Pare că Pavel Bartoș și-a construit notorietatea din „întâmplarea” de a fi eroul unor mari producţii de televiziune. Puțină lume știe însă că succesul său a fost construit în mulți ani de muncă susținută. A început lucrând ca salahor pe șantier, iar astăzi continuă să-și scrie povestea de succes, demonstrând că armonia dintre familie și profesie nu e doar un vis.

 

 

• Ești unul dintre oamenii momentului în mass-media. Românii te cunosc de la televizor. Cu toate acestea, știu că ți-ai scris povestea de succes în ani de muncă. Te invit să facem o călătorie printre amintiri. Te-ai născut pe 20 ianuarie 1975, la Miercurea Ciuc.
Da, într-o zi friguroasă. Oricum, la Miercurea Ciuc, din septembrie deja este frig.

• În România de astăzi avem parte, din ce în ce mai puțin, de certitudini. De curând am citit o știre din care am aflat că nici Pavel Bartoș nu e… Pavel Bartoș!
Într-adevăr, oficial, familia mea se numește „Bortoș”, dar, în vremuri de demult, s-a numit „Bartoș”. Visul bunicului meu a fost să revenim la acel nume. La un moment dat, au fost niște greşeli în scripte și numele s-a pierdut nu știu pe unde, fiind scris, după aceea, „Bortoș”. Și numele familiei noastre așa a rămas, cred, de-a lungul a treizeci de ani.

• Tu ai fost primul care a revenit la numele de la început?
Da, şi nu. Totul a pornit involuntar. În primul afiș de la facultate, nu știu de unde și cui i-a venit ideea să mă treacă „Bartoș”. De atunci, am tot rămas Pavel Bartoș. Astfel că, pe primul afiș la Teatrul Național, am fost trecut tot Pavel Bartoș. Atunci actorii au zis: „Lasă-l așa, că e foarte bine!” Apoi le-am povestit că așa ne-a chemat pe noi, cei din familia mea, cu mulți ani în urmă.

• În buletin cum ești?
Acum sunt „Bartoș”.

• Ți-ai schimbat numele…
Da, ca să nu mai existe confuzia.

• Te rog să-mi povestești câteva amintiri din copilăria ta. Cum erau părinții tăi, cu ce se ocupau? Știu că pe tata l-ai pierdut destul de devreme.
Părinții mei erau niște oameni simpli. Tata era zidar, lucra în construcții. Mama era confecționer, lucra într-o fabrică de confecții. M-am născut pe vremea lui Ceaușescu şi, până la 15 ani, am trăit din plin acele timpuri. Fiind și cel mai mare dintre fraţi, am simțit din plin greutăţile. Dar amintirile sunt foarte frumoase datorită unui lucru care acum, din păcate, s-a pierdut: ieșeam în fața blocului, ne jucam cu alți copii, stăteam până seara târziu. Știu că trăgeau părinții de noi să intrăm în casă. Veneam transpiraţi, răciţi, dar nu conta. Exista o bucurie în joc. Terminam temele și mergeam la joacă. Părinții mei nu au stat să se ocupe de mine foarte mult, dar aveau atâta încredere în mine și în sistemul educațional de atunci, încât spuneau: „Tu fă ce ți se spune la școală, și acasă să vedem temele făcute!” Știu că noi, toți copiii din generația mea, abia așteptam să terminăm temele, ca să mergem la joacă împreună. Apoi, în familie au apărut surorile mele, și a trebuit să am grijă de ele. Atunci timpul de joacă a început să se scurteze.

• Existau momente în care prietenii tăi de joacă strigau către balcon: „Mama lui Pavel, îl lăsați…?”
Da, și eu ziceam: „Vezi cum mă strigă?” Și ea-mi spunea: „Da, dar cu cine o las pe cea mică?” Părinții mei lucrau în trei schimburi, ca să poată să mai stea unul dintre ei cu noi – căci, pe vremea aceea, nu exista nici noțiunea de bonă. Dacă aveai o bunică pe care să o rogi să stea o săptămână-două să te ajute, sau o vecină cumsecade (copiii mai erau lăsați la câte o vecină), era foarte bine. Dar noi nu am prea avut aceste ajutoare și, atunci, trebuia să am eu grijă de surori. Îmi amintesc că părinții mei încercau să lucreze măcar în schimburi diferite, pentru ca unul dintre ei să fie acasă cu noi. La o perioadă de timp, în câte o săptămână lucrau amândoi în același schimb şi eu trebuia să am grijă de surori în lipsa lor.

• Ai două surori?
Am un frate și două surori. De frate nu aveam grijă, pentru că aveam trei ani când s-a născut el, dar mă raportez mereu la surori, pentru că, fiind mult mai mici, de ele trebuia să am grijă. Și, pe vremea aceea, nu existau facilitățile pe care le are acum o mamă. Mă refer, spre exemplu, la scutecele de unică folosință. Existau doar acele scutece de bumbac, care trebu-iau refolosite mereu. Ştiu că, în casa noastră, la un moment dat, totul mirosea a clor, fiindcă le puneam la spălat și, apoi, în clor, ca să se dezinfecteze.

• Erai un copil cu responsabilități! Nu voiai să le pasezi cumva?
O, da! Dar nu aveam cui, chiar nu aveam cui. Le-aș fi pasat imediat, dar nu aveam cui. De exemplu, mai era o sarcină: să te duci la coadă la alimente. Cine să stea la pâine, la lapte, la schimbat butelia? Vai de mine! Și acolo era cam aşa: te aşezai în rând la ora trei sau patru dimineața, când nu era cald nici pe timp de vară. Stând acolo, traversai niște lucruri, niște stări, niște momente foarte dificile. Dar m-a salvat cititul. Știu că îmi luam câte o carte și, din cauza aceasta, îmi mai pierdeam rândul. Mama venea uneori și mă întreba de ce-mi pierd rândul. Și, ca să nu mai rămân în urmă, mă țineam cu mâna de geaca unui om, spunându-i: „Să știți că eu mai pierd rândul, mă țin de dumneavoastră”.

• Cărțile…  le luai din biblioteca de acasă sau le împrumutai?
Nu, n-aveam o bibliotecă atât de mare acasă. Însă am avut o bibliotecă fantastică în oraș, şi ea mă salva. Știu că, la un moment dat, mă împrietenisem atât de tare cu doamnele și domnii de acolo, încât la două zile mergeam la bibliotecă.

• Cu ce se ocupă, acum, fratele tău și surorile tale?
Fratele meu lucrează tot în construcții, una dintre surori lucrează în turism, cealaltă soră lucrează într-un restaurant.

