„Angajare de clovn” de Matei Vișniec, în regia lui Ion Caramitru, este o piesă care aduce publicul Teatrului Național din București într-o experiență complexă. Spectacolul se aliniază cu succes cerințelor moderne de entertainment, fiind atât o invitație la reflectare și introspecție, cât și un show modern, cu light design actual și… ruperi de ritm care te fac să nu te poți hotărî unde să te uiți, mai întâi. Spectacolul va avea premiera pe 8 ianuarie, însă a fost jucat și în avanpremieră, pe 28 și 29 decembrie.
Cu câteva minute înainte de începerea piesei, publicul descoperă în foaier elemente din recuzita unui circ. Destul de multe, însă nu de-ajuns încât să deconspire surpiza din pauză. Sala Studio a Teatrului Național își așteaptă publicul, în forma ei dintotdeauna – o să descoperiți de îndată de ce vă povestesc acest lucru. Încă de la primele minute, sala este inundată de muzică și de lumini – parcă anume pentru a ne purta într-un tărâm de poveste, unde nu mai contează nici timpul, nici spațiul.
Apar, pe rând, trei clovni care se așează la intrarea într-un circ. Chiar dacă niciunul nu recunoaște ușor, fiecare a venit pentru anunțul circului: „se caută un clovn bătrân”. Cei trei clovni – Filippo (Petre Ancuța), Nicollo (Emilian Mârnea) și Peppino (Florin Călbăjos), se cunosc demult, din vremea gloriei altor trupe de circ. Iată-i acum reuniți, atât de asemănători, chiar dacă fiecare este descris prin ochii celorlalți. Cei trei artiști bătrâni de circ – întruchipați în rol de artiști tineri ai Naționalului! – pot fi simbolul oricărui om. Iar înțelesurile ascunse prin textul lui Matei Vișniec merg mai departe… Omului îi e greu să-și recunoască neputința – dovadă că fiecare clovn spune despre celălalt că este ba o ruină, ba o fantomă. Toți trei bat la ușa unui circ și pe toți trei îi sperie, din când în când, răgetul animalelor sălbatice. Întocmai așa, oamenii bat la ușa… lumescului, încercând să fie acceptați într-o societate în continuă mișcare și evoluție, în care, fiecare pare tot mai… expirat. Fiecare clovn îi cere celuilalt giumbușlucuri moderne – semn că ideea adaptării este prezentă, însă nu e asumată personal. Totuși, ei încă mai cred că le pot arăta celor „noi” trucurile vechi, salvându-și astfel profesia. Lumea caută „un clovn bătrân”. Nu-i loc de mai mulți… Deși fiecare dintre cei trei vine cu o istorie apreciată odinioară, acum trebuie să rămână doar unul. În plus, de când clovnii sunt bătrâni?! Nu cumva ei, erau, prin definiție, fără vârstă?! Mai mult, într-una dintre replici, unul dintre cei trei artiști de circ spune că „un clovn nu râde niciodată, el îi face pe ceilalți să râdă”, întrebându-l pe cel asemenea lui „unde ai mai văzut tu un clovn care să râdă?”. Parcă tocmai prin anunțul… discriminatoriu, lumea circului – simbol, poate, pentru o societate, are nevoie de un clovn bătrân, neputincios. Nu se știe dacă pentru a râde de el, sau pentru a-l da hrană animalelor. Anunțul nu spune decât că e nevoie de un clovn bătrân.
Mai mult decât atât, în prima parte a piesei, cei trei artiști de circ nu sunt machiați – nu poarta costum, sunt „civili”. Totuși, publicul nu simte nicio clipă acest lucru. Filippo, Nicollo și Peppo, sunt clovni pe tot parcursul piesei, indiferent de ce costume poartă.
