Gura Râului este locul în care ușile nu se încuie niciodată, iar oamenii merg la Sărbători îmbrăcați în straie populare românești. Aici l-am întâlnit pe Preotul Ioan Peană, un Părinte cu har ales, cu bunătate în privire și în glas. Dumnezeu i-a dat o lucrare de seamă prin aceea că a fost omul de încredere al Înaltpreasfințitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, dar și unul dintre puținii care l-au cunoscut îndeaprope pe Părintele Arsenie Boca. După întâlnirea cu Părintele Peană, pentru mulți, Gura Râului a devenit Gura Raiului!
- Oamenii cei mai de seamă ai neamului nostru, în general, rămân într-o zonă de discreție. Își văd de misiunea lor de la Dumnezeu, într-un loc, fără a face „gălăgie” în jurul lor.
Așa au fost sfinții… Sfinții întotdeauna s-au ferit de „lume”.
- Ce le-ați spune celor care nu vă cunosc și care află astăzi că Părintele Ioan Peană din Gura Râului trăiește ca un om model pentru comunitatea din care face parte? Ce le-ați spune despre dumneavoastră?
Ah, păi despre mine puțin le-aș spune. Le-aș spune că mă consider printre cei mai păcătoși, pentru că niciodată nu facem cât trebuie să facem pentru Dumnezeu, cât trebuie să facem pentru sufletul nostru… De ce?! Pentru că suntem atât de împărțiți, atât de rupți în noi înșine… Noi avem acea ființă a noastră care este ca o urzeală. Băteală, băteală și urzeală – așa este și viața noastră, cu bune și cu rele, indiferent ce-am fi. Dar, oricum, știu un lucru: sfinții întotdeauna s-au ferit de ochii lumii și de slava ei. Era un Părinte – Efrem Ganca, din Orlat, unde am profesat ca preot chiar după dumnealui. Și-mi spunea, printre altele „lumea e carul diavolului”. Extraordinar! Mi-au rămas în minte aceste cuvinte. Lumea te ridică și ea te trântește. Privim și astăzi ce se întâmplă în jurul nostru: vezi, lumea ovaționează până într-o zi și, într-o altă zi gata, îi dărâmă pe cei ovaționați și îi urăște de moarte. Indiferent despre ce domeniu vorbim: politic, religios… oricum. Asta este lumea!
- Sunteți, cumva, ferit de lumea cea multă aici, în Gura Râului. Aveți rostul dumneavoastră, oamenii vă respectă și vă prețuiesc. Sunteți de aici, nu?
Da, aici m-am născut!
- Care a fost profesia pe care v-ați dorit-o, prima dată?
Pe mine, părinții n-au vrut să mă lase să plec. Mai demult era rânduială ca feciorul să rămână acasă, în curte, să ajute părinții, să rămână moștenitor.
- Părinții de profesie…
Țărani. Părinții mei nu au avut haine „nemțești”, adică din acestea, obișnuite astăzi. Ei au avut numai haine românești. Adică portul popular – cămașă, șerpar și izmene sau nădragi, pentru iarnă. Cu ele lucrau, zi de zi. Mergeau la munte. Tatăl meu, la fel ca oamenii de aici, era tăietor de lemne și crescător de animale. Agricultură făceau mai puțin, că pământ nu e mult. Cam aceasta era preocuparea lor – creșterea animalelor și muntele. Mergeau la munte cu săptămâna. Plecau duminica noaptea, pe la două-trei, pentru că mergeau cu boii… După aceea au apărut caii. Plecau noaptea ca să ajungă acolo dimineața. Deci, sunt născut într-o familie de țărani și, trăindu-mi viața printre țărani, am avut pentru ei o deosebită dragoste, pe care ei mi-au răsplătit-o cu cinste și iubire.
- Câți frați erați acasă?
Eu nu am avut frați. Am suferit din cauza aceasta. Am fost singur la părinți. Pe mine m-a avut mama după mulți ani de la căsătorie.
- E și asta o minune!
