Pe 10 ianuarie a fost ziua ei. A celei care făurește „Cărări de maci”, așteptând „Încă un tren”, spunându-ne, fiecăruia, atât de frumos: „Să ierți!”. Am sărbătorit-o pe cea care știe că „Mâine începe azi!”, când „Iar e lună plină”, deși până mai ieri „Ploua”. Ea știe cum e „Printre lupi”, și tocmai de aceea ne spune „Vino aici” și „Mi-e gândul parfum”… Ea e muzică, dar e și vers! E Zoia Alecu. Unică, Talentată, Sensibilă. La mulți ani, Zoia! Să fie toți buni!

 

• Vreau să le spunem povestea ta celor care ne citesc, încă de la început, așa cum o știu eu. La 16 ani ai ținut în brațe, prima dată, o chitară. Și, de atunci, nu te-ai mai despărțit de muzică…  

La 16 ani am pus mâna prima dată pe o chitară, care aparținea unui prieten al surorii mele mijlocii, Elena. Era foarte trendy să ai o chitară și să mergi să cânți în parc… Mai ales băieții, pentru că ei erau trubaduri… Oricum, era foarte la modă să iei o chitară și să cânți. Bine… visele erau mereu mult mai mari… Eu începusem să compun, La 16 ani am compus prima piesă.

• „Orbii”, nu?

Da. După care, sigur, am vrut să am chitara mea. Băiatul acela mi-a lăsat chitara atât doar cât să pot să încep să cânt. Mi-a dat și metoda Anei Boeru – o metodă pentru începători… Apoi am strâns bani și mi-am cumpărat eu și chitară, și metoda.

 

 

• Cântecele de protest te-au apropiat de chitară?

Da, eram o revoltată. De fapt, toți adolescenții au germenele acesta în ei: sunt mai revoluționari, mai neînțeleși…

• Vor să schimbe lumea…

Vor să schimbe lumea și să creeze ei o altă lume, asemenea lor. Ei, considerându-se neînțeleși și găsind înțelegere la cei apropiați de vârsta lor, vor o lume a lor! Atunci, la ideea aceasta, am pus și eu o cărămidă! Am construit și eu puțin, o lume a mea.

• Prima dată când te-ai apropiat de muzică, ai ales vioara. 

Într-adevăr.

• Ai fost la școala de muzică?

Da. La Liceul de Muzică „George Enescu”.

• Părinții tăi nu și-au permis atunci o vioară, pentru tine. Aveai un instrument împrumutat din magazia școlii.

Din magazia școlii, da.

• Spuneai, cândva, că instrumentul acesta, vioara, te-a ajutat foarte mult pentru că te-a învățat…

Mi-a format auzul.

• …să găsești sunetul curat. Pentru că, practic, trebuia să-l formezi. La vioară nu e ca la pian, când apeși clapele și ai sunetul.

Pianul este un instrument temperat. Vioara este un instrument netemperat – așa se numesc instrumentele la care tu trebuie să găsești sunetul corect și curat. Clapa o apeși și sunetul e acolo. Sigur, și pianele se mai dezacordează, dar de asta se ocupă acordorii. La o chitară, de asemenea, ai taste, ai… tastatură. Și aici, dacă ai acordat instrumentul, nu ai cum să greșești sau să cânți fals. În schimb, la vioară sunetul… trebuie să-l găsești.

• Ai părăsit vioara, ai părăsit școala de muzică, pentru că erai un copil rebel.

Da!

• Fără niciun regret?

Nu, la vremea aceea nu am regretat. Am regretat mai târziu, când mi-a mai venit puțin mintea la cap. Da, am regretat. Dar atunci nu, pentru că, ți-am zis, eram o răzvrătită și jumătate și aveam un spirit din acesta de frondă și o dorință de libertate… Eram greu de înfrânt și de pus pe o altă cale decât aceea pe care o voiam eu!

• Îți mai amintești că, la 9 ani, de ziua ta, scriai câteva cuvinte într-o agendă… Scriai așa: „Soarta mi-a înfipt un cuțit în inimă, mă simt atât de în vârstă și nu am realizat încă nimic”.

Da!

• Aveai 9 ani! Ce trebuia să realizezi?

Da… Mă simțeam foarte în vârstă și credeam că eu nu am reușit să fac absolut nimic până la vârsta aceea. Adică mi se părea că sunt o nerealizată și o neîmplinită. Ți-am spus că, de mică, am avut dorința să fac ceva, nu știu de ce! Am vrut ca numele meu să fie un nume cunoscut.

• Să contezi!

