Pe Ileana Popovici românii o ştiu de când pelicula le-a dăruit-o în filme precum „Reconstituirea”, „Zile Fierbinţi” sau „Pentru patrie”. Apoi, au descoperit-o ca om de televiziune, în timp ce culisele i-au strigat cu voce tare iubirile celebre, pe care şi le-a asumat, în taină – Dan Piţa, Richard Oschanitzky, Sergiu Nicolaescu şi Mihai Tatulici. Dragostea, însă, şi-a spus cuvântul şi i l-a adus alături, după 30 de ani, pe omul de care se îndrăgostise în facultate, Tudor Gheorghiu, bărbatul care i-a demonstrat că, în final, a învins dragostea!

• În familia dumneavoastră, tatăl era preot. Avându-l atât de aproape, cum aţi înţeles legătura cu Divinitatea, cum v-aţi explicat-o?  

La noi s-a trăit în spirit de credinţă. Se spune că fetele de preot nu sunt tocmai foarte credincioase, însă şi eu şi sora mea – actriţa Magda Popovici – am trăit într-un spirit deosebit. Părinţii mei veneau din Basarabia. S-au refugiat în 1940. Tatăl meu a fost un preot… născut să fie preot. Era o persoană deosebită şi s-a acomodat destul de greu aici, în sudul ţării, unde oamenii nu erau foarte bisericoşi. S-a acomodat foarte greu cu ideea de biserică de aici: oamenii nu veneau la biserică decât la înmormântări, la botezuri… în rest, biserica era mai mult goală. Eu pot să spun că relaţia mea cu Divinitatea a fost relaţia mea cu părinţii. De când mă ştiu cântam la strană la biserică, împreună cu mama. Nu avea cine să cânte…

• Şi mama cu ce se mai ocupa?

Mama a venit din Basarabia şi a fost învăţătoare pentru doi-trei ani în comuna Buturugeni, de lângă Bucureşti. Şi, văzând că noi nu avem nicio perspectivă spre şcoli, pentru că perioada era cum era – îngrozitoare, în care toţi basarabenii trebuiau duşi ori în Siberia, ori întorşi în Basarabia – a trăit frica. Şi s-a gândit să facă ceva ca să ne salveze. Tatăl meu a fost un preot desăvârşit, însă nu a renunţat niciodată la ideea de a fi preot adevărat. Nu a făcut compromisuri. Şi, din cauza asta, noi o duceam foarte greu. Tatăl meu nu lua ciubucuri, tatăl meu nu strângea bani…

• Aţi fost un copil sarac?

Da, am fost săraci, dar foarte fericiţi. Nu am simţit sărăcia. Ştiam foarte bine că nu ni se permite şi că nu avem, că eu trebuie să port paltonul surorii mele, cu 6 ani mai mare… Pe care l-am purtat până în anul întâi de facultate. Şi, cu toate acestea, nu mi-a fost ruşine. Eram fericită. Mie mi-a plăcut să trăiesc la ţară, în natură. Eram liberă. Am fost un spirit liber şi asta mi s-a permis în copilărie. Umblam de dimineaţa până seara pe câmp. Şi îmi plăcea să stau la biserică. Mama mea a intrat la Facultatea de Agronomie şi s-a făcut inginer agronom. A urmat cursurile la zi, în timp ce era învăţătoare în sat – făcea naveta la Bucureşti, cu trenul, mergând 5 km până la gară – dus şi alţi cinci întors. Mama a fost avangarda familiei. Ea a vrut ca noi să răzbatem. Tata spunea „poţi să rămâi şi poştăriţă în sat, că nu-i nicio nenorocire”. Mama a spus „fata mea are voce, ureche muzicală, trebuie să fac ceva să-i deschid un drum”. Şi, când a citit într-un ziar că se dau examene la Şcoala de Muzică Nr.1, cu toate că eu nu am vrut niciodată să plec de la Buturugeni – aş fi preferat să sămân poştăriţă acolo şi să nu vin în Capitală, drumul meu a fost la Bucureşti. Am mers la Şcoala de Muzică de pe Principatele Unite, unde profesorii făceau parte din marea boierime, care rămăsese rătăcită… şi făceau loc şi copiilor ca mine, de la ţară, cu dosare foarte proaste. Nenorocirea a fost că, din toată libertatea copilăriei mele, am intrat la internat. A doua zi am fugit, am sărit gardul, m-am dus în gară şi m-am întors la Buturugeni. Am rugat-o pe mama să nu mă mai ducă niciodată acolo. Şi atunci mi-a explicat: ca să ajungi cineva în viaţă, trebuie să suferi. Şi am suferit stând la internat atâţia ani. De bani nici nu se punea problema. Ne mulţumeam cu ce aveam.