A fost, pentru că mama mi-a spus că n-a mai fost nici înainte, nici după mine… Era creștină – așa cum erau mai toate femeile, mai ales de la țară, dar și de la oraș. În vremea aceea oamenii erau credincioși, dar nu erau cultivați în teologie, cum sunt astăzi. Pentru că astăzi cunoaștem mult mai multe, în toate domeniile. Și în teologie, și în medicină, și în justiție. În toate ramurile se cunosc acum mult mai multe lucruri decât în vremea aceea, acum 70 de ani. Mama m-a avut după mulți ani de la căsătorie, când, normal, femeile, de multe ori, nu mai pot face prunci. Iată că ea a fost învrednicită de Dumnezeu să aibă un fiu aproape de bătrânețile ei.
- Câți ani avea mama când v-a avut?
Mama avea 36 de ani.
- În perioada primilor ani de viață, ați avuto legătură specială cu Dumnezeu? Ați simțit o chemare anume?
Nu…
- Când și cum L-ați descoperit pe Dumnezeu?
Eram un copil obișnuit. Eram un copil zburdalnic, un jucăuș, un dansator. Am făcut sport, am făcut Școala Sportivă de Gimnastică, am fost în cantonamente, am fost la campionate. Atunci nu mă gândeam să fac Teologia. Cred că a fost o Chemare. A fost un Destin, dar fără să-l simt și să-l cunosc.
- Până la Teologie, v-ați dorit să lucrați în fabrică?
Eu când am terminat școala de aici, de la Gura Râului, părinții nu au vrut să plec de lângă ei. Trebuia să rămân acasă, să lucrez la pământ cu ei.
- Fiind și singurul copil…
Fiind și singurul… Tatăl meu nici nu voia să audă să plec. Eram fecior, purtător de nume… Aici, la școală, am fost un copil bun la învățătură. Am fost o fire zburdalnică, așa cum am spus mai devreme și, în clasa a șaptea, când am terminat școala elementară, dirigintele meu, Inocențiu Șchiopu a venit acasă la noi și a spus „Bade Ioane, te rog să-l lași pe Onu – în zona noastră la „Ioan” se zicea „Onu” – să se ducă la școală. „Nu-l las, că nu-l fac popă”. Asta era o vorbă așa, din popor, de la oamenii simpli, pentru că doar preotul avea mai multă carte. „Lasă-l, că greșești dacă nu-l lași!”, i-a tot spus dirigintele. Și pe mama a convins-o, spunându-i „lăsați să se ducă și copilul ăsta la școală că e păcat de el să-l țineți aci. Să facă o școală și, după aceea, să vină acasă”. Și așa am plecat și m-am înscris la o școală profesională. La „Independența” din Sibiu. Îmi plăcea mecanica, îmi plăceau șuruburile. Trei ani am frecventat cursurile și am învățat meseria de lăcătuș-mecanic, la o clasă a Arsenalului – o unitate militară cu care a avut contract Școala „Independența”. Am terminat școala profesională, am fost angajat acolo și, pe urmă, am urmat liceul. În timpul acesta, am stat în gazdă la un preot greco-catolic care n-a trecut la ortodocși în anul 1948, când a fost trecerea la Biserica Ortodoxă și a fost închis politic până în anul 1964, când a fost o grațiere care a ajuns și la Părintele acesta, Dumitru Coțofan. La el am stat în gazdă șase ani. În acea perioadă am început să simt o oarecare influență asupra mea.
- Întâlnirea cu acel Om v-a apropiat mai mult de Dumnezeu.
Da. Ei au fost o familie fără copii. Soția Părintelui Dumitru Coțofan a murit când el a intrat în închisoare. El s-a recăsătorit apoi…
• A murit din cauza supărării?
Probabil că și din cauza supărării – știind că a fost condamnat nevinovat… Era un om curat, atât de blând încât mă impresiona bunătatea lui. Niciodată nu l-am auzit să ridice tonul. El s-a recăsătorit cu fosta mea educatoare din grădinița din Gura Râului, Elisabeta Henteș, născută în Ocna Sibului.
- Plăteați chirie acolo sau vă luaseră de suflet?
M-au luat de suflet. Eu aprovizionam casa; la două-trei săptămâni mergeam acasă la mine, la Gura Râului, și aduceam de toate pentru toți. Ei au considerat că nu-mi pot lua bani pentru că eram un copil și aduceam mai mult decât dacă ar fi fost să plătesc chiria. Am stat la ei și am fost foarte îndrăgit. În același timp lucram și studiam și la liceu.