Da. Să am niște realizări. Nu știam eu cât și cum, și în ce direcție, dar voiam… nu neapărat celebritate, pentru că nu am fost niciodată o admiratoare a celebrității, în ceea ce mă privește. Ba, mai mult decât atât, de câte ori suntem într-o colectivitate mare și văd că sunt oameni care vor să vină înspre mine, eu mă retrag puțin.

• După atâta vreme în care ai fost în prim-planul muzical?

Da, după atâta vreme. Și acum.

• Interesant!

Asta este undeva în interiorul meu, așa sunt!

• Timidă?

Da. Mă pricep de minune să ascund lucrul acesta. Nu se vede.

• Îmi place foarte tare că, în povestea ta, există un respect pentru fiecare lucru pe care l-ai obținut de la viață. De la efortul pentru a-ți cumpăra prima chitară, până la momentul în care voiai să-ți cumperi o lanternă, ca să citești sub pătură, tot în copilărie, atunci când scriai deja poezii. De unde ai deprins respectul acesta pentru fiecare lucru pe care îl dobândești? Cum era acasă? Cum erau ai tăi? Erați, până la urmă, trei fete și un băiat… Îmi imaginez că nu vă descurcați financiar tocmai ușor…

Eu fiind cea mai mică dintre surori! Nu am avut o copilărie îmbelșugată, pentru că, să crești patru copii, în anii ’56-’60, nu era deloc simplu. Cu atât mai mult pentru mama, avându-ne pe noi patru născuți la diferență destul de mică unii de alții: fratele meu e născut în ’50, sora cea mare – pe care am pierdut-o – era născută în ’52, cea mijlocie în ’53, iar eu în ’56 – și acum știți ce vârstă am.

• Mulți ani înainte!

Mulțumesc, la fel! Ideea este că trebuia să stea cineva cu noi. Mama nu putea să-și permită să meargă la un serviciu, la un job și noi să stăm de izbeliște. Dintr-un singur salariu era foarte greu…

• Tatăl era mai mereu plecat…

Da. Tata a lucrat în Ministerul de Interne.

• Probabil că și din acest motiv îi era frică să te lase să faci muzică.

Nu asta a fost. Era o oarecare îndoctrinare la vremea respectivă. Deci… era o impresie falsă că absolut toate artistele trebuie să fie de o moralitate…

• Îndoielnică…

Îndoielnică. Ei bine, i-a trebuit ceva timp tatălui meu să înțeleagă că nu e deloc așa. Până la urmă, tata s-a mândrit extraordinar de mult cu mine. Am și acum cea de a doua chitară, pe care mi-a cumpărat-o tata. Tata mi-a făcut comandă specială la Reghin, în ’77 și chitara a sosit a doua zi după cutremurul îngrozitor din 1977.

 

 

• Tata a aflat că fiica lui cântă de pe un afiș din oraș, care anunța un spectacol la Sala Palatului.  Zoia Alecu era printre numele importante!

Nu! Era chiar cap de afiș, pentru că numele erau trecute în ordine alfabetică. Și fiind Zoia Alecu – AL – toți eram in ordine alfabetică…

• Te-a întrebat dacă e coincidență de nume?

Concertul era anunțat și în ziarul „Scânteia”. „E coincidență sau ești tu?” Și eu, cu o jumătate de gură, i-am răspuns: „Sunt eu.” „Și eu de ce nu am știut?” „Pentru că mi-a fot teamă să-ți spun, știam ce părere aveți despre artiști.” Zice: „Du-te la tine în cameră!” Zic: „Da, dar peste 3 ore trebuie să fiu la Sala Palatului”. „Du-te la tine în cameră”. A pus mana pe telefon, a început să-și sune colegii: „Gicule, fiică-mea cânta astă seară la Sala Palatului”. „Și de unde putem sa facem rost de bilete?” „De la Casierie!”

•  A umplut un rând întreg atunci!

Un rând întreg!

• Ai simțit, pentru prima dată, că tata e mândru de tine?

Da! De-adevăratelea! Adică, în secunda următoare, toate temerile mele în ceea ce-l privea pe tata, care a fost un tată sever…

• I-ai vorbit întotdeauna la persoana a doua… plural.

Totdeauna! Și tatălui meu, și mamei mele! Niciodată nu le-am vorbit la… pertu. Așa am fost crescuți. Era educația aceea pe stil vechi, în care trebuia să-ți respecți părinții, nu să le întorci vorbele pe dos. Nu prea se purta treaba asta cu răspunsul obraznic sau cu hai să ne certăm în parte! Să ne tragem de șireturi. Nu! Niciodată!

• Care este cea mai frumoasă lecție de viață pe care o ai de la părinții tăi, pe care o porți acum în amintire?