• Deci talentul artistic… l-ai descoperit doar tu, pe la vreo 14-15 ani. Ai spus cândva că singur ai descoperit această cale.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că am avut anumite întâlniri favorabile! Pentru că ai mei nu aveau posibilităţi, nu era ca în ziua de azi! Eu mă uit la copiii mei, la ceea ce le pot oferi și la ce opțiuni au. Eu merg pe ideea de a le oferi cât mai multe opțiuni, pentru ca ei să-și aleagă. Pe vremea aceea nu existau aceste opțiuni. Și, într-adevăr, încercai să faci cât mai multe, cum se putea. Erau diverse cluburi la Palatul Copiilor. Am fost și la clubul de radio – dar ca să repar aparatul de radio, nu să vorbesc la radio! Știu că am reuşit să fac un tranzistor. Pictura și brigada artistică îmi făceau bine. Și pentru că ai mei nu-și permiteau taberele, marea mea șansă era să fac ceva, să merg la „Cântarea României”, ca să câștig un loc fruntaș şi să mi se repartizeze un loc gratuit într-o tabără.

• O tabără, cel mai adesea… la Năvodari, era cea mai mare miză pentru un copil.
Nu mă gândeam neapărat la premiul în sine, ci doar la faptul că, dacă luai premiu atunci, intrai într-un soi de elită a elevilor cu merite artistice.

• Când ai văzut prima dată marea?
Pe la 12-13 ani, cred! Îmi amintesc că era o tabără la Năvodari. Ai mei nu-și permiteau, căci tabăra costa 600 de lei. Și, pe lângă cei 600 de lei, trebuia să-ți mai dea părinții 300 de lei ca să ai ce cheltui acolo şi ai mei nu-și permiteau. Eram patru copii acasă, nu era atât de ușor să rupi această sumă din venitul lunar al fami-liei. Le era mult mai ușor să-mi dea două sute de lei de cheltuit în tabără, dar să-mi rezolv eu locul în tabără. Deci principala mea preocupare era să-mi dezvolt aptitudinile artistice, ca să-mi poată fi bine. Obţineam astfel un loc în tabără vara și unul, iarna. Știu că iarna tabăra era pe undeva, pe la Gura Humorului.

• Ce ai simțit când ai câștigat prima tabără, când, din talentul tău, ai avut ceva de câștigat, în sfârșit?P.B.: Nu am cuvinte să-ți spun! Cred că toți Moș Crăciunii, care au lipsit în copilăria mea sau care nu mi-au adus exact ce mi-am dorit, mi-au adus în clipa aceea ceea ce-mi doream. Pentru că mai era ceva: chiar dacă luai premiul întâi sau doi la concurs, nu însemna că ai și câștigat tabăra, ci era o selecție națională. Și când mi-a venit răspunsul că plec în tabără, Doamne, cum a fost!

• Te-ai mai bucurat vreodată de vreo excursie, de vreo călătorie? Acum, în destinațiile de lux în care probabil că-ți permiți să mergi, te-ai mai bucurat ca atunci?
Nu sunt fanul destinațiilor de lux. Nu, nu m-am mai bucurat așa, de atunci. Aș putea zice că acea bucurie din copilărie a fost asemănătoare cu bucuria nașterii copiilor mei. Numai că atunci eram eu copilul, și parcă mi se făcea dreptate, nu știu. În plus, înţelegeam că eu am realizat acel lucru.

• Te mai bucurai atunci când veneau actorii în turnee la voi în oraș.
Din păcate, se întâmpla foarte rar, nu ca acum, când, o dată la câteva zile, vine un actor în turneu în oraș. La noi, atunci, cred că venea o trupă de teatru o dată la două-trei luni.

• Bănuiesc că nu aveai bani să intri cu bilet la spectacole. Cum intrai?
Atunci participam, la Casa de Cultură, la tot felul de cluburi. Îi mai cunoșteam pe portari, mai știam un gemuleț lăsat deschis special ca să putem noi, copiii, să intrăm în subsol și, de acolo, în sala de spectacol.

• Îţi aminteşti ce actori mari te-au marcat atunci?
Da, sigur că îmi amintesc. Și, în plus, aceste spectacole erau un lucru extraordinar pentru că noi nu aveam televizor. Adică aveam un televizor cu lămpi, dar întotdeauna era acoperit cu un milieu. Știu că tata încerca întotdeauna să repare televizorul de Revelion, dar, după Revelion, se defecta din nou. Deci nu aveam televizor, şi, atunci, cărțile și activitățile artistice însemnau totul pentru mine. Și nu regret! Atunci ascultam foarte mult la radio, pentru că radioul funcționa. Îmi amintesc că ascultam emisiunea „Unda veselă”. Îi auzeam pe actorii mari și, pentru mine, cea mai mare bucurie era când, mergând la spectacole de teatru, puteam să descopăr vocea care mă fascinase la radio. Eram fericit că vocea căpăta un chip. De exemplu, era cam cum e acum la „Vocea României”, când te întorci și zici: „O, așa arată purtătorul acestei voci?” Pentru mine, atunci, era fantastic să-i descopăr pe Jorj Voicu, pe Corado Negreanu, pe Stela Popescu… „Așa arată? Ce frumos!”

• Îți imaginai vreodată că talentul te va duce mai departe decât într-o tabără la Năvodari?
Nu-mi puteam pune problema așa. Adică, normal că, pe moment, atunci când vedeam câte un spectacol, mi-aş fi dorit să fiu şi eu acolo, dar parcă nu îndrăzneam să mă gândesc la asta.

• Era prea mult pentru un copil cu povestea ta…
Era prea mult pentru un copil de 14-15 ani să îndrăznească asta. Mă bucuram doar că savuram acele momente.

• Cum erai în liceu? Veneau părinții la ședințele de la școală? Făceai lucruri care să deranjeze?
Nu pot să spun că eram puritatea în persoană. Nu, nu am fost așa! Fiind patru copii acasă, nu mă puteam desfășura acasă așa cum o puteam face la școală. Și atunci, normal, mă desfășuram la școală. Acolo nu mai trebuia să am grijă de surorile mele, acolo trebuia să am grijă doar de mine.

• Erai, în sfârșit, tu!
Da, normal! Aveam și prieteni, şi se mai întâmpla și câte o boacănă, dar nu erau atât de mari, aşa cum se întâmplă la copiii de astăzi. La noi erau nevinovate. Îmi aduc aminte ce vinovat m-am simțit după ce am chiulit prima dată.