După multe poticniri, cei trei clovni îndrăznesc să bată la ușa circului. Li se deschide o lume de basm, cu pitici și uriași, cu animale dresate și magicieni, cu cadâne și jongleuri. Și, tocmai când să deslușești simbolurile ascunse printre replici, pauza spectacolului invită publicul în foaier, unde apare surpriza despre care vă scriam mai devreme: un spectacol de circ cuprinde foaierul Naționalului. Oare câți dintre spectatorii de astăzi știu că, în locul clădirii Teatrului, prin anul 1930 era amplasat un cort de circ?! Frumos exercițiu al timpului!… Revenind la piesă, pauza este, în sine, un spectacol, mult mai lipsit de simboluri decât cel din „poveste”, însă efervescent și captivant prin momentele propuse. Este ca și cum artiștii de circ vin la teatru, să ne mai invite și pe la ei, pe „acasă”…
Pauza – sau, mai bine spus, spectacolul din pauză – îl răpește pe spectator în „lumea de dincolo de zid”. Revenind la simboluri, fiecare dintre cei din sală face cunoștință cu extremele – uriași, pitici – cu neprevăzutul – magie, echilibristică… cu toate culorile lumii… Însă, la revenirea în Sala Studio, aceasta este de nerecunoscut. Obișnuita sală se transformă într-o arenă de circ, fotoliile deplasându-se, la propriu. Acesta este momentul în care piesa devenită spectacol ajunge la supereticheta de show – lumini feerice, baloane de săpun, muzică…
În partea a doua a piesei, fiecare dintre cei trei clovni încearcă să arate câte ceva din reprezentația pe care ar trebui să le-o ofere celor care decid angajarea. Este momentul când clovnii apar fără vârstă, și, în spatele unui cântec dulce-amar își reconfirmă… masculinitatea pierdută în descrierile din prima parte a piesei – își amintesc de frumoasa Lola, de la trapez. Acum, unul cântă și dansează, altul aduce baloane, ca prin magie – iar spectatorii sunt incluși în poveste – și, când să-și arate momentul și cel de-al treilea, acesta… joacă teatru, lăsându-i pe ceilalți doi să creadă că se simte rău. Ba mai mult, se distrează văzând cum încearcă să-l salveze. Supărați că au fost trași pe sfoară, cei doi clovni sar să-l bată pe „prefăcut” și, în „jocul lor”, îl omoară. Clovnul este scos din arenă de către alți artiști de circ, în liniște, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Practic, în lumea dezlănțuită de dincolo de zidul la care așteptau, prietenii devin rivali. Iar cei trei clovni, de fapt, nici macar nu au apucat să-și arate giumbușlucurile în fața unor angajatori, ci în fața noastră, a publicului tăcut al poveștii din poveste. Și, dacă ne gândim mai bine, anunțul „angajare de clovn” este atât de… impersonal încât pare că pe el, pe clovn, nu-l angajează nimeni anume, ci el singur se angajează într-o slujbă-crez.
Modul în care Caramitru a văzut textul lui Matei Vișniec este captivant. Practic, spectacolul are de toate – substanța poveștii celor trei, divertisment oferit de artiștii Circului Globus, light design de basm datorită lui Chris Jaeger. Cei trei tineri actori ai Teatrului Național – pe care-i știam talentați și la muzică, din spectacolul „Magic Național” – oferă „suplețe” clovnilor bătrâni pe care îi întruchipează. Atenția pentru detalii este prezentă în realizarea decorului care poartă semnătura Florilenei Popescu Fărcășanu, care ascunde un indiciu despre viață în „mâzgălitura” de pe ziduri – „Le cose belle della mia vita non sono cose”. Am remarcat, de asemenea, că anunțul care stă lipit departe de sală, totuși – este cât de poate de atent lucrat. Deși l-am putut citi doar prin lentila aparatului de fotografiat – fiind la o distanță considerabilă chiar și de primul rând – acesta conține toate detaliile. Wow!