• Cât au apucat să vadă părinţii din succesul pe care l-aţi dobândit încă de la primele filme?

Tatăl meu, din păcate, în 1974 a murit. Mama, acum 15 ani. Tatăl meu m-a văzut în „Reconstituirea”, spre disperarea lui, pentru că n-a acceptat nici la vârsta aceea că eu sunt actriţă şi că trebuie să fiu în costum de baie. Când m-a văzut la „Reconstituirea”… a venit la Sinaia – ţin minte şi acum că eram la filmare şi se vedea până în gară la Sinaia. Tatăl meu a purtat întotdeauna straiele preoţeşti. Nu a renunţat niciodată la unicul caftan pe care l-a avut, pentru că nu a apucat să-şi facă altul. A umblat cu unul cârpit, ani de zile, pentru că a trebuit să-mi cumpere mie vioară-jumătate, vioară trei sferturi, vioară întreagă… A trebuit să ne ţină la şcoală. Tata a venit şi m-a văzut la filmare şi mi-a spus „te îmbraci imediat şi vii acasă”. Şi atunci i-am explicat că eu, de fapt, sunt şi studentă la Conservator şi o să devin şi artistă, poate. „Lasă, nu mă interesează să umblii în costum de baie în faţa tuturor. Nu e nicio femeie pe aici, tu umblii… să te îmbraci, să vii imediat acasă!”. Deci nu şi-a dorit lucrul acesta, dar a acceptat. Cu greu! Că şi pe sora mea a văzut-o jucând în „De Pretore Vincenzo”, unde ţinea cheile Paradisului, cu Sfântul Petru şi dansau cha-cha-cha. Săracul de el… nu s-a acomodat. A fost un preot desavârşit.

 

• La Conservator când aţi intrat, când v-aţi văzut admisă, cui i-aţi spus prima dată?

Părinţii nu au avut bani să-mi pună meditator. Sora mea era foarte bună prietenă cu familia Moraru – Marin Moraru şi Lucia Popescu, care era studentă la Conservator. Eram la Costineşti, că mă luau şi pe mine în vacanţe. Lucia mi-a spus că trebuie să dau la Conservator, că intru singur. Si am făcut dicteu pe plajă la Costineşti. Am intrat a treia la Conservator şi toată lumea mă întreba cu ce profesor m-am pregătit. Mie imi era rusine sa spun adevărul si am zis.. „cu un profesor foarte mare, căruia nu pot să îi dau numele”. Primul care a aflat că am intrat la Conservator a fost tatăl meu, care a venit să se uite pe liste, să vadă dacă chiar am dat examen. Şi la lista de admişi era Cornel Fugaru, din anul patru şi cu viitorul meu coleg de la ilustraţie muzicală, Gabriel Puntea. Ei se uitau după fetele frumoase care vor intra în anul întâi. Am aflat mai târziu că şi eu eram pe lista lor. Ei mă considerau frumoasă, dar eu nu mă consideram astfel. Nu m-am considerat niciodată aşa.

• Nu aţi purtat niciodată părul lung… De ce?

Am avut şi părul lung. La şcoală aveam cozi. Mi-am tăiat cozile când am devenit studentă. La admiterea la Conservator eram cu cozi şi cu ie. Sora mea m-a dus şi mi-am tăiat părul. A fost o mare disperare pentru tatăl meu, însă îmi era mai comod aşa. Niciodată nu am fost foarte cochetă. Eu nu sunt o femeie cochetă. Îmi place să văd oamenii eleganţi, dar eu nu am fost. Am fost mai sportivă.

• În anii facultăţii, când v-aţi făcut remarcată, v-aţi îndrăgostit de cineva?

Eu am fost îndrăgostită de foarte multe ori. Bine, prima dragoste contează, e adevărat, dar m-am îndrăgostit, în viaţa mea, destul de des şi adevărat. Fiecare întâlnire cu o persoană specială din viaţa mea a existat într-un anumit fel.