De la tata, prima lecție de viață pe care o spun – că este frumoasă, dar a fost și destul de dură – a fost că totdeauna când promiți ceva înseamnă că trebuie să și faci. Nu poți să faci, nu promiți! Tata nu era cu dublă măsură! Totdeauna când spunea o vorbă, aia era! M-a și întrebat: ai văzut vreodată că eu ți-am promis ceva și nu m-am ținut de promisiune? Nu! Și încă o altă lecție, pe care mi-a dat-o, inclusă în prima, a fost că nu trebuie să mint. Deci, pe tata eu nu l-am putut minți niciodată. Niciodată!

 

 

• Revenind la perioada celor 16-17 ani, când ai descoperit muzica, tot atunci ai descoperit și Club A, ai descoperit ce se întâmpla…

Dar nu l-am descoperit eu! Am fost ajutată să-l descopăr. Aici iarăși trebuie să spun că sunt recunoscătoare primului meu fost soț, Bara Ioan Corneliu. El a văzut că am talent și m-a luat de mânuță, pentru că el era coleg la Facultatea de Arhitectură cu Doru Stănculescu.

• Deci tu aveai 17 ani când v-ați cunoscut. Doru Stănculescu, un om important în destinul tău!

Foarte important, pentru că el m-a dus pentru prima dată pe scenă. Doru Stănculescu!

• Cum a fost momentul acela?

Emoționant. M-am simțit pierdută.

• Ce a văzut la tine?

Pai i-am cântat, dar știi cum i-am cântat pentru prima dată lui Doru Stănculescu? Atâta eram de încărcată de emoții  și atât de greu îmi venea… Nu știu, eram cred că foarte roșie, toată, și simțeam că mă sufoc.

• Îți amintești ce piesă ai cântat atunci?

„Orbii”, „Porumbița” și „Anotimpul nebunilor”. Deja la 17 ani aveam trei piese.

• Grele!

Una mai grea ca alta!

• Și textele extrem de greu de înțeles, pentru o adolescentă de 17 ani.

Ei, asta e! Și Cornel m-a dus acasă la Doru Stănculescu. Eu aveam o broboadă imensă, neagră, cu ciucuri. Și am zis: „Nu pot să cânt, dacă vă uitați la mine.” Mi-am pus broboada pe față, și am început să cânt. Și ei toți… că eu îi vedeam pe ei prin broboadă, dar ei pe mine nu. I-am văzut că le-a căzut maxilarul inferior, așa… bine de tot. Și Doru Stănculescu a rămas uimit. Și acolo nu era numai Doru atunci, era și Nicu Vladimir, de față, mai era și Mișu Diaconescu, care a murit, Dumnezeu să-l odihnească! Si Nicu a murit. Toți trei mari, mari, mari artiști!

• Acesta a fost momentul dintâi!

Da, momentul dintâi! După care Doru Stănculescu a spus: „haide s-o ducem în Club A pe domnișoara”. În Club A, frumos, succes, nu vrei să știi cum îmi ardea gâtul și fața… tot… parcă aveam o prăpastie în cap și aici, înăuntrul meu, parcă era un hău și eu cădeam în el, încet, încet!

• Te așteptai atunci să înceapă succesul? Practic, erai pe mâinile unor profesioniști. Te-ai gândit cât de departe vor merge lucrurile?

Nu! Nu m-am gândit! Pur și simplu știam că asta este calea pe care vreau s-o urmez! A fost ca o chemare căreia eu nu m-am putut opune. Plus că aveam atâtea de spus! Și acum mai am multe de spus, că asta este, totdeauna! Nu știu, sper ca Dumnezeu să mă țină inspirată și în continuare pe făgașul acesta, adică să am inspirație, pentru că mult contează pentru un artist, pentru un compozitor, pentru un poet, sau un textier, să fie inspirat. Și nu de puține ori am apelat la inspirația universală.

• Chiar, ce relație ai cu Dumnezeu, cum te raportezi la Dumnezeu, cum e credința ta?

Eu zic că am o relație foarte frumoasă. Știu că Dumnezeu există, știu că există această forță supremă deasupra noastră. Cred în Dumnezeu cu profunzime! Asta este pur și simplu relația mea cu Dumnezeu. Nu există zi, nu există noapte în care eu să nu mă gândesc la Dumnezeu, să nu mulțumesc pentru ziua trecută, să nu mulțumesc de dimineață că m-am trezit și că urmează să trăiesc o altă zi, frumoasă!

• Ce frumos! Vreau să ne întoarcem din nou în timp. În 1984, când, într-o seară, ai cântat în Cenaclul Flacăra! Toată sala a fost alături de tine. Duelul artistic a fost alături de Nicu Alifantis…

Nu a fost un duel… Până la urmă s-a transformat într-un duel, prin decizia lui Adrian Păunescu. Dar nu a fost un duel.