- Ce ați înțeles cel mai de preț atunci, de la omul acela?
De la omul acela am perceput bunătatea, blândețea și cinstea. M-a impresionat foarte mult și eu așa vedeam: preotul – un om desăvârșit. Un om curat. Așa a fost Părintele Dumitru Coțofan.
- V-a explicat și v-a tămăcit cumva și lucrurile care țin de apropierea de Dumnezeu, mai mult decât ați apucat să învățați acasă, în familie, înainte de a-l cunoaște pe Părintele Arsenie?
Nu, mai puțin. Când eram în clasa a XI-a, ultima clasă de liceu, spunea „Măi, Nelu, de ce nu faci Teologia?”. Nu m-am gândit la Teologie… Am vrut să fac ICEF-ul – Institutul Central de Educație Fizică și Sport, pentru că făceam sport. La un moment dat, când eram în clasa a XI-a, s-a întâmplat ceva. Atunci, în vremea aceea, veneau de la Miliție și primilor cinci din fiecare clasă li se oferea posibilitatea de a-și continua studiile la Facultatea de Miliție. Printre acești elevi am fost și eu. A venit un ofițer, un căpitan – țin minte și cum îl chema, Suciu – și ne-a spus „Voi vă pregătiți, mai aveți câteva luni până la terminarea școlii și veți merge să dați examen la Facultatea de noastră. Eu am fost foarte încântat și agream ideea – era ceva nou, o provocare pentru mine…
- Și cum v-ați dus la… Teologie?
Am venit acasă. Tatăl meu murise. Am spus „Mamă, mă duc la Școala de Miliție”.
- Deci tata n-a apucat să știe că sunteți preot…
Nu. Eram în anul al doilea de liceu când a murit. Am venit acasă și i-am spus mamei despre Miliție. Mama a început să plângă de îndată și mi-a zis: „Tu? La Miliție? Tu știi că Miliția bate? Milițienii sunt răi, milițienii fac rău și tu te duci acolo?! Tu nu ești potrivit pentru a fi milițian”.
- Vorbea despre ce se știa din politica acelor vremuri…
Da, mama știa mai multe decât mine. Ea atunci mi-a spus: „Nici să nu te gândești, să nu te aud că te duci la Miliție”. L-am anunțat pe domnul Suciu că eu nu merg, că nu vrea mama. Părintelui Dumitru Coțofan îi ziceam „Unchiul”, chiar dacă nu eram rude. Ne obișnuisem ca într-o familie. El mi-a spus „Du-te și fă Teologie!”. Atunci erau două facultăți de Teologie – în București și în Sibiu. Acum sunt multe. M-am dus la Facultatea de Teologie și, când am văzut materiile pentru admitere… greacă, latină…! Eu n-am făcut nimic din acestea în liceu. Acestea se studiau în Seminarii. Cu toate acestea, atunci intrau foarte mulți liceeni la Teologie, acum intră mulți seminariști. Există un destin și o lucrare nevăzută a lui Dumnezeu: cât am stat acolo a mai venit un băiat să se uite și el la anunțuri la avizier. Și, cum ne gândeam noi că nu studiasem greaca și latina, deci că nu prea avem cum intra, vine un băiat tânăr și ne întreabă dacă vrem să dăm examen la Teologie. I-am spus de greacă și latină, că nu știm, iar el s-a oferit să ne învețe, să ne mediteze la aceste materii.
- Cronologic… a doua Întâlnire importantă din viața dumneavoastră!
Da. Mai erau două-trei luni până la examene. El terminase Teologia. Se numea Bar Romulus. Eu i-am spus că merg. Colegul pe care tocmai îl întâlnisem, n-a mai venit. La pregătire mai erau doi băieți, de la Câmpeni, din Munții Apuseni – Oneț și cu Trifa. Limba greacă – altă scriere… Mi-a spus că declinările și conjugările trebuie învățate pe de rost. Am învățat mecanic și greacă, și latină. Mai erau cunoștințe religioase – probă eliminatorie. Și am reușit!