• În viaţa unui om pot exista mai multe mari iubiri?

Da. Şi cine nu recunoaşte… Eu cred foarte mult în destin. Destinul a făcut să mă îndrăgostesc  când treceam în anul al treilea de facultate, chiar când făceam filmul „Reconstituirea”, de un băiat „civil” cum spuneam eu. Deci nu era actor, cu toate că de mine erau îndrăgostiţi mulţi actori. Şi Moţu Pittiş, săracul, Dumnezeu să-l ierte, m-a iubit foarte mult.

• V-a mărturisit acest lucru?

Da. Îmi scria scrisori la cămin aproape în fiecare zi. Dar nu a fost să fie. Eram prieteni foarte buni, dar eu nu l-am iubit cum m-a iubit el pe mine. Adică nu a fost o potrivire, nu ne-a aranjat Timpul. În fine, m-am îndrăgostit de băiatul ăsta de la Medicină, de la Stomatologie. Eu, care am trăit mereu în mediul ăsta artistic şi datorită surorii mele… L-am cunoscut la mare, la Vama Veche. Eram la filmări acolo, la „Zodia Fecioarei”. Vama Veche era superbă. Nu era nimeni pe plajă – acum nici nu îndrăznesc să intru acolo, pentru că mi-aş strica visurile mele de tinereţe. Şi a venit băiatul ăsta, Tudor Gheorghiu, să ne cunoaştem, m-a invitat la o plimbare. M-am îndrăgostit foarte tare de el şi abia după 40 de ani am devenit soţ şi soţie. Pentru că ne-am despărţit la un moment dat şi ne-am întâlnit, după 30 de ani. Şi astăzi e soţul meu. Cred că e bine că ne-am întâlnit într-o perioadă când s-au decantat lucrurile. Am avut noroc şi din punctul acesta de vedere, pentru că e mare noroc să-ţi faci bătrâneţea cu un om pe care l-ai cunoscut în tinereţe. Pentru că atunci se leagă nişte lucruri.

 

• Oamenii evoluează în acelaşi timp, pentru ca, atunci când se regăsesc, să se potrivească, încă? În aşteptări, în realizări?…

Nu cred că oamenii evoluează în acelaşi timp. Eu zic că, în cazul meu, a fost nevoie ca fiecare să parcurgă un drum. Eu trebuia să-mi fac drumul meu, el drumul lui. Sigur nu am fi rămas împreună dacă ne-am fi unit atunci pentru totdeauna. De fapt, îţi spun un secret. Eu sunt un om credincios – nu sunt habotnică şi am o mie de păcate, dar, pentru mine, biserica înseamnă foarte mult. Şi, cu toate că am mai fost căsătorită o dată, am considerat că singurul om alături de care trebuie să merg în biserică şi să mă dau lui Dumnezeu a fost Tudor, soţul meu. Şi, la 50 de ani, m-am dus la biserică şi m-am unit cu el în faţa lui Dumnezeu, având o emoţie extraordinară. Am considerat că el este omul lângă care trebuie să fiu.

• Căsnicia anterioară nu fusese binecuvântată în biserică?

Nu. Nu pentru că nu aş fi vrut, dar primul meu soţ nu credea în acest lucru, nu voia. Şi, într-un cuplu, dacă nu cred amândoi… nu are rost să mergi la Biserică, nu?!

• Când aţi fost mireasă la 50 de ani, aţi purtat rochie albă? A fost o nuntă cu multă lume?  

Am fost 20 de persoane, la Mânăstirea Ciorogârla. Am purtat un costum popular de 200 de ani, din Ţinutul Pădurenilor. Mi s-a parut un lucru extraordinar de frumos. Iubesc foarte mult folclorul, portul popular, cântecul popular autentic. Şi, deci, costumul meu de mireasă a fost un costum din Ţinutul Pădurenilor.

• Nu v-au spus oamenii că timpul şi-a spus cuvântul şi că de ce să vă mai cununaţi religios la 50 de ani?

Nu am discutat cu nimeni. A fost o credinţă a mea. Ţin foarte mult la această uniune, care se face în faţa lui Dumnezeu. O consider cea mai pură şi adevărată. Indiferent ce s-ar întâmpla între mine şi soţul meu, faptul că am jurat credinţă în faţa lui, pentru mine contează enorm şi pot să iert şi pot să trec peste momente dificile, tocmai datorită acestui moment, care este sacru în viaţa unui om.