• Decizia ca Nicu Alifantis să rămână iar Zoia Alecu, nu! Pentru că era prea tânără…

Nu… Aşa s-a exprimat Adrian Păunescu: „O să aveţi timp s-o vedeţi pe Zoia Alecu, este destul de tânără”. Nicu era în permisie, el venea din armată. Zice: „Propun să-l păstrăm pe Nicu Alifantis”. Oricum, eu îi sunt foarte recunoscătoare lui Adrian Păunescu…

• Dar în momentul acela?

Am plâns, m-am simţit cu aripile tăiate, dar mi-a trecut… Şi a apărut Aurel Gherghel care m-a luat…

• … în Cenaclul „Viaţa Studenţească”?

Nu, acela a venit la un an distanţă, în 1975 a fost… Da, pe final de an 1974 am ajuns în cenaclul „Viața Studențească”. Dar înainte de asta Aurel Gherghel…

• Ți-a propus primul concert plătit!

… mi-a propus primul concert plătit. A venit la mine, m-a întrebat: „Ai mai cântat până acum pe bani?”. Zic: „Nu!”. Eu plângând de mama focului, sărea cămașa pe mine! Zice: „Ok. Vineri vei avea primul concert plătit”. Și m-a chemat în Casa de Cultură „Mihai Eminescu”, alături de niște foarte valoroși artiști, în seara respectivă. Dacă îmi aduc eu bine aminte, era şi formaţia Phoenix, deci nu vrei să ştii ce emulaţie spirituală era acolo. Şi cum m-am simţit eu, ca şi cum aş fi intrat între zeităţi! De acolo mai departe, sigur că Aurel Gherghel m-a luat în diverse turnee, cu folk, cu rock, cu hard rock… Şi mai apoi, tot pe final de 1974, nu ştiu, nu îmi mai amintesc cum am ajuns la „Amfiteatrul Artelor”. Cred că m-a chemat unul dintre colegi, la vremea respectivă, văzându-se cu mine în turneu cu Aurel Gheorghe, a zis, „măi, dar uite, e Cenaclul acesta studenţesc, nu vrei să vii?” „Ba da!” M-am dus şi atunci tuturor le-am căzut cu tronc şi am rămas membru de bază în Cenaclul „Amfiteatrul Artelor”. Iar în anul 1975 eram deja suficient de cunoscută în aşa fel încât Adrian Păunescu a pus pe cineva să mă sune, pe Adrian Dohotaru, respectiv, şi …

• Şi te-a chemat!

Da, m-a chemat şi eu am refuzat! După care întâmplarea a făcut să ne întâlnim la Costineşti. Adrian Păunescu era cu Cenaclul Flacăra și eu cu Cenaclul „Amfiteatrul Artelor”. Și acolo iarăși a trimis doi redactori după mine și mi-au spus că mă roagă frumos să merg până la hotelul – nu mai știu cum se numea, unicul hotel din Costinești, nu-mi vine acum în cap! – mă aștepta Adrian Păunescu într-un separeu, unde probabil lua masa cu cei din Cenaclu și cu cei din redacție. A întins mâna foarte jovial și a zis: „Zoia Alecu, încep prin a-mi cere scuze”. Și eu : „Sunt acceptate”. De fapt el a vrut să mă invite să cânt în Cenaclul Flacăra. Dar i-am zis: „Da, dar eu nu pot, pentru că sunt cu Cenaclul Amfiteatrul Artelor”. „Și ce? Ce contează? Când cânți în cenaclu la voi?” „Pai, în seara asta”. Mâine seară înseamnă că poți să cânți la noi.” Zic: „Ok”. La el dacă s-ar fi întâmplat așa, ca un membru permanent din Cenaclul Flacăra să se ducă să cânte într-un alt cenaclu …

• Ar fi fost o problemă!

Ar fi fost mare bai! Dar invers nu, nu s-a pus problema!

•   Erai frumoasă, aveai glorie deja…

O țâră de glorie acolo… nu multă!

• Cum manageriai situația asta?

Foarte bine! Niciodată nu m-am crezut miezul pământului, să știi! Nu! Am avut totdeauna o marjă bună de modestie în mine, nu mă credeam nici Prințesa de Saba, vreo mare frumusețe, eram foarte firească, nu aveam fumuri în cap!

 

• Mă gândesc la chitara despre care am vorbit. Din câte ştiu eu de la tine, prima chitară a devenit autostradă pentru maşinuţele lui Ionuţ!

Da.