• În clasa a IX-a?
Nu, eram în clasa a VIII-a. Țin minte că a venit doamna dirigintă și mi-a spus: „N-aș fi crezut vreodată că tu o să faci asemenea lucru! M-ai dezamăgit crunt!” Doamne, pentru mine a fost groaznic! Și, de atunci, mi-am zis: „Nu mai chiulesc vreodată! Iau patru, dar nu chiulesc!”

• Copiai la teste?
Nu. Pe mine mă supără că, în ziua de azi, au atât de multe probleme copiii, că nu iau bacalaureatul. Dar îmi dau seama că e o problemă determinată de tarele din sistemul educațional. O singură dată am luat premiul al III-lea, în rest luam mențiune. Dar eram un elev care prindea repede, pentru că acasă nu aveam timp să învăț mult, să rezolv atât de multe exerciții.

• Erai la secţia filologică?
În liceu, da. Dar, până atunci, eu deprinsesem o abilitate – timpul de studiu fiind scurt, trebuia să asimilez cât mai repede și său fiu atent la școală, şi m-a ajutat și gândirea logică. Se pare că asta funcționează și astăzi destul de bine la mine. Eu a trebuit să învăț tot timpul, şi mi-era uşor când aveam teste, pentru că știam lecţiile, nu se întâmpla să-mi spun: „Eu azi învăț pentru test”. Rețineam logic, nu cuvânt cu cuvânt, și știam.

• Ai avut întotdeauna îndrăzneala pe care o ai acum?
Da, aș putea să spun că da. Dar, pe vremea aceea, respectai profesorii, nu puteai să le răspunzi împotrivă. Era un soi de teamă, de respect. Da, în primul rând, era teamă! După aceea mi-am dat seama că era și respect, pentru că oamenii aceia ne-au făcut să evoluăm în viață și le mulțumesc tuturor profesorilor pe care i-am avut – buni sau răi. Cei care au fost răi m-au făcut să fiu mai bun, sau să caut bunătatea în altă parte, și atunci mi s-au deschis alte uși.

 

„CÂT AM DORMIT ÎN GĂRI…”

 

• După liceu, aveai să alegi Facultatea de Teatru de la Cluj.
Da. Iarăși am avut parte de o întâmplare minunată!

• Cum te-ai hotărât? Pentru că, pentru Teatru, se spune că pregătirea se face cu mult timp înainte.
Vai de mine! Știi cum a fost? Eu am avut un gând; în liceu mi-am zis: „Eu dau la Teatru”. Și toți în jurul meu au spus: „Hai, măi, nu ai pile, nu ai făcut pregă-tire!” Le-am spus că nu am. De unde să fi avut, că nu-mi permiteam! Cei din jurul meu îmi ziceau că nu o să reușesc. Și atunci, ca să nu mă demoralizeze, am înce-put să le spun că dau examen de admitere la Drept. Mi se răspundea: „Ştii gramatică, știi istorie, e perfect!” Pentru că era o modă: toată lumea dădea examen la Drept sau la Academia de Studii Economice. La ASE nu puteam să spun că dau, căci ar fi râs lumea de mine, pentru că nu eram atât de bun la matematică sau fizică. Eu eram talentat la partea umanistă, de aceea am și urmat un liceu cu profil filologic. Doar diriginta știa că voiam să dau examen la Facultatea de Teatru și îmi mai aducea câte o carte. La un moment am întâl-nit un actor care mi-a zis: „Citește Stanislavski, Munca actorului cu sine însuși”. Am citit cartea; n-am înțeles prea multe lucruri atunci, dar am recitit-o după ce am terminat facultatea și atunci am înțeles multe lucruri, mult mai multe lucruri! Doamna dirigintă m-a ajutat, îmi facilita întâlniri cu astfel de oameni. Era un soi de com-plot frumos al nostru, ca să nu știe altcineva. Sau, dacă venea un actor la noi în oraș, dumneaei făcea în așa fel încât aranja să mă întâlnesc cu el, dar nu ca să discutăm despre teatru, ci doar ca să văd cum e să discut cu un actor. M-a ajutat mult doamna dirigintă Maria Grecu. Este o ființă minunată, cred că întâlnirea cu dumneaei a fost una dintre cele mai importante din viaţa mea! Părinții mei știau tot că dau examen la Drept.

• Nici măcar ei nu știau adevărul?
Nu! Deja îl pierdusem pe tata, eram doar cu mama. Eu am dat examen la facultate la Cluj. De ce am dat la Cluj? Pentru că am venit o dată la București și forfota din Gara de Nord mi s-a părut atât de terifiantă, încât am zis: „Doamne, eu nu dau în București!” Și m-am gândit unde mai existau facultăţi de teatru. Erau la Cluj și la Târgu Mureș! Am zis: „Nu dau la Târgu Mureș, pentru că nu este tren direct”. Mie îmi trebuia tren direct!

• Trenul vieții!
Da, da! Tren direct era doar spre Cluj. Ca să aflu, mai târziu, că și pentru Cluj era doar un tren direct, căci mai erau cinci, dar cu schimbare în Beclean, unde stăteai o noapte. Vorba aia, cât am dormit în gări! Dar nu regret nici acum că m-am dus la Cluj.

 

„ERAM SALAHOR ȘI CĂRAM GĂLEȚI CU MORTAR”

• Când l-ai pierdut pe tata, a fost un moment greu pentru toată familia. Cum ai trecut peste acel moment? Cum a putut mama să meargă mai departe?
Nu am avut ce face! Știi cum e, nu prea stai să conștientizezi. Întâi te întrebi: „De ce eu? De ce mi se întâmplă mie?” Pentru că tata era un factor de echili-bru, el ținea toată familia. Mama devenise casnică între timp, căci era greu să aibă și serviciu şi să îngrijească şi patru copii. În primele două zile am apucat să-mi pun și eu întrebarea: „De ce mie? Cu ce am greșit?”,pentru că tot timpul priveam lucrurile din perspectiva mea: „Dar eu am greșit cu ceva?” După aceea, m-am gândit că familia mea trebuie să plătească întreținerea, familia mea trebuie să trăiască!

• Și ce ai făcut?
Mama s-a angajat, eu lucram, în timpul pe care îl aveam liber. Mă duceam cu unchii mei și lucram în construcţii. Eram salahor și căram găleți cu mortar, le urcam câteva etaje, pentru că nu erau mereu scripeți. Doamne, am urât munca aceea, dar n-am avut încotro!

• Ce-ai fi vrut să știe tata despre actorul care ești astăzi?
Cred că știe. Cred că știe și e mândru!

• Când ai dat admiterea la facultate, ai fost admis din prima încercare?
Da, din prima! Am avut o șansă! Îmi amintesc că taxa de înscriere era de 5.000 de lei. Eu eram atât de zăpăcit, încât am uitat banii acasă.