• Un alt moment sacru a fost şi primul rol?

Nu l-am simţit aşa, asta e culmea! Ar fi trebuit să-l simt, dar cum eu niciodată nu m-am gândit că o să devin actriţă de film… Eu eram cu cântatul. Am iubit foarte mult muzica. Şi acum consider că prima mea pasiune este muzica. M-am bucurat ascultându-i făcând muzică pe colegii mei, care au ajuns în filarmonici. Dar dacă aşa a vrut Dumnezeu… Eu m-am gândit că întotdeauna trebuie să fiu adevarată, că ăsta este argumentul meu principal şi atunci, datorită acestui lucru, cred că am câştigat mult. Pe peliculă se vede totul. Am avut norocul să mă întâlnesc cu acest mare om care este Lucian Pintilie şi căruia îi doresc tot binele din lume. Acest om a schimbat destine şi mi-a schimbat destinul! Mi-a dat încredere, m-a pus într-o situaţie extraordinar de bună, m-a urmărit şi m-a lăsat să fac ce-am vrut în filmul „Reconstituirea”. Nu am simţit din prima devotament pentru actorie şi nu am simţit nici gloria, pentru că filmul „Reconstituirea” a fost interzis după două săptămâni. Nu am avut nici premieră, deci lumea nu ne-a aclamat pe scenă.

• Dar casting a fost?

S-a făcut o vizionare la Buftea. Eu cred în destin! Pe vremea aceea cântam muzică uşoară. Şi eram la televizor cu o melodie. Şi Dumnezeu a vrut ca, în acel moment, Lucian Pintilie să treacă prin faţa televizorului şi să mă vadă – o fată tunsă scurt. Deci părul scurt mi-a adus noroc. Şi, cum avea distribuţia făcută – am aflat după aceea, totuşi, în momentul acela s-a oprit la televizor şi a sunat-o pe doamna Edith Mandel, care era regizoarea secundă şi i-a spus „te rog să mi-o aduci pe fata asta, nu ştiu cine este, că ea e bună pentru rol”. Doamna Edith a deschis televizorul şi a văzut o fată mai blonduţă şi cu părul mai scurt, care nu eram eu, pentru că momentul se terminase de când avusese loc toată discuţia. Eu terminasem de cântat între timp, iar la televizor era Mihaela Mihai, pe care au chemat-o la probe. Multă vreme Mihaela Mihai a crezut că i-am furat rolul. Pintilie, când a văzut-o la probe, a spus „nu era fata asta, era alta”. Şi aşa au ajuns la mine. Eu eram la mare într-o vacanţă şi am auzit la Radio Vacanţa „Ileana Popovici să vină la Radio Vacanţa”. M-am dus şi mi s-a spus că sunt chemată la nişteprobe, la un film. Eu, cum ştiam foarte bine că problele astea sunt cu două tăişuri – ori te place regizorul, ori cine-ştie-ce… Norocul a fost că era sora mea cu mine şi mi-a spus „dacă e vorba de Pintilie… Pintilie e un mare regizor şi e păcat să pierzi şansa asta”. Şi cu greu am plecat, că eu nu voiam să renunţ la soare şi la plajă. Am dat nişte probe cu Găitan. Şi m-am dus direct la filmare – pe 15 august au început filmările. Mi-am luat bagajele de la mare şi am plecat la Sinaia. Şi mă tot gândeam ce caut eu acolo. Dar, probabil, Pintilie a văzut în mine spontaneitate şi naturaleţe şi astea au fost argumentul meu. Pintilie mă urmărea,de multe ori, să vadă cam ce fac eu în timpul liber – pentru că ne ţinea la filmări de dimineaţa până seara, chiar dacă filmai sau, dimpotrivă, nu erau secvenţe cu tine. Trebuia să stăm împreună. Atunci am legat marile prietenii ale vieţii mele – cu domnul Emil Bota, cu domnul George Constantin – care venea cu băieţelul mic de 5 ani, care acum este marele actor Mihai Constantin şi care mi-a declarat că a fost foarte îndrăgostit de mine la 5 ani, cu domnul Ernest Maftei, cu Mihăiţă şi cu Găitan – care au devenit ca şi fraţii mei.

• Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveţi de la filmări, din întreaga dumneavoastră carieră?