• Ionuţ, fiul tău, care s-a născut în 1981, care venea cu tine la evenimente. Venea cu tine în turnee?

Nu prea, nu prea pentru că… în ţara noastră în vremea respectivă căldura nu funcţiona, de multe ori în onoratele hoteluri nu găseai nici apă. Găseai o căldare sub chiuvetă!

• Deci viaţa artiştilor nu era aşa cum ne-o imaginam cu toţii!

Eu plecam cu termoplonjonul după mine, ca să îmi încălzesc şi aveam o ulcică cu mine în care eu îmi încălzeam apă şi aşa reuşeam să mă spăl. Deci au fost vremuri foarte grele, crede-mă, iar eu să mă car cu copilul după mine…

• Şi ce te motiva, atunci, doar muzica?

Bineînţeles, cine este îndrăgostit de muzică nu poate să… e ca şi când, ok! Sunt soldat. Da? Păi şi în clipa în care mă duci la război nu mai sunt, fug! Asta este, am acceptat să fiu soldat, şi cu bune şi cu rele. Îmi dau viaţa? Mi-o dau, asta e!

• Ţi-a spus vreodată Ionuţ că ar fi vrut să stai mai mult acasă?

Da!

• Şi ce simte o mamă când e confruntată cu adevărul de către copilul ei?

Am încercat să-i explic şi s-ar părea că a înţeles, pentru că nu mi-a mai reproşat niciodată şi nu m-a mai întrebat. A fost un copil foarte matur, cu o gândire matura, înainte vreme. Spre exemplu, avea 3 ani când mi-a zis cu ciudă că o să-mi spargă chitara într-o zi. Şi zic: „Da? Şi eu pe ce mai cânt?” „Nu ştiu, nu vreau să mai cânţi, ca să stai cu mine…” Zic: „şi bomboane, jucării, cu ce îţi iau?” „Nu vreau, vreau să stai cu mine, nu mă interesează nici jucăriile şi nici banii”. Zic: „şi unde crezi că stăm, sub podul Constanţa? Că o casă costă bani, trebuie întreţinută. Ionuţ, mama te înţelege foarte bine, dacă aş putea, te-aş băga aici în sân şi te-aş lua cu mine. Dar nu are cine stă stea cu tine cât eu cânt. Condiţiile de turneu sunt foarte grele”, că noi călătoream uneori şi noaptea, făceam distanţe foarte mari între un oraş şi celălalt. Spre exemplu se întâmpla ca astăzi să am concert în Iaşi şi mâine poate aveam concert undeva în Ardeal. Ia gândeşte-te cam ce distanţe străbăteam şi le străbăteam noaptea. Da? Mută-te dintr-un hotel în altul, condiţiile de şedere erau cumplite, curent electric… ni s-a întâmplat de câteva ori să ni se ia curentul când eram pe scenă şi eram cam singura care putea să cânte fără microfon. Dar într-o sală de spectacol dacă este linişte absolută, eu pot să cânt şi acum fără microfon. Însă de rest, trupe… cum să cânte fără microfon?

• Ce face Ionuţ acum, ştiu că este în Olanda…

Este manager la o firmă foarte mare, multinaţională.

• Are un copil

Are o fetiţă superbă, nepoţica mea.

• Deci eşti şi bunică, cum te împaci cu acest statut? Ştii să te joci?

Da! Cum să nu!

 

• Știu că un alt moment important din cariera ta este trupa Sfinx Experience, 1986…

Alte persoane  cărora le sunt recunoscătoare: Crina Mardare și Mișu Cernea.

• Cum a fost întâlnirea pentru acest proiect în care ai rămas 18 ani?

Bine, cu Crina mă știam de foarte multă vreme, ca și cu Mișu. Crina, la un moment dat, a rămas fără cea de a doua fată în „Sfinx”, respectiv Elena Perianu și avea nevoie… așa era pe contract, așa arăta trupa: conținea două fete în față și trei sau patru băieți în spate. Atunci Crina m-a sunat din Danemarca (noi eram bune prietene) și mi-a zis: „Zoia, uite, Elena Perianu a alcătuit o altă trupiţă, «Roata» cu Sorin Chifiriuc şi eu am nevoie neapărat de cea de a doua fată”. Nu mi-a dat timp de gândit. Tu ştii ce cânt eu, da? În primul rând nu când in limba engleză, în al doilea rând îmi cânt compoziţiile proprii, şi text şi muzică, nu am cântat în viaţa mea cover-uri şi altceva decât ce mi-am compus eu. Şi a zis: „Lasă dragă că ne descurcăm noi. În două săptămâni sunt acasă, ne întâlnim şi vedem. Îţi dau şi repertoriul”… Dacă aş fi ştiut cu alea două săptămâni înainte de ce urma să mă aștepte… nu aş mai fi fost aşa de free să zic: „da, da, facem!”