•  Cum ai strâns banii pentru taxa de înscriere?
I-am strâns din ce am lucrat eu. Nu calculasem banii pentru cazare, dar știam că aveam noi o cunoștință în oraș și sigur nu m-ar fi refuzat, dacă o rugam să stau acolo o noapte.

• Puteai să pierzi banii pentru care ai muncit din greu, adică se putea întâmpla să nu fii admis la Teatru.
Nu, nu m-am gândit așa.

• Nu te-ai gândit că e posibil să nu intri?
Nu. Într-adevăr, una dintre cele mai grele hotărâri pe care le-am luat a fost să decid ce fac după liceu: să stau în Miercurea Ciuc și să mă angajez cu normă întreagă, sau să mă duc la facultate și să evoluez profesional? Știu că mi-am zis așa: „Ce să fac eu, să fiu zidar? Munca fizică nu e de mine!” Și știam că n-o să-mi placă, însă atunci trebuia să muncesc, pentru că familia mea trăia și din salariul meu. Atunci mi-am zis: „Nu, mă duc la facultate și sigur o să-mi găsesc un loc de muncă și o să le pot trimite bani acasă”. Și, într-adevăr, m-am dus și le-a aranjat Dumnezeu pe toate! Până la urmă, am intrat și la facultate, am găsit și banii necesari. Asta e o altă pățanie. Uitasem banii acasă, mai erau două ore până să se termine timpul pentru înscrieri și le-am spus tuturor că îmi trimite mama banii a doua zi, căci nu era ca acum, când îți intră banii pe card în câteva minute, ci veneau cu mandat de trei zile. Nu cunoșteam pe nimeni în Cluj şi cei de la înscrieri mi-au spus: „Nu, din păcate, nu se poate, veniți la anul!” Vai mie!, mă gândeam că mă iau în armată. Am văzut o ușă pe care scria mare „Cancelarie”, şi am intrat. Erau niște profesori acolo și le-am spus: „Eu sunt…, vreau să dau examen de admitere la facultate, dar mi-am uitat banii acasă. Îmi doresc foarte mult!” Știu că s-au uitat câțiva la mine: „Doamne, ce-i cu acesta?” Era un profesor de franceză, domnul Ionescu, care a spus: „Cum să nu îl ajuți pe unul care vrea să meargă la școală?” Și a scos banii și mi i-a dat. „Vi-i aduc înapoi!”, i-am spus. Eram atât de fericit, încât îmi tremurau mâinile. Deși mi-a spus că nu e nevoie, i-am înapoiat banii domnului profesor. Dumnealui s-a interesat oarecum de parcursul meu în timpul facultă-ţii și a fost așa, o prezenţă masculină… Eu pierdusem prezența masculină din familie, şi mă întâlneam cu dum-nealui și mă felicita. Au fost, cred, cei mai buni 5.000 de lei investiți în destinul unui om!

• Ați vorbit de curând cu domnul profesor?
Nu. Din păcate, și el s-a dus, dar atât timp cât a trăit am avut oarecum o legătură. Nu neapărat că l-a substituit pe tata, căci nu se putea, dar a fost omul acela trimis de…, știm noi de Cine! Deci, am intrat la facultate. Eu nu știam ce înseamnă „poezie de forță”. Baladă știam ce înseamnă, pentru că dădusem bacalaureatul și știam versuri. Și acum îmi amintesc de momentul când am văzut cuvântul poezie. Eu știam o singură poezie mare, „Mâhniri de tânăr cărturar”, a lui Tudor Arghezi. Dar monolog, ce înseamnă monolog? Atunci a fost prima dată când am copiat la examen, pentru că m-am uitat la ceilalți: „Monologul Cocoșului din….” Și am scris și eu „Monologul Cocoșului”. Apoi m-am dus la bibliotecă să văd și eu de cine e scris „Monologul cocoșului”.

• Când ai aflat că ai fost admis la facultate, ce ai spus acasă?
A fost ciudat, pentru că mi-a fost teamă să spun direct. Mă gândeam ce-o să zică mama, mai ales. Nu am plecat acasă, până când nu mi-am găsit loc de muncă. Am avut o șansă cu un alt bun prieten. Vezi, viața e făcută din întâlniri, dar trebuie să fii pregătit pentru aceste întâlniri. L-am cunoscut la Cluj pe unul dintre cei mai buni prieteni ai mei de acum, care lucra la Teatrul de Păpuși. A încercat să intre la Teatru, ne-am cunoscut la examenul de admitere. El mi-a spus că la Teatrul de Păpuși se dă concurs pentru două posturi, şi așa am reuşit. Eram fericit nu numai pentru că intrasem la Teatru, ci mai ales pentru că îmi găsisem slujba de care aveam nevoie. Și slujba era și din sfera teatrului! Știu că m-am dus acasă și am spus: „Am intrat la facultate”. „A, ce bine!”, a răspuns mama. „Și am și un loc de muncă – îmi pregăteam terenul -, uite, o să vă pot trimite bani acasă (adică, stați liniștiți!). Numai că am intrat la Teatru!” Mama a stat puţin, și apoi a zis: „E tot facultate!” Ea nu realiza atunci ce înseamnă Teatrul, şi-a dat seama mai târziu: când m-a văzut pe scenă, când a văzut că publicul mă aplaudă. Ți-am spus că părinții mei erau oameni simpli.

 

 

„CÂND ȘTII DE UNDE PORNEȘTI SAU CUM PORNEȘTI, APRECIEZI FIECARE LUCRU CARE ȚI SE DĂ”

 

• Când a fost primul spectacol la care mama era în sală?
Știu că eram la Timișoara. Îmi amintesc că a durat un timp până am ajuns unde am vrut, cu spectacolul pe care l-am vrut. Și știu că am chemat-o să mă vadă pe scenă. Atunci ea a fost impresionată de clădirea Operei din Timișoara și a spus: „Da’ tu aicea joci?” Doar să apar pe scenă și era suficient pentru ea. Iar când a văzut că mai primesc și aplauze a zis: „Aaa, tu ești al meu!”.

• Ce ai simțit atunci când mama și-a dat seama că ai învins lupta cu realitatea și că, din copilul acela care nu avea acasă nici televizor, care stătea la coadă la alimente, ai ajuns un actor care primește aplauze pe o scenă adevărată?
Eu mă bucuram că toate cele pe care le-am făcut le-am realizat prin propriile puteri. Ştiu că m-am bucurat de fiecare etapă. Și acum sunt foarte ancorat în realitate, sunt cu picioarele pe pământ. Pentru că știu de unde am pornit și, atunci când știi de unde pornești sau cum pornești, apreciezi fiecare lucru care ți se dă și știi foarte bine că nu ți se cuvine nimic, ci trebuie să muncești ca să poți să ai acel lucru.