Sunt multe întâmplări, dar este un moment care mi-a dat certitudinea că rolul pe care îl interpretez este adevărat. Eram la filmul „Pentru patrie” al regizorului Sergiu Nicolaescu, unde aveam rolul soldatului Ciucă. O fată în rol de travesti. Se filma pe dealurile de la Crucea, cu armată, cu 3.000 de persoane. Tot auzeau ei „Ileana, la cadru! Ileana, la cadru!” dar nu ştiau cine e, precis, Ileana. Şi într-o pauză de filmare, stăteam tolănită pe iarbă. Era foarte cald. Filmul ăsta a fost un film foarte greu, dar mi-a adus mari satisfacţii. Eram îmbrăcată în soldat. Pe vremea aceea fumam. Şi mi-am scos un Kent, să fumez liniştită. Şi a venit un caporal la mine şi mi-a spus „nu ţi-e ruşine, mă, să fumezi în faţa mea Kent-ul ăsta?! Ia, dă-mi-l imediat!” Eu i-am spus „Ştiţi că sunt Ileana…”. „Ce, aia e o fată, în niciun caz nu eşti tu. Dă-mi Kentul”. Şi atunci mi-am dat seama că l-am convins că sunt, cu adevărat, soldatul Ciucă.

• Se şi leagă iubiri pe platoul de filmare?

Absolut. La „Reconstituirea”, cu toate că eram toţi foarte tineri, fiecare avea iubirea lui. Eu eram ocupată cu Tudor, actualul meu soţ şi eram foarte îndrăgostită. Mihăiţă era disponibil, dar nu s-a îndrăgostit la „Reconstituirea”. În schimb şi Găitan avea o mare iubire pe vremea aceea – nu-l desconspir. Eu eram sora lor. Se pot lega mari iubiri la filmări, da.

• Culisele lumii artistice spun că aţi avut trei mari iubiri celebre:  Dan Piţa, Sergiu Nicolaescu şi Mihai Tatulici.

Şi compozitorul Richard Oschanitzky, care mi-a marcat destinul muzical. Pe Rici l-am iubit foarte mult, a însemnat foarte mult în viaţa mea. El mi-a croit drumul în muzică. De la el am învăţat foarte multe lucruri. Şi l-am iubit cum poate iubi o fată la 20 de ani! Am fost foarte îndrăgostită de el şi îi port memoria în continuare. Chiar vreau să editez un disc cu compoziţiile lui. Eu l-am considerat şi îl consider, în continuare, un geniu muzical. La vremea respectivă, fiecare a fost foarte important în viaţa mea şi nu pot să nu recunosc lucrul ăsta. Dar lucrurile s-au consumat…

• Dintre toate aceste iubiri, ce v-a făcut să vă căsătoriţi doar cu Mihai Tatulici?

Este un secret pe care nu pot să-l divulg. Mi-am dorit foarte mult un copil şi am considerat că… Şi m-am îndrăgostit, la un moment dat de el. Pentru scurt timp.

• Iubirea se termină?

Da, cred lucrul ăsta. Sunt şi iubiri care rezistă. Depinde de persoana de care te îndrăgosteşti. Dar anumite lucruri rămân… şi, de obicei, rămân lucrurile frumoase. Am păstrat momentele frumoase. Am reuşit să trec peste lucrurile urâte care m-au făcut, de multe ori, să închei aceste iubiri. De multe ori am fost trădată şi nu am rezistat şocului trădării… Acum mă gândesc că, poate, câteodată trebuie să ierţi mai mult. Eu am fost destul de orgolioasă şi nu am putut să trec peste anumite trădări.

• Trădările trebuie să fie iertate?

Acum cred că da. Dar atunci nu. Nu puteam să cred aşa ceva. Adică am fost totală în iubirile mele şi am cerut acelaşi lucru!

• Dacă aţi putea da timpul înapoi, aţi schimba ceva în dragoste? Aţi da o şansă mai mare altei iubiri?

Nu, nu. Sunt foarte mulţumită aşa… Aşa cum au decurs lucrurile. Şi cred că am ales, până la urmă, omul cel mai potrvit pentru mine. Aşa consider acum.

 

• Ce îi făcea pe bărbaţii aceştia importanţi, influenţi, să vă placă, să vă dorească şi să vă aleagă pe dumneavoastră? Ce aveaţi şi aveţi în plus faţă de alte femei?