 

• Faptul că intrai într-o trupă afecta imaginea ta de solist? Te-ai gândit şi la aspectul acesta?

Nu m-am gândit nicio clipă. Pentru că deja câţiva dintre colegii mei folkiști începuseră să cânte. Chiar şi eu am avut o tentativă, preţ de un an de zile am cântat cu doi băieţi care mă acompaniau la chitări şi mai făceau şi câte o voce pe ici pe acolo, piesele mele. Am simţit şi eu nevoia să fac o chestie mai stufoasă din apariţiile mele. Însă treaba s-a dovedit foarte grea. Săritura asta bruscă, într-o trupă unde era şi mare gălăgie, instrumente electronice, nu cum era chitara care era cablată cu  un microfon, că nu găseai chitări cu baterie şi cu …  şi cu nu ştiu mai ce.

 

• V-aţi despărţit, trupa s-a destrămat în 2005.

Da, cam aşa.

• Pentru că?

Aşa a fost să fie… nu mai eram noi pe val. Avem din ce în ce mai puţine concerte.

• Şi atunci a trebuit să te redescoperi, să te rebrand-uieşti.

Da.

• Nu te-ai temut, după atâţia ani, să o iei de la capăt?

Nu, pentru ca s-ar părea ca ştiu să fac destul de bine lucrul acesta şi totdeauna am avut ambiţia asta, nemăsurată.

• Dar a existat un moment în care să te întrebi „încotro”, atunci?

Bineînţeles. Crina mi-a spus: „Îţi fac un loc aici în școala mea, apuca-te şi predă ore de canto”. Am zis: „Eşti nebună! Nu am predat în viaţa mea, nu am metodă!” Mi-a zis: „Lasă că îţi dau eu metodă”. După care, ok, Crinuţa mi-a dat o casetă înregistrată cu vocalize, după care mi-am făcut eu o altă casetă cu vocalize inventate de mine, spre a-i învăţa pe elevii mei mai multe feluri de a emite, nu într-un singur fel. Am făcut acest lucru până inclusiv 2008, cam prin 2009 am încheiat cu predatul orelor de canto, dar deja în 2007 mi-am scos primul album de autor.

• „Vino aici”

„Vino aici”, da!

• Era o chemare pentru publicul tău, să te urmeze pe acest drum nou?

Da! E un cântec al cărui text vorbeşte despre cel mai frumos sentiment care există între oameni, prietenia! Și acest text a beneficiat și de o melodie pe măsură, dat fiind faptul că a fost super premiat cântecul și super difuzat, m-am bucurat. Acesta a fost un cântec care mi-a fost trimis de sus, clar!

• Piesele tale sunt minunate și aseară, când mă pregăteam pentru interviul cu tine, chiar mă gândeam, care e piesa mea preferată și n-am putut să aleg doar una. 

E greu!

• E foarte greu. Poate că așa, off the record, aș spune „Cărări de maci”.

„Cărări de maci”, da…

• Dar vreau să mă întorc și către piesa „Printre lupi”. Te-am mai întrebat care piesă are o poveste ce te atinge mai mult decât celelalte? Piesa aceasta vorbește despre sora ta pe care ai pierdut-o.

Z.A.: Pe care am pierdut-o și care a fost de o blândețe extraordinară. Este vorba despre sora mea cea mare, Donca. Am pierdut-o în 2010, pe 19 noiembrie și acesta a fost darul meu după pierderea ei. „Printre lupi”… Acolo spun foarte clar că la ea mă refer. De fapt se simte foarte clar că la ea mă refer. Când spun: „Vine o zi / când nu mai știi dacă-i bine / să rupi mereu o parte din tine / și să dai oricui îți cere / chiar și-atunci când simți durere / și n-ai putere să te ridici / tu te-arunci printre lupii flămânzi”. Și așa mai departe, nu are rost să ți-o recit pe toată.

•  Dacă ar fi să inviți un producător muzical, sau pe cineva care nu știe nimic despre tine – să spunem că vine din străinătate și nu a auzit nimic despre Zoia Alecu – care ar fi prima piesă pe care i-ai da-o să o asculte.

Mi-ar fi destul de greu să aleg una singură ceva, pentru că până la urmă toate piesele mele sunt ca și copiii mei, sunt zămislite de mine și în toate am pus suflet. Sigur, în unele mai mult, în altele poate mai puțin. Pentru că am căutat întotdeauna să am o plajă cât mai variată de subiecte, atât muzicale, cât și…

• Ca text!