• Teatrul de Păpuși!…
Da, a fost o întâlnire extraordinară!

• Publicul era format din copii şi știm cu toții că acesta este publicul cel mai greu de cucerit.
N-am știut atunci. Eu abia începeam să citesc cărți de teatru. N-am știut cam cum e cu meseria aceasta, eu știam doar că vreau să fac teatru. Teatrul e greu de făcut! Toată lumea vede la televizor un actor, îi place cum interpretează ceva și zice: „Vreau și eu să mă fac actor!” Dar nimeni nu știe, de fapt, câtă muncă e și că dintre câteva mii de aspiranți, probabil că o să ajungă actori doar vreo patru.

• Și că în spatele succesului nu e doar improvizație, nu-i doar spontaneitate!
Nu, e muncă, foarte multă muncă! Și nici salariul nu te motivează, pentru că e unul dintre cele mai mici salarii din ţară, dar te bucură altceva.

• Cum era atunci la Teatrul de Păpuși? Aveai, din nou, grijă de copii.
Era foarte greu pentru că a trebuit să cuceresc publicul. Mai târziu mi-am dat seama că mi-a fost mai ușor să cuceresc publicul adult, fiindcă publicul tânăr este foarte sincer, el nu e atent neapărat la personajul principal.

• Iar copiilor le place sau nu le place!
Le place sau nu! Acolo, cu ei, am învățat să improvizez; ei merg cu tine! Îi porți cu tine și te iubesc necondiționat! Și știu că, la un moment dat, am avut șansa unui personaj: eram Harap Alb. Îmi amintesc și acum, eram cu păpușile Bi-Ba-Bo și copiii intrau în poveste. Îmi plăcea tipul acesta de interacțiune, voiam să văd până unde se poate merge. Cred că am învățat multe acolo!

• Chestiuni de nuanță, detalii, chichițe ale meseriei.
Chichițe ale comediei: unde să te duci cu interpretarea, cât să te duci. Lucrurile acestea m-au ajutat foarte mult și abia apoi am realizat că e mult mai ușor să-i convingi pe adulți.

• Scenele care au contat în cariera ta aveau să fie, după cea de la Teatrul de Păpuși din Cluj, cele de la Teatrul Național din Cluj, din Satu Mare, din Timișoara și, în sfârşit, cea de la „Odeon”, din București.
Da! Îi mulțumesc lui Dumnezeu că s-a întâmplat așa. Pentru că eu cred foarte mult în școala din provincie, cred în ea enorm! De aceea îi și sfătuiesc pe cei care termină facultatea aici, în București, să meargă să joace în provincie. Acolo vor primi roluri, se vor da cu capul de pereți să le dea viaţă, vor vedea ce înseamnă să joci într-o conjunctură mai puțin lipsită de miză, dar vor căuta răspunsuri și vor avea bucurii. În provincie îți pui probleme şi te formezi. La Satu Mare am jucat rolul Romeo! N-a fost unul dintre cele mai reușite roluri, dar am putut să greșesc pe parcursul unui rol mare. E foarte important să știi când să-ți rupi gâtul, că atunci mai poți să ți-l… „operezi”! Și îți permiți să ți-l „operezi”, fără să te judece cineva aspru pentru că, poate, a fost din cauza ta. Adică, în mare parte a fost din cauza mea. Eram fericit şi mi-am zis: „Doamne, Romeo! Gata, vine de la sine!” Nu-i de la sine, e foarte greu rolul!

• Când ai venit la București, la Teatrul „Odeon”, cine ți-a deschis ușa? Cum s-a întâmplat?
Eu jucam la Teatrul Național din Timișoara. Îmi era foarte bine acolo, jucam la Operă, jucam la Teatrul Național, jucam și la Teatrul Maghiar, cunoscusem niște regizori fantastici, îmi era foarte bine. Dar am făcut un film în care jucam cu Vizante, cu Carmen Tănase, pe care o admir foarte mult. Întâlnirea profesională cu ea a fost foarte importantă. Carmen mi-a spus: „Măi, uite, noi la teatru nu avem o tipologie ca a ta. Uite, la noi se dă un concurs”. La început n-am vrut să vin, pentru că îmi era bine acolo unde eram, dar ea a insistat.

• Ce tipologie erai tu?
Habar n-am! Așa cum sunt. Probabil tipologia asta, mai zgubilitică, oricând gata să se dea cu capul de pereți, să-și rupă o mână, un picior. Glumesc! Nu știu dacă sunt o anumită tipologie, dar ea mi-a spus că nu aveau un om ca mine. Erau patru sute de candidaţi pe liste!

• Câți trebuia să rămâneți?
Patru: două fete și doi băieți! Am venit la concurs, pentru că, oricum, nu aveam nimic de pierdut. Eram la Timișoara, statutul de acolo nu mi-l lua nimeni, rolurile de acolo nu mi le lua nimeni! Mă uimea faptul că erau foarte mulți actori care erau deja angajați la Teatrul Național, şi i-am întrebat de ce vor să se mute. Mi s-a răspuns că la „Odeon” e o anumită atmosferă! După aceea, am realizat că este cel mai frumos! Știi cum e, ca atunci când vorbeşti despre copii: al nostru este cel mai frumos! Și la noi chiar este superb!

• A fost pentru prima dată când ți-ai dat seama că ești foarte bun?
Nu, asta-i deja foarte mult spus!

• De ce? Totuși erai într-un concurs cu actori foarte buni, nu mai era admiterea la Teatru.
Știi cum e? Depinde de foarte multe lucruri. Erau și acolo, în acel concurs, actori foarte buni, care au confirmat. Dar totul ține foarte mult de context, de ziua în care te-ai trezit, de cum te-ai trezit. Pe parcurs, înveți să gestionezi toate acestea, încât să dai totul la maxi-mum, atunci când trebuie. Îmi amintesc că, spre deo-sebire de acei actori care erau din București, la mine situația era cu totul alta. Când faci o mutare de acest gen, venind de la Timișoara la București, trebuie să fii pregătit psihic pentru ea. Pentru București trebuie să fii pregătit psihic, pentru că unul este ritmul în provin-cie și altul, în București. Pentru mine, spre exemplu, nu a fost important că am dat concurs la Teatrul „Odeon”, ci că, pe vremea când eram actor la Satu Mare, am par-ticipat la Gala Tânărului Actor. Ne-am dus la Satu Mare după ce jucasem la Cluj (eram vreo zece) și credeam că o să facem Teatru cu T mare. Nu știu din ce cauză, nu s-a întâmplat așa, căci una e realitatea privită de acasă și alta e realitatea din teren. Mi-am dat seama că lucrurile nu erau aşa cum aş fi vrut eu. Când am auzit de Gala Tânărului Actor, mi-am pregătit un one man show. Șase luni am stat și am recitit Shakespeare, am citit lucruri pe care nu le citisem despre Shakespeare. Cred că am făcut foarte bine procedând aşa, fiindcă, în timp, mi-a folosit. Cu acel one man show am intrat în competiție, și am avut marea șansă să câștig Gala Tânărului Actor. Probabil că acela a fost un moment foarte important din viața mea. În astfel de situații nu-ți dai seama neapărat că ești foarte bun, ci îți confirmi că ceea ce faci este bine. În meseria aceasta este foarte important să ai încredere în tine.