- Ce a spus mama?
Când m-am hotărât, i-am spus mamei „Mă duc la Teologie!”. A plans în acea clipă. A spus „Asta e pentru tine, nu Miliție!”. Ea, săraca, niciodată nu mi-a spus să mă fac preot, până atunci. Când făceam meditații cu Romulus Bar și mai erau două-trei zile până la examen, când ne-a spus că suntem gata, l-am întrebat cât mă costă. „Plătiți dacă reușiți”, mi-a spus.
- Ce frumos, și cât de rar!
Un gest extraordinar, sigur! N-a vrut să ne ia niciun ban, la niciunul.
- Ați reușit la Admitere, la Teologie, ați trecut cu bine prin facultate… Cum se face că ați ajuns un om important pentru Biserică?
A fost lucrarea lui Dumnezeu. În primăvara anului al patrulea de Teologie – deci a ultimului an – a apărut un anunț în ziarul „Flacăra Sibiului” că au nevoie de un șofer la Mitropolie. Eu mai aveam câteva luni, terminam, nu eram căsătorit și m-am gândit ce-ar fi să mă duc acolo. Aveam permis de conducere pentru toate categoriile, luat de ceva vreme.
- Erați și student la Teologie…
Când m-am dus, ei aveau nevoie de șofer profesionist pentru o mașină Volga. Trebuia să fie angajat, eu eram încă student. Am lăsat o cerere la secretariat.
- V-a fost în favoare faptul că erați student la Teolgie?
Întâmplarea… Nu cred că m-a favorizat faptul că eram student la Teologie. Mie îmi plăcea să citesc. Mergeam foarte mult la bibliotecă. La Bibliotecă era director Părintele Beju. Tare mult mă îndrăgea el, îmi zicea „Ionică”. Și duhovnicul meu tot „Ionică” îmi zicea. Când am mers o dată la Bibliotecă i-am spus „Uitați, Părinte Director, am găsit un anunț și am făcut cerere”. „Da? Tu ai permis așa cum este necesar?”. I-am spus că am. Îl luasem din pasiune. Întotdeauna eram preocupat să fac cât mai multe. „Măi, Ionică, măi, dacă e vorba așa, lasă că vorbesc cu Înaltul!”. Știa de postul acesta. El îl cunoștea foarte bine pe Înaltpreasfințitul Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului. Eu, atunci, nu știam acest lucru. În câteva zile, m-a dus la Înaltul! Eu, un student, dă-ți seam ace emoție să ajung în fața Mitropolitului. Mitropolitul m-a întrebat „Tu poți conduce o mașină?”, când m-a văzut așa tinerel. „Cred că pot”, i-am răspuns. De unde era să știu eu dacă pot sau nu, că nu aveam mașină… Și m-a angajat. Eu am fost angajat cu ora – când aveau nevoie de mine, mă chemau.
- Deci ați fost, mai întâi, angajat ca șofer la Mitropolie, apoi ați devenit preot.
Da. Eram necăsătorit. Am stat un an și ceva acolo, așa.
- Preot sunteți din…
1975, în Orlat. Am fost și la Gura Râului. Acum sunt pensionat. De ce la Orlat… Am fost odată cu Mitropolitul la București, cu Volga lui, că șoferul lui a avut o problemă. Tot discutând, știind că sunt din Gura Râului, a spus să merg la Orlat, că postul de acolo devenea vacant. Eram pe punctul de a mă căsători, m-am căsătorit și m-a și hirotonit imediat. Am fost diacon o perioadă de timp, la Prea Sfințitul Visarion Aștileanu, un mare om, de mare ținută.
- Mama a trăit să vă vadă preot?
Preot nu m-a văzut niciodată, dar m-a văzut îmbrăcat în veșminte preoțești. La nunta mea. Eu nu am făcut nuntă, am făcut o masă acasă. A fost nuntă fără muzică, fără fast, că mama era foarte bolnavă – tot cancer, ca tata.
- Dar știa că o să deveniți preot!
Da! Eram deja licențiat în Teologie când dumneaei a murit.
- Vă amintiți ce v-a spus, ultima dată, mama?