Ca text, ca versificație. Îmi vine foarte greu. Unele piese mi-au fost inspirate de întâmplările prietenilor mei, altele sunt inspirate din propria-mi viață, din propriile mele trăiri, altele îmi sunt inspirate de rude, uite, cum i-am compus mamei și tatălui meu, „Țara de sus”. Este un omagiu adus părinților mei pe care i-am pierdut.

• De pe albumul „Să ierți”, cel mai recent.

Să ierți, iată ce temă frumoasă!

•  De la „Vino aici” până la „Să ierți” deci, din 2007…

Au mai fost 2009 – „Cărări de maci”, în 2012 a fost „Printre lupi”, iar în 2015 – „Să ierți”

• De ce „Să ierți” în 2015?

Pentru că este singura cale către fericirea aceea interioară și pacea interioară. Dacă nu ești capabil să ierți…

• Pe cine ai avut de iertat? De ce titlul acestui volum, de ce în acest moment?

Nu! Era un cântec pentru ceilalți, pentru că eu știu să iert! Este un cântec pentru cei care mă ascultă. Eu am aflat de mult că imposibilitatea de a ierta un om, de a-ți ierta aproapele, te duce la pierzanie.

• Mi se pare că muzica ta poate fi cu succes coloana sonoră pentru viețile noastre, pentru că râdem, plângem, ne emoționăm, ne bucurăm alături de piesele tale. Există un moment în care cineva din public să fi venit la tine și să-ți spună ceva care ți-a schimbat o decizie, sau ceva  la care te gândești, poate, chiar și acum. Un gest frumos făcut din partea celor care te ascultă?

Am avut parte de atâtea gesturi frumoase de-a lungul vieții mele! Pentru mine un gest frumos este și că îmi aduce o floare. Simt că mi se înmoaie picioarele, mă bucur atât de mult… pentru că acel gest înseamnă prețuire, pentru mine, și știu că nimeni nu-ți aduce o floare cu ură, ți-o aduce pentru că te prețuiește și pentru că te iubește și pentru că vrea în felul acesta să-ți dea un strop din sufletul lui. Au fost o grămadă de alți oameni pe care i-am văzut plângând în timp ce cântam, nu pentru că erau versurile triste, ci pur și simplu era ca un fel de descărcare, ca un fel de ușurare pentru ei și sunt și lacrimi de fericire, după cum bine știți, e starea aceea emoțională pe  care nu ți-o poți stăpâni. Ce să vreau mai mult de atât?

• Când vin la concertele tale, constat că fiecare dintre noi are impresia că ne aparții, că ești a noastră, încât visurile se prelungesc cu mult după orice oră la care ne-am aștepta să se termine concertul… Când ai simțit că ești a publicului mai mult decât ești a ta?

Dintotdeauna. Eu nu pot să funcţionez ca un robot. Eu niciodată nu am urcat pe scenă fără emoție interioară. Că nu le vedeți voi, acesta-i și motivul pentru care mă așez pe scaun. Pentru că atâta vreme cât am fost în Sfinx, nu eram singură pe scenă. Ba, mai mult de atât, mă mişcam, dansam…

• Şi cântai în acelaşi timp.

Şi cântam, bineînţeles. Acum, singură pe scenă, am încercat, am stat de câteva ori în picioare dar nu prea ţine, mi se văd picioarele tremurând, îmi bâţâie picioarele!

•  Atât de mari sunt emoțiile.

Atât de mari emoţii!

• După 40 de ani de carieră.

Da. 40 de ani. Ei, asta este. Acesta îmi este felul. Și în clipa în care emoțiile se mai estompează, în clipa în care mai arunc electrozii înspre public și ei înspre mine, că e așa ca o încărcătură energetică. În clipa în care închid ochii, acolo e pericolul, pentru că eu mă duc în lumea mea care nu exclude publicul. Nu te gândi. Eu îi iau pe ei după mine. Dar în secunda în care eu am închis ochii, mă duc fie în dreapta, fie în stânga… Îmi pierd echilibrul… pentru că am o senzație de plutire.

• Cui ai a spune  Mulțumesc!”?

