu, și care, întrebat de Florin Mugur: „Erați mâna dreaptă a lui Leonte Răutu când erau bătuți Vasile Voiculescu la închisoare și era Vulcănescu și pe Blaga îl alungau din facultate!” Și Paul Georgescu îi spune: „Bag seama că mătăluță ești oleacă vegetarian!” Eiii… încă cultiv această nostalgie a vegetarianismului, nu pot fi carnasier. Or, în breasla artistică, și în orice breaslă, dacă nu știi să muști, din când în când, la beregată și chiar prin spate, riști să ajungi un băiat bun, cum am ajuns eu. - Nu-i chiar așa de rău ce-ați ajuns.
Niciodată n-am vrut putere și i-am șocat pe mulți, respingând tot felul de posturi. Puterea, știu bine, corupe, te injectezi cu otrava aia, cu drogul ăla îngrozitor, dar am vrut prestigiu în breaslă. E oleacă mai… - Nu-i chiar așa de trist că sunteți un băiat bun…
Asta zic și eu. Nu e. - De aceea, aș vrea să vă rog ca acest băiat bun, și nu omul care aduce cartea, să le transmită un mesaj românilor.
Păi, două pot să spun. Eu, care sunt un digresiv, nu pot să spun doar unul. - Sigur!
Două mesaje! Am fost întrebat recent: „Cultura! Ce e cultura?”, toată lumea fiind convinsă că n-am să știu și o să mă panichez. Și, am spus simplu: „Cultura este ceea ce îmblânzește, domesticește fiara din om”. Și, într-un interviu, am fost somat să spun cât mai scurt și rapid care a fost și este crezul meu în viață. Este foarte simplu, de o banalitate biblică, îndemnul lui Iisus Hristos, cu care vreau să încheiem, este perfect: „Fiți buni!”, „Ajunge zilei răutatea ei”.
2 mai 2015 – Interviu difuzat de postul de televiziune Trinitas TV