 

„TEATRUL ESTE MAREA MEA IUBIRE”

 

• Când ai venit în București, stăteai cu chirie?
Am stat mult timp cu chirie pe undeva, prin centru. Îmi amintesc că stăteam, aşa cum își dorea fiecare actor, într-o mansardă pe lângă piaţa Rosetti. Era fru-mos, în câteva minute ajungeam la Teatru. Îmi amintesc și acum că erau niște doamne foarte cochete, din lumea de altădată a Bucureștiului, care îmi ofereau mâncare. Toate familiile vecine aveau grijă de mine. Mă întrebau când ajung acasă și îmi lăsau ciorbița caldă la ușă. Știu că le invitam pe acele doamne la teatru cu o săptămână înainte, pentru că trebuia să meargă la coafor. Mai târziu am înțeles că respectau spectacolul într-un anumit fel. Erau familii care mergeau la Operă, la Filarmonică, aveau abonament la Ateneu… adică pentru oamenii aceștia însemna ceva… nu trăiau în ritmul meu.

• Ce credeai tu că o să faci în București? Erai actor la „Odeon”, locuiai într-o mansardă.
Știi cum e, în viață, fiecare dintre noi își stabilește un scop mare: acel scop! Dar nu te raportezi tot timpul la el. De aceea, eu îmi fixez scopuri mult mai mici, tan-gibile, pe care le pot bifa și care mă ajută să evoluez. În provincie aveam deja un statut. Când am ajuns în București, eram, „Pavel Bartoș de la Teatrul Odeon”. Atât! Și am început cu roluri mai mici, trebuia, din nou, să demonstrez. Dar mi-am asumat acest lucru şi am avut iarăși parte de întâlniri cu oameni deosebiţi, cu Alexandru Dabija, Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Sebastian Papaiani. Aceste întâlniri m-au dus mai departe și m-au făcut să înțeleg că ceea ce fac este bine, că sunt pe drumul cel bun. Întâlnirea cu Dabija și faptul că, de când am venit la Odeon, n-am ratat niciun spectacol din cele ale lui, mă face să mă simt foarte bine. Când mă gândesc că unul dintre primele mele roluri aici a fost Ianache din Gaițele, spectacol pe care îl jucăm de paisprezece ani cu sala plină, mă simt special. Știi cum e, e cu totul special să iei parte la acele spectacole în care joacă toți actorii mai în vârstă pe care-i admiri. Am jucat spectacolul „Arta conversației” de mii de ori… adică fac parte și eu, cumva, dintr-un spectacol cu istorie! Cam asta înseamnă, de fapt, teatrul.

• Iubești mai mult sticla ecranului sau scândura scenei?
Consider că este binevenit echilibrul dintre ele, dar, normal, teatrul este marea mea iubire. Pentru că, spre deosebire de film, în teatru se întâmplă mai multe lucruri. Întâlnirea directă cu publicul este ceva care pe mine mă ajută în emisiunile live. Publicul nu-l poți minți. Dacă nu l-ai luat cu tine în seara aceea în spectacol, nu l-ai convins deloc. Pe sticlă e altfel. Când faci filme, repeți, iese dubla cea mai bună și aceea va rămâne în film, va rămâne în istoria istoriilor. În tea-tru nu este aşa, ci evoluezi în fiecare seară. În fiecare seară trebuie să fii la fel de implicat, să-i oferi la fel de mult spectatorului. Eu mă încarc enorm din emoția pe care o trăiesc atunci cu publicul. De așa ceva nu ai parte în televiziune. În teatru vine un regizor și are încredere să facă și alte roluri cu tine, alte tipuri de roluri. De exemplu, de la televiziune, lumea mă per-cepe într-un anumit fel, mă știe că sunt mai comic, mai vesel, mai nu știu cum. Când vin oamenii la teatru și mă văd într-un rol de dramă, rămân uimiți. Și acest lucru îmi face bine, pentru că descopăr că pot juca şi altfel de roluri.

• Care crezi că este cel mai important rol din cariera ta?
Nu pot numi unul în mod special, pentru că toate au însemnat ceva pentru mine. Toate au fost niște etape. De exemplu, la început, la Satu Mare, am jucat rolul Romeo din „Romeo şi Julieta”. Chiar dacă nu mi-a ieşit bine, a fost important pentru mine, pentru că m-am dat puţin cu capul de pereţi şi mi-am pus nişte întrebări, la care tot eu a trebuit să găsesc răspunsul. După aceea, la Timişoara, am jucat rolul Bufonul din „Cum vă place”. Şi rolurile de cabaret sau de operetă, pe care le-am interpretat la Teatrul de Comedie din Timişoara sau la Opera de acolo, au fost roluri foarte importante, erau altceva! Mă făceau să caut altceva.

• Eu în Bucureşti te-am văzut prima dată în „Liliacul”, la Opera Naţională.
A, da, în rolul Froche! A fost frumos! Vezi, diversitatea aceasta pe mine mă bucură.

• Erau spectatori care, în timpul pauzei, discutau și spuneau: „Să țineți minte numele acesta, o să ajungă departe!”
Aoleu, aceea a fost o chestie ciudată pentru mine, a fost o mare provocare! Eu am jucat în acel spectacol după Horațiu Mălăele. Să vii după el e greu, e foarte 509 greu! Dar atunci când confirmi, și lumea se bucură că ești în spectacol, e extraordinar!

 

„SOȚIA MEA ESTE CEA MAI MARE BOGĂȚIE A VIEȚII MELE”

 

• Cea mai importantă întâlnire de suflet a fost cea cu Anca, soția ta!
Ea este cea mai mare bogăţie a vieții mele.

• Cum v-ați cunoscut?
La Timișoara. Ea era actriță, dar era încă studentă. Apoi a și rămas să joace la Timișoara.

• Cum ai convins-o?