La nunta noastră a fost și Mitropolitul – că am făcut Cununia la Catedrală, ca să vină și Mitropolitul la slujba Cununiei. Când m-am cununat, Înaltul mi-a dăruit un rând de veșminte preoțești. Și acum le am și voi fi îngropat cu ele. Așa le-am spus copiilor. Cu veșmintele acelea am fost prima dată când am slujit și cu ele să fiu și înmormântat. Maicile de la Mitropolit m-au ajutat și au făcut mâncare pentru acasă, la nunta mea, pentru că mama era bolnavă. Mama, când m-a văzut îmbrăcat în veșminte… Maicile au spus „Haide de te îmbracă, să te vadă mama!”. Veșmintele nu erau sfințite, m-am putut îmbrăca și dacă nu eram hirotonit. Mama mi-a spus „Acum pot să mor liniștită!”. Și știi cât a mai trăit?! O săptămână!
- Ați avut multe întâlniri importante, sunt convinsă că ați cunoscut oameni aleși. Dintre toate aceste întâlniri, poate cea mai importantă este cea cu Părintele Arsenie Boca, mai ales pentru ceea ce reprezintă acum acest Părinte pentru România. Cum l-ați întâlnit?
Tot o întâmplare de la Dumnezeu. Eu pe toate le pun pe seama asta. Mai ales lucrurile mari din viața noastră sunt îngăduite sau sunt sub grija lui Dumnezeu. Cum a fost: am ajuns șoferul Mitropolitului, după ce șoferul său s-a pensionat. După ce am fost angajat la Mitropolie, imediat, într-un incident nefericit a murit Părintele Picu – îl chema Septimiu Velțan – șoferul Preasfințitului Visarion Aștileanu. Prea Sfințitul Visarion Aștileanu m-a luat pe mine, ca șofer. Preasfințitul Visarion m-a apreciat. A fost numit Episcop la Arad, a vrut să plec cu dânsul la Arad, dar nu m-am dus. Am rămas la Sibiu și, după puțin timp, am ajuns șofer la Înaltul. Acum începe drumul care m-a dus spre Părintele Arsenie.
- Părintele Arsenie ce grad bisericesc avea la București?
Nu avea niciun grad, nu avea dreptul să slujească. N-a avut dreptul să slujească, pentru că și el a fost închis politic și i s-a luat dreptul de slujire.
- La București, când l-ați întâlnit, care era postura sa în ale Bisericii?
Nu avea voie să îmbrace veșminte bisericești, nu avea voie să slujească. Când l-am cunoscut eu era pictor la biserica din Drăgănescu.
- Deci era pictor de biserică.
Pictor de biserică. Stătea în București și făcea naveta. Mergea cu tramvaiul 12 sau 2 până la capătul liniei de pe Șoseaua Alexandriei, de acolo lua autobuzul de Mihăileni și mergea până la Podul Argeșului și, de acolo, mai mergea pe jos încă vreo doi kilometri.
- Practic, ce v-a adus în casa Părintelui Arsenie?
Am fost cu Mitropolitul Nicolae Mladin. Am ajuns în casa lui, prin duhovnicul lui. Duhovnicul Părintelui Arsenie era Părintele Nicodim Zaharia, care este înmormântat la Prislop, la picioarele Părintelui. Era duhovnicul Părintelui Arsenie! Când am mers odată la București, Părintele Nicodim – era apropiat de Părintele Arsenie și de Mitropolit, a aflat de la Înaltul că lucrez pentru el.
- De ce se mergea la Părintele Arsenie Boca? De ce înaltele fețe bisericești mergeau la București, la Părinte?
Nu mergeau. Numai Mitropolitul Nicolae Mladin… Ei au fost colegi la Sâmbăta. La Sâmbăta a fost Părintele Arsenie, Înaltul și Părintele Serafim Popescu. Trei călugări.
- Deci, în perioada aceea, Biserica nu îl privea pe Părintele Arsenie cu o deschidere mare…
Deloc!
- Și cel care i-a fost aproape…
… A rămas doar colegul lui. Colegul și prietenul lui din mânăstire, care devenise Mitropolit.