Matei Vișniec, care a devenit unul dintre cei mai jucați autori din România, după căderea comunismului, apreciază că piesa „Angajare de clovn” este specială, pentru domnia sa: „Este o piesă care m-a însoțit ca o stea bună în momentul când am traversat Europa de la Est la Vest, când am trecut dintr-un spațiu cultural în altul, de la o limbă la alta, în căutarea unei noi identități. Am scris această piesă prin 1986, când eram deja obosit de literatura cu «cheie», chiar și de «rezistența prin cultură». Scrisesem foarte multe pagini alegorice, pline de metafore denunțătoare, doldora de aluzii și de ironii la adresa puterii și a formelor de spălare pe creiere, inventate de puterea comunistă. Aveam 30 de ani în 1986 și mă puteam lăuda cu trei volume de poezie publicate, cu douăzeci de piese care circulau în manuscris, întrucât nu le accepta niciun teatru și cu un roman pe care mi-l refuzau toate editurile. În acel moment, am simțit primul simptom de oboseală și, inspirat de Fellini, am scris această poveste realistă, umană, despre trei clovni bătrâni de care nu mai are nimeni nevoie. Mă simțeam, poate, și eu puțin îmbătrânit într-o Românie în care nu se vedea nicio speranță la orizont… Iar clovnii mei erau ultimii «gladiatori» în viață, dispuși, printr-un ultim sacrificiu, să salveze ceea ce se mai putea salva: arta spectacolului. Această piesă mi-a purtat noroc. După ce am tradus-o în franceză, și-a găsit imediat ecou în Franța și în alte țări, a fost unul dintre marile mele succese la Avignon, dar și în Germania, Italia, Statele Unite, Brazilia, Rusia, Turcia, Polonia”. Dintre toți artiștii circului, Matei Vișniec i-a iubit mai mult pe clovni: „Ei transmiteau multe mesaje simple și frumoase. De exemplu, că viața este și râs și plâns deopotrivă, că libertatea interioară poate să spargă zidurile închisorii exterioare. Clovnul este personajul care râde plângând și plânge râzând, iar în tradiția Europei, măscăricii și bufonii au fost, uneori, singurele personaje de la curțile regilor și ale nobililor care aveau voie să spună adevărul, ba chair să-și ironizeze stăpânii și să-și râdă de mai-marii lumii. Pe clovni i-am văzut și ca pe niște purtători de oglinzi sparte în care se reflectă strâmb lumea reală. Iar uneori ei pot fi și sadici, ba chiar monstruoși, atunci când societatea ne transformă pe toți în clovni debili și fără talent, în marionete ale societății de consum (după ce am fost marionete ale unor dictatori). Iată că astăzi «clovnii mei» urcă pe scena Teatrului Național din București și acest lucru mă umple de imensă bucurie și pentru că se regăsesc sub bagheta unui artist pe care îl admir enorm din adolescență, Ion Caramitru, și încarnați în trei admirabili, atipici și clovnești actori-muzicieni”.
Ion Caramitru a simțit potențialul piesei. „De când am citit «Angajare de clovn», am simțit imediat că piesa este inspirată dintr-o realitate precisă, legată de artistul de circ, care este poate cel mai neajutorat, din punct de vedere social. Arta sa, cel puțin în rigorile sistemului în care trăim și acum, nu necesită studii universitare sau diplome care, luate în calcul la salarii și pensii, să le ofere clovnilor un sprijin material. Ceea ce m-a atras la această poate cea mai jucată piesă a lui Matei Vișniec, atât în țară cât și în străinătate, a fost, pe de-o parte, faptul că aveam actorii pentru spectacol. Este vorba despre cei trei tineri care, de acestă dată trebuie să joace, în prima parte, bătrâni, ei fiind și cei mai noi angajați ai Teatrului Național. Al doilea element decisiv a fost faptul că Sala Studio este extrem de generoasă în a-și modifica geometria”.
„Angajare de clovn” este un spectacol total. Cei mici se vor distra pe cinste în momentele de circ, cei mari vor medita la înțelesuri ascunse în replici, iar cei atenți vor fi înțeles deja invitația de a verifica, din când în când, și programul Circului Globus, care a onorat atât de frumos invitația Teatrului Național!