Nu știu. Marele merit nu este al meu, ci este al ei, căci nu m-a băgat în seamă din prima. Aveam un anume statut, știi cum e, câștigasem Gala Tânărului Actor. Aveam teribilismele acelea, n-ai cum să le eviți, trebuie să treci prin asta. Și când vezi că pici din cauza lor, te scuturi de praf și te trezești la realitate. Probabil că asta m-a incitat la ea: să caut alte lucruri. Și cred că, pe parcursul unui an, ne-am descoperit.

• Cum ai convins-o să vină la București?
Ea a făcut din prima acest pas, a spus că vine oriunde mă duc eu! A renunțat la cariera ei de actriță la Timișoara, juca roluri bune, tocmai luase niște premii! I-am zis că e greu să găsească roluri aici, abia găsisem eu. Pentru ea nu a contat. Bineînțeles că după aceea și-a găsit, dar a făcut acest sacrificiu extraordinar pentru mine, pentru noi…

• Din dragoste!
Din dragoste! Pe moment, nu realizezi, dar cred că soția mea a generat echilibrul din viața mea. Aveam de unde să mă încarc, de unde să mă reîncarc. Și apoi, tot ce s-a întâmplat cu copiii mei… Îi mulțumesc lui Dumnezeu că toate acestea, lucrurile mari, de o anumită anvergură, mi-au venit în jurul vârstei de treizeci și ceva de ani!

• La vârsta la care ai știut să le gestionezi… ?!
Da, pentru că probabil dacă îți vin toate acestea la douăzeci de ani, te ia valul!

 

• Văd cât de frumos strălucește verigheta ta și vreau să-mi spui cum ai cerut-o de soție pe Anca. Și cum a fost momentul acela, în care a zis „da!”?

P.B.: Ne gândim, avem un scenariu în minte, plănuim să venim cu avionul, cu un banner cu „Mărită-te cu mine!” Ne căutăm un anume scenariu. Îmi căutam și eu scenarii, dar, la un moment dat, mi-am spus: „Doamne, ce prostie!” Știu că mergeam cu ea pe stradă și mă gândeam cum să-i spun! E ca și cu acel „Te iubesc!” Spui mereu „Lasă că găsesc eu momentul să-i spun «te iubesc»!”, şi trec trei luni și nu-i spui. Îmi amintesc că m-am întors către ea și am întrebat-o, pur și simplu: „Vrei să fii soția mea?”, şi ea a răspuns: „Da!” A fost un moment atât de simplu, atât de simplu! N-a fost nimic spectaculos, dar, pentru mine a însemnat foarte mult! Pentru că mă gândisem mult cum să fie, ca un regizor de film, şi pentru toate ideile mi-ar fi trebuit recuzită.

• Aveți împreună trei copii.
Da, trei fetițe.

• Cum este să fii tată de fete? Ce înveţi de la copilele tale, care sunt lecţiile pe care ţi le oferă?
Nu știu! Învăț că nu trebuie să sari peste lucruri, să nu le fuşereşti. Acum cred foarte mult în timpul de calitate pe care îl petreci cu familia. Multă lume mă întreabă dacă mai am timp pentru familie. Da, am timp! Timpul pe care îl petrec cu copiii mei este doar al lor. Stăm, vorbim, ne ascultăm, mă duc și le iau de la școală, în măsura în care pot. E un timp senzațional! Ne acordăm timp!

• Copilele tale ştiu lecţiile de viaţă prin care ai trecut tu, pentru ca familiei voastre să-i fie bine acum?
Nu, şi nici nu vreau să le spun: „Vezi că eu n-am avut, vezi că eu…” E vina copilului? Nu e vina lui! Le ajut să fie conștiente de anumite lucruri și de faptul că lumea nu este așa cum credem noi, aşa cum este în familia noastră. Iar ele văd asta când se duc la școală. Fetele mele merg la o școală de cartier. Atunci când îmi pun întrebări, le spun că și mie mi s-a întâmplat asta şi asta, că, da, am făcut asta, și asta, și asta. Încerc să nu pun accent pe cât de rău este, ci pe ce poți face să nu mai fie rău. Vreau să le arăt că sunt un foarte bun prieten al lor, indiferent de situație. Pentru că, indife-rent de situație, copilul tău va fi al tău toată viața. Dar încerc să le fac conștiente pe fete de faptul că orice acțiune a lor are consecințe: bune sau rele. Normal că le voi susține în orice situație, pentru că așa-i părintele, dar ele trebuie să știe că o consecință a faptelor lor poate să fie bună sau rea.

• Cum este atunci când te afli pe stradă, cu ele de mână, și te oprește lumea?
S-au obișnuit, pentru că nu au ce face! Oriunde ne-am duce se întâmplă asta, s-a întâmplat chiar și în Spania. Ele se bucură, dar, la un moment dat, e prea mult, și atunci încerc să le explic că oamenii aceștia, cu care se întâlnește tati, sunt oameni cu care nu mă pot întâlni altă dată. Că nu le pot spune să vină a doua zi să facem fotografii sau să le dau autografe. Eu trebuie să fac cumva să fie bine, mai ales când este vorba despre copii care îmi cer autografe, pentru că îmi amintesc cum era pe vremea când eram eu copil și câte unul nu voia să-mi dea autograf: eram atât de dezamăgit! Copiii nu trebuie dezamăgiți vreodată!

 

 

„ACASĂ NU TREBUIE SĂ DEMONSTREZ NIMĂNUI NIMIC. ACOLO SUNT «AL MEU»!”

 

 

• Atunci când oamenii te întâlnesc, își doresc să fii mereu în vervă, să-i faci să râdă, să ai mereu zâmbetul pe buze. Ce faci când nu mai poți? Adică, cine ești, în afară de personajul Pavel Bartoș?
Când nu mai poți, nu ieși. Știi cum e? Câteodată poți să fii supărat, ai probleme ca toată lumea – și eu plătesc taxe, impozite, întreținere, trebuie să mă duc să fac piața.

• Dar acum nu mai citești la coadă!
Da, într-adevăr! Acum, fiind gadget-urile, nu mai citești. Dar urăsc coada – unde văd coadă, chiar și de doi sau trei oameni, o evit. Stau doar dacă nu am încotro, dacă e la farmacie și trebuie să stau la coadă la medicamente pentru copii. Eu fac piața săptămânal. De multe ori, se întâmplă să primesc mesaj când ajung cu mașina în parcare: „S-a terminat laptele”, şi plec să cumpăr.

