„Regele Lear”, una dintre cele mai noi montări ale Naționalului Bucureștean, este o piesă pentru care biletele se rezervă cu mult timp înainte. Săli pline au aplaudat deja acest titlu, care a avut premiera în decembrie 2016, în regia lui David Doiashvili.

De altfel, anul 2016 a fost declarat Anul Shakespeare, pentru că s-au împlinit 400 de ani de la moartea scriitorului. Prin „Regele Lear”, România s-a aliniat scenelor internaționale care, sub sloganul lansat de Marea Britanie – „Shakespeare trăiește”, au omagiat opera acestuia.

Românilor le era dor de o piesă „grea”. Poate așa se explică de ce toate reprezentațiile „Regele Lear” sunt Sold Out. E semn că, măcar din când în când, oamenii se întorc la textele clăditoare și de cultură generală, nu doar revelatoare de emoții temporare. 

Angajamentul pe care publicul îl face, atunci când rezervă un bilet pentru un astfel de titlu, e aproape un legământ că se întoarce la bibliotecă, fie pentru a se pregăti înaintea întâlnirii cu scena, fie pentru a descoperi, cu ochii altei vârste, capodoperele lumii – parcă – dintotdeauna! Sigur, există și cazuri în care întâlnirea dintâi are loc cu piesa, parcă într-un suprem gest de răzbunare a vieții în fața lecturilor importante privite superficial de anii de școală. Așadar, dacă nu știți subiectul, e important să-l căutați pe Shakespeare în bibliotecă, mai întâi, pentru că e păcat să ratați nuanțele fine ale construcției persoajelor din piesă, în montarea lui Doiashvili.

Piesa începe cu o proiecție video în care Bufonul (Marius Manole) întruchipează un frenetic reporter tv, situat la granița dintre domeniile politic și monden, care e în căutare de declarații pe treptele Palatului. Nu oricare Palat, ci tocmai Palatul Parlamentului. Personajele sosesc, unul câte unul, în limuzine și ținute luxoase și, tocmai prin declarațiile pe care le fac, se prezintă publicului. Mai mult decât atât, faptul că „decorul” este arhicunoscut de români – fiind prezent non-stop pe ecranele televizoarelor și în mediul online – lasă senzația că acțiunea vine puternic spre prezent și s-ar potrivi și în România, recent brăzdată de știri asortate piesei.

Odată intrate în scenă, personajele se prezintă la microfon, tocmai pentru că este important să audă ceilalți ce spun; poate mai important decât să se asculte pe sine. Astfel, „replicile” devin „declarații de presă”. Și invers!

Regele Lear (Mihai Constantin) și fiica cea mică, Cordelia (Crina Semciuc) își fac apariția din sală, dintre spectatori – din nou, de parcă ar aparține acestei lumi. Intră în larma aproape enervantă (!) a unor jucării de cauciuc, chițăitoare, întocmai ca acelea pe care le au copiii foarte mici. Este interesant că, pe parcursul piesei, aceste jucării… alunecă în „simfonii”, transformându-și chițăitul – inițial enervant – în fundal sonor pentru stările emoționale traversate de-a lungul piesei. E uimitor cum niște jucării pot „cânta”, asemenea unor instrumente muzicale, acordate la acțiune. Mai mult decât atât, jucăriile colorate – singura pată de culoare de pe scenă (în afară de sângele fals al lui Edmund) reprezintă și regatul și avuțiile pe care Lear le împarte fiicelor – Goneril (Monica Davidescu) și Regan (Raluca Aprodu). Ca și cum, pentru ei, pentru mai-marii lumii, bogățiile și oamenii cei mulți sunt… jucării. Deci, deloc întâmplătoare intrarea (și ieșirea, din final) lui Lear și a Cordeliei din public, cu câte o jucărie în mână! – semn și al apropierii de oameni și al inocenței. De-a lungul acțiunii, niciunul dintre personaje nu ține în mână o astfel de jucărie, ci doar le calcă în picioare!

Decorul, tot, e alb-negru. La începutul piesei, Lear și Cordelia au mai mult negru în costum, la restul personajelor predominând albul. Acest lucru poate însemna că, în fața rigorilor sociale și a standardelor, cel puțin celelalte două fiice par impecabile, dar și că Lear și mezina sa se aseamănă. Pe parcursul acțiunii, odată cu descoperirea și… developarea personajelor, raportul alb-negru din costume și decor evoluează și se schimbă. Ba chiar se inversează.