Cred că normalitatea mea şi faptul că am fost lipsită de interes. Cu toate că, de multe ori, oamenii m-au judecat greşit: „Aaa, uite că e cu regizorul ăla ca sa facă un film, cu ălălalt ca să facă alt film!”. Nu a fost aşa. Sergiu (N.R. regizorul Sergiu Nicolaescu), de exemplu, mi-a făcut curte vreo patru luni. Nici nu m-am gândit vreodată că o să fie o iubire între noi. Ne-au legat mulţi ani, a fost o relaţie bună, normală. Fără lucruri deosebite, dar, probabil că în perioada aceea eu aveam nevoie de el şi el de mine. Poate că el avea nevoie de normalitatea mea şi eu eram îndrăgostită – era un bărbat frumos, era un bărbat influent şi îmi dădea o anumită sigutanţă.

• Vă dureau judecăţile oamenilor?

Mai mult sau mai putin… Când am făcut filmul „Zile fierbinţi” eram la mare, tunsă scurt şi umblam în pantaloni scurţi. Apoi m-am dus odată la un coafor… nu ştiu de ce, că eu nu mă duceam la coafor, de regulă, şi am auzit vorbindu-se: „ai auzit că Sergiu Nicolaescu umblă cu un băieţel – ăla din Pistruiatul”. Deci… eu eram băieţelul din Pistruiatul, în concepţia lor.

• Aţi rămas devotată Televiziunii Române. Ce a însemnat această instituţie pentru dumneavoastră?

La TVR, abia după 1989 am putut să apar în video, la emisiuni precum „Bună dimineaţa” şi „Album duminical”. Zece ani am făcut muzica pentru lotul de gimnastică artistică şi ritmică. Eram foarte îndragostită de lucrul ăsta, pe care l-am făcut fără să primesc bani. Am iubit foarte mult această perioadă a mea. Mă consider, în primul rând, om de televiziune, cu toate că lumea mă stie mai mult ca actriţă. Am lucrat la Televiziunea Naţională din 1966 – deci de când era televiziunea veche din Molière. Televiziunea a fost casa mea, până când am ieşit la pensie.

• E.P.: Din profesia aceasta se iese la pensie?

Da. Şi trebuie să ai curajul să ieşi atunci când e cazul şi să nu aştepţi să te scoată alţii. E important să-i înveţi pe alţii, dar şi aceştia să se lase învăţaţi. Acum toată lumea vrea să fie vedetă din primul foc. Meseria asta înseamnă să iubeşti instituţia. Acum se shimbă prea des oamenii. Când am venit eu, în televiziune erau Vornicu, Lazarov, Ileana Pop, Simona Patraulea. Toate televiziunile care există astăzi s-au format cu oameni din TVR. Televiziunea Română e cea mai bătrână, e mama turutor televiziunilor. Nu ar trebui să fie împroşcată cu noroi şi nici invidiată. În Italia, RAI-ul trăieşte de atâţia ani din arhiva pe care şi-a construit-o. Arhiva TVR a fost împrăştiată pe youtube. Asta este averea TVR-ului: oamenii care mai sunt şi momentele de aur.

• Când aţi plecat în Italia şi unde este „acasă” pentru dumneavoastră, acum?

Am plecat în Italia în 1997,când l-am reîntâlnit pe Tudor, actualul meu soţ. Am decis că trebuie să rămân alături de el şi nu alături de televiziune. Pâna la urmă, pentru soţul meu, am trădat televiziunea. A învins dragostea şi consider că a fost bine aşa. La un moment dat, trebuie să renunţi la ceva, nu se poate să le ai pe toate. Casa mea e la Buturugeni. Sunt legată şi de San Remo. În fiecare an stau în Italia iarna, iar vara vin la Buturugeni. Aici e casa mea! Aici sunt mormintele alor mei, copilăria mea… la o anumită vârstă copilăria de odinioară înseamnă mai mult decât crezi.

• Dacă aţi putea schimba un lucru din viaţa dumneavoastră, ce aţi alege să faceţi altfel?

Mi-am dorit să fac un copil şi… nu l-am făcut. La vârsta asta îţi lipseste… Aş alege să am un copil. Mai mulţi copii. Poate de aceea  m-am legat de casele de copii, pe care le-am ajutat cu bani, atâţia cât am avut, când am avut…

Octombrie 2013