În primul rând îi sunt recunoscătoare Divinităţii. Domnului Dumnezeu, pentru că mi i-a dat pe părinții mei, pentru că am fost fiica lui Ştefana şi Ioan. Surorilor mele: Donca, Elena, Barac Ioan Corneliu, fostul meu soţ, Doru Stănculescu, Corinei Chiriac, care a făcut nişte gesturi foarte frumoase cândva şi cu care sunt foarte bun ă prietenă în tinereţile noastre. Crinei Mardare, lui Mişu Cernea, Aurel Gherghel, Mihai Tatulici, care a fost liderul cenaclului „Viaţa Studenţească” şi „Amfoiteatrul Artelor”, lui Ovidiu Comornic, se ştie de ce, pentru că la Casa lui de discuri am scos toate cele 4 albume, lui Emanuel Gheoghe-Fisă, care mi-a orchestrat toate cele patru volume. Lili Mocanu care mi-a donat banii pentru a-mi cumpăra chitara cu care eu cânt în concert – a făcut un gest extraordinar de frumos. Lui Vasile Şeicaru, care m-a chemat în emisiuni în 2005-2006 când eu nu aveam nici un album scos și Vasile m-a chemat în niște emisiuni la TVR pentru ca eu sa apar, să ştie lumea că eu încă mai cânt, Mircea Vintilă care tot aşa, m-a chemat în tot felul de concerte, Nicu Alifantis, cu care sunt şi bună prietenă. Cu toţi cei pe care ţi-i enumăr să nu-ţi închipui că nu sunt bună prietenă. Oamenii din radio care sunt nenumăraţi, deci încă nu i-am cuprins pe toţi, dar în primul rând la mine pe listă stau: Titus Andrei, Andrei Bartoş, Camelia Banța, Olivia Sima, Ștefan Năftănăilă, Maria Gheorghiu care îmi este și colegă de breaslă și în a cărei emisiune am fost în nenumărate ori, Cosmin Mihai Popescu, Ducu Bertzi. Sunt foarte mulți în radio… A! Teodora Ionescu, care acum este la pensie… Nu mi-ar ajunge toată pagina asta să-i enumăr pe toți: Adrian Păunescu, Nicu Vladimir, Florian Pittiș, Anda Pittiș, Mircea Florian, Vali Sterian, Marius Tucă, Dan Andronic, Ramona Vintilă, Adrian Sărmășan, Luminița Constantinescu, care m-a pus în legătură cu primul meu sponsor de album, respectiv dl Adrian Marghescu, Dana și Adrian Roșca, sponsorii actualului album și foarte buni prieteni de-ai mei, niște oameni de o calitate extraordinară, Marta Mocanu care și ea m-a sponsorizat și mi-e bună prietenă, Adrian Marghescu, l-am citat, Florin Puică, cel care mi-a reeditat albumul „Vino aici”, și nu e puțin lucru, pentru că nu m-a costat pe mine, l-a costat pe el: Nu în ultimul rând, Irina Ionescu Homoiceanu, buna mea prietenă și PR-ul meu. Nu am decât cuvinte de mulțumire și sentimente de recunoștință față de acești oameni. Și încă stai, că nu i-am enumerat pe toți. Mi-e foarte greu să-i păstrez în  memoria imediată pe toți. Asta este, sper că nu am omis prea multe persoane care să aibă cumva impresia că nu au fost importante pentru mine. Fiecare om, în felul lui, a fost important pentru mine la un anumit moment din viaţa mea. A spune „mulțumesc” este egal cu a ști să ierți. Pentru că cine știe să spună „mulțumesc” are o viață fericită, crede-mă! E atât de simplu să spui „mulțumesc”, nu te costă nimic. Și să zâmbești. Să mulțumești cu inima, nu cu buzele, cu gura, prin cuvinte. Mulțumirea aia trebuie să fie adevărată. Și câtă vreme este adevărată însemnă că înăuntrul tău este frumos.

 

• M-am întâlnit de curând cu cineva din America, care-mi spunea că mă descoperise atunci într-o emisiune de muzică folk și că muzica folk pentru persoana respectivă înseamnă muzica primelor iubiri, muzica tinereții, muzica celor mai frumoase amintiri. Ce înseamnă muzica folk pentru Zoia Alecu?

Mai presus de toate pentru mine muzica folk înseamnă libertate. Libertate de exprimare pentru că e singurul gen muzical în care am voie să fac ce vreau eu, nu am nici un fel de barieră. Că altfel nici nu mai știu dacă pot să-i mai spun folk muzicii pe care o cant eu?!

• Dar cum ii spune?

Asta-i denumirea generică, asta este! Așa a fost denumit nu la noi în tară ci peste Ocean, că acolo a apărut, bucuria mea de căpătâi este că pot să cânt ce vreau eu, cum vreau eu, spre exemplu pe albumul acesta, cel puțin pe sayer cred că regăsești cel puțin patru genuri muzicale: regăsești acolo puțin reggae, puțin rock, puțin tango, puțin folk… puțin pop! Deci un amestec frumos, rotund și nu de puține ori am avut piese cu iz folcloric. Deci… atâta vreme cât nu mă îngrădește în niciun fel, singur că e normal să ador acest gen muzical!