- Când ați intrat pe ușă, prima dată…
Prima mea întâlnire cu Părintele Arsenie a fost când am mers cu Părintele Nicodim, duhovnicul lui. Atunci m-a trimis Mitropolitul, cu mașina lui, pe Strada Doctor Petrini, în Cotroceni, aproape de Academia Militară. Părintele Nicodim m-a prezentat.
- Vă amintiți ceva de atunci, special?
A fost ceva. Mi-a spus niște lucruri anume despre mine. În rest, atunci nu se putea vorbi la telefon. Telefoanele erau ascultate. Am fost omul de încredere, până la moartea Părintelui Arsenie. Mitropolitul a avut un calvar. În ultima parte a cărții „Duhovnicul de taină. Părintele Arsenie Boca” am și scris „Calvarul unui Mitropolit”. Acolo am înlăturat unele lucruri compromițătoare, pentru că nu s-ar fi compromis numai unele persoane, ci chiar mai mult. Trebuie să ținem cont de timpurile din acea vreme. Și-atunci le-am omis conștient. Multe le știe Dumnezeu. Eu am pus numai atâta cât e de cuviință.
- În prezent, România creștină, sprirituală se împarte în două categorii… Sunt cei care cred că Părintele a fost, cu adevărat, un sfânt și ceilalți, care sunt sceptici în ceea ce privește imaginea sa și în legătură cu lucrurile pe care le-a făcut în timpul vieții. Se spune că, atunci când a fost înmormântarea mamei sale, ar fi ieșit din celula de închisoare și, cumva, ar fi fost la înmormântare.
Pe mama sa o chema Creștina.
- L-ați cunoscut după anii de închisoare…
L-am cunoscut în anul 1976.
- În perioada, poate, cea mai importantă. Vorbea despre acele momente? Sunt convinsă că lucrurile de Taină trebuie să rămână astfel… dar, în ceea ce privește acest lucru, ce ar trebui să știe oamenii?
Era un om foarte modest. Un om care vorbea puțin despre trecut. El s-a descoperit oamenilor, cu harul său, prin momentele în care oamenii intrau în biserică. Am fost de multe ori la Drăgănescu, dar am fost de multe ori acasă, pe Strada Dr. Petrini. Acasă eram între patru ochi: eu și el. Îi plăcea pâinea de aici, din zona noastră. Totdeauna când mergeam la București îi duceam pâine de casă, de la țară, lapte și vin.
- Nu purta veșminte bisericești… Cum se îmbrăca?
Nu, niciodată. Se îmbrăca obișnuit. Avea o barbă foarte scurtă, niște ochelari cu rame aurii, subțiri. Părintele ducea o viață de sfințenie chiar dacă nu l-am văzut niciodată în reverendă.
- Vorbea despre Dumnezeu?
Puțin.
- Primea credincioși acasă?
Acasă, nu! Niciodată! Acasă nimeni nu intra. Eu intram foarte pe ascuns, să nu fiu văzut de cineva. Îmi spunea cam când să vin, de la o vizită la alta.
- Pentru că, fără doar și poate, harul pe care îl avea Părintele era știut și de mai-marii vremii, de milițieni – apropo de gândul dumneavoastră dintâi – v-ați temut vreodată pentru viața dumneavoastră, pentru că erați de încredere?
Era știut de toți. Am avut momente în care m-am gândit la asta și cred că a fost chiar și o încercare de a se face ceva cu Mitropolitul și cu mine. Nu pentru mine, ci pentru Mitropolit. Odată ni s-a fixat un drum de la București la Sibiu – „Pe acolo să mergeți!” și eu i-am spus Mitropolitului că „De ce ne-a cerut… era cineva important care ne spusese…” Și Înaltul a avut un moment în care a spus „De ce ni se cere să mergem pe acolo? Hai să schimbăm traseul”. Și, când am ajuns în Sibiu, pe traseul schimbat, a venit cineva la Mitropolie, imediat, și a înjurat… „Pe unde ți-a spus să mergi?!”. Atunci mi-a spus și Mitropolitul – „Uite, vezi, de ce ni s-a spus «Pe acolo trebuie să mergeți!»?”.
- Credeți că misiunea de a-i fi aproape Părintelui Arsenie a fost cel mai important lucru pe care vi l-a dat Dumnezeu?