Bufonul nu e… doar bufon. Este, pe rând, un alter ego al personajelor dar și un confident fidel al acestora. De fapt, de-a lungul piesei, publicul nu are certitudinea dacă e real sau dacă nu cumva e doar o plăsmuire a imaginației celorlalte personaje. Replicile sale „pun virgula” și iau… Oscarul. Bufonul asigură ruperea de ritm și implicarea publicului în acțiune, precum și plasarea acesteia în „acum și aici”. Tot el, bufonul, escaladează fotoliile Naționalului, parcă plutind – la propriu – prin sală, printre spectatori.

Simbolurile sunt pretutindeni. De pildă, cuvântul „bastard” pe care îl folosește Edmund (Tudor Aaron Istodor) în expunerea poveștii sale este definit de un tomberon. Alte detalii interesante sunt șireturile de la pantofi, pe care Edmund i le leagă Contelui de Gloucester (Ioan Andrei Ionescu), tocmai pentru ca apoi tot el să le dezlege – ițele acțiunii. Sau, de ce nu, fâșia de material menită să-l „orbească” pe Lear, atunci când este legat la ochi – este albă, nu neagră, cum, probabil ar fi fost de așteptat. Sau, poate, umbrela lui Lear, care ajunge la Cordelia și care simbolizează atât protecția, cât și ferirea de apa-realitate…

O altă legătură a piesei cu prezentul este faptul că pe Lear îl înebunește cererea celorlalți de a renunța la alaiul său – întocmai cum prezentul le cere celor puternici să se descotorosească de Oameni.

În alb-negrul spectacolului care durează trei ore și jumătate, apa este simbol al lucidității. Și este folosită din plin! Fie personajele se stropesc, pentru racordul cu realitatea, fie se scufundă, de-a dreptul. Dincolo de a fi simbol în descifrarea acțiunii, apa este și o dovadă a tehnicii moderne a Teatrului Național. În unele momente pe scenă plouă, pur și simplu, în alte momente adevărate piscine amortizează jocul de pe scenă. O scenă care urcă și coboară, într-o paradă a ceea ce știe și poate să facă recent renovatul Teatru.

Publicul „Regelui Lear” pleacă în minte măcar cu câteva replici:

„Nenorocirea vremurilor noastre e că nebunii îi conduc pe orbi!”

„Da e da și nu e nu! Nu altfel!” – ca o „explicație” în plus pentru alb-negrul costumelor lipsite de orice nuanță de gri.

„Un om poate să vadă că lumea e pe dos, și fără ochi!”

„Ia-ți ochi de sticlă, prefă-te că vezi și ce nu vezi!”

„Nu e nimeni vinovat pe lume.”

„Dacă vrei să plângi de mila mea, îți pot da ochii mei!”

„Noi venim plângând pe lumea asta și-ncepem să țipăm nemulțumiți când dăm de aer fiindcă vrem-nu-vrem pășim pe această scenă de nebuni”.

David Doiashvili s-a „întâlnit” cu Shakespeare la 21 de ani – acum are 46 – montând „Regele Lear”, pe care îl cunoaște astfel încât își… permite să-l poarte prin timp, să-l îmbrace cum vrea, să-i ridice problema diferențelor dintre generații. Și, apropo de generații! 46 de ani (câți are Doiashvili de viață) au trecut de când pe scena Naționalului Bucureștean, Lear era George Constantin. Acum, sala plină îl aplaudă pe… Mihai Constantin!

Revenirea de trei ori la aplauze a răsplătit munca actorilor. Pentru că această „partitură” îi transformă în actori-dansatori, actori-acrobați, ba chiar actori-scafandri. În piesă se țipă mult, se escaladează sala, se fac scufundări reci în decor. Iar, la final, actorii toți, prinși de mână se înclină simplu. O clipă frumoasă de realitate am surprins-o când, la reverența finală, Raluca Aprodu i-a spus Crinei Semciuc „La mulți ani” – chiar pe 8 ianuarie actrița a împlinit 31 de ani.

Aplauzele sunt pentru fiecare dintre „făuritorii” acestor ore de teatru. Pentru regizor (și decorul și lighting design-ul îi aparțin) și actori! Pentru muzica – ce poartă semnătura Nikoloz Rachveli Memanishvili – și care e… de film – s-ar vinde pe CD, dacă Teatrul ar culege-o anume în acest scop! Dar aplauzele sunt și pentru echipa nevăzută a acestei superproducții care va umple Sala Mare a Naționalului multe stagiuni de-acum înainte!

Share on Facebook

Tweet

Follow us