• Cum faci să te regăsești pe tine însuți, după atâta timp în care ni se pare că ești „al nostru” și că ni se cuvine să te oprim pe stradă?
Acasă, acolo sunt al meu și al familiei mele. Acolo nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic, sunt în familie. Acolo pot să tac, pot să plâng, pot să fiu trist, poate să mă doară orice, fără să fiu judecat, acolo sunt „al meu”!

• Eu cred că scena de teatru îți va rămâne dragă mereu.
Tot timpul!

• Mirajul acesta al unui format de televiziune poate dispărea, ce-ai mai vrea să faci?
Nu știu. Am învățat de la mulți oameni de teatru dar și de televiziune că, mai ales în televiziune, lucrurile sunt efemere, dar cine e actor, actor va rămâne toată viața. Și așa este: actor voi rămâne toată viața! Încerc să gestionez lucrurile, astfel încât să transfer în teatru această notorietate, popularitate pe care mi-o aduce televiziunea. Mă bucur că numele meu de pe un afiș poate atrage public și se vând bilete. Chiar ne-am întors dintr-un turneu în mai multe orașe – Alba Iulia, Turda, Timișoara, Cluj, Galați –, şi-mi spuneau organizatorii că biletele s-au vândut cu o lună înainte și că lumea cere spectacol cu mine. Mă bucură acest lucru, pentru că lumea începe să mă perceapă din ce în ce mai mult ca actor. Și, după ce nu voi mai avea parte de aceste emisiuni de televiziune, voi rămâne actor și voi ști că am gestionat foarte bine acest moment.

• Care este acum echivalentul acelei tabere de la Năvodari, din copilărie? Ce-ți aduce acum actoria, ceva de care să te bucuri la fel de mult cum te bucurai atunci, când obţineai o tabără la Năvodari?
Am un Năvodari în fiecare zi: familia mea! Dar, pe plan profesional, momentele extraordinare au fost: câștigarea Galei Tânărului Actor, intrarea mea la Teatrul „Odeon”, întâlnirea mea cu un regizor senzațional și, bineînțeles, emisiunile de televiziune în care am evoluat : „Vocea României” și „Românii au Talent”.

• Sunt ca nişte tabere la Năvodari!
Da, da! Doresc fiecărui om de televiziune să trăiască ce trăiesc eu în aceste emisiuni – nivelul şi amploarea pe care le au, echipa…, pentru că este foarte importantă echipa! Știi, ai o perioadă în care zici, „Domnule, pot să fac orice, oricând!” Nu este așa! Și în teatru, și în televiziune, dacă nu ai o echipă bună și nu ai contextul favorabil, lucrurile pot ieși la jumătate. Pentru mine, aceste emisiuni sunt toate niște „tabere la Năvodari”!

 

• Vreau să aducem în prim-plan ideea de recunoștință. Te invit să te gândești la oamenii din viața ta, cărora ai vrea să le spui acum „Mulțumesc!” În decursul interviului ai povestit despre oamenii care te-au ajutat şi te-au influenţat în anumite momente. Dacă ar fi să spui din tot sufletul „Mulţumesc!” unui om din viaţa ta, cui ai spune?
Nu există un singur om, există mai mulţi oameni, căci eu am avut şansa să întâlnesc mulţi oameni deosebiţi! Normal că aş începe cu părinţii mei: le mulţumesc că au fost aşa cum au fost, căci şi datorită lor am devenit ceea ce sunt acum! Îi mulțumesc învăţătoarei mele – nu-i pot uita numele! -, Victoria Anton! A fost un om senzaţional, care mi-a spus ce să citesc, cum să citesc; simţise că acasă nu aveam această posibilitate. Doamna dirigintă din clasele a XI-a şi a XII-a, doamna Maria Grecu, mi-a dat încredere.

• Domnului profesor care ţi-a dat banii la admitere?!
Da, domnului profesor care mi-a dat banii atunci, la admitere! După aceea, în facultate, profesorii: Marius Bodochi, Dorin Andone, Vistrian Roman. Tot timpul îi uităm pe cei care contează cel mai mult: doamna Georgeta Orlovski! Doamne, atât s-a chinuit cu mine! Aproape că era să pic examenul la Impostaţie, dar atât de mult s-a chinuit, pentru că a vrut să scoată ceva de la mine! Aproape că am urât-o, la un moment dat, dar au fost momente când nu m-a lăsat! E foarte uşor în ziua de azi: „Hai, măi, nu înţelege? Lasă-l!” Nu era aşa! După aceea, au mai fost oamenii pe care i-am întâlnit după facultate: Radu Penciulescu… Am avut parte de un workshop senzațional, care mi-a confirmat că ceea ce fac e bine. Mulțumesc Galei Tânărului Actor, îi mulţumesc lui Victor Ioan Frunză – unul dintre primii regizori pe care i-am întâlnit și care a cerut enorm de la mine. Apoi, mai sunt Dorina Lazăr, Alexandru Dabija. Sunt aceşti Oameni, şi mai sunt şi alţii, mulţi, şi mi-e ciudă că-i uit!

• În toată povestea vieţii tale, cum ţi-ai defini relaţia cu Dumnezeu?
Au fost etape, au fost momente când nu ştiam cum să mă apropii de biserică, nu prea eram conştient de ceea ce mi se întâmpla. După aceea, a fost etapa de revoltă, în care spuneam: „Dar de ce?”, mai ales când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu tatăl meu. După aceea, a fost o perioadă în care cred că …

• … ai uitat să priveşti spre Cer!
Da! Ştii cum e omul: când are probleme, atunci îşi mai aduce aminte: „Doamne, ajută-mă în clipa asta, şi după aceea, mâine, să vezi ce fac!” Dar, ştii, Dumnezeu stătea lângă mine! Acum, de când am familie, am o relaţie din ce în ce mai apropiată cu Dumnezeu. Ştii cum e, începi să ai o relaţie din ce în ce mai apropiată, să-I mulţumeşti şi să realizezi că toate câte ţi s-au întâmplat de-a lungul vieţii tale au avut un scop. El a fost singurul care a știut. Pentru că, probabil, dacă îmi dezvăluia planurile acestea pe la 16 ani, nu m-aş mai fi revoltat împotriva Lui!

• Îți mulțumesc tare mult pentru sinceritate. În încheiere, te invit să le transmiți un mesaj celor care te apreciază, care îți urmăresc cariera și care au aflat acum povestea ta.
Să aveţi timp pentru voi şi pentru cei dragi vouă! Acum, nu mai târziu, ca să nu regretaţi! Lucrurile sunt atât de frumoase şi atât de simple! Bucuraţi-vă unii de alţii, în primul rând!

 

 

• Interviu publicat în volumul „Să cultivăm recunoștința!” – Editura Trinitas, a Patriarhiei Române – octombrie 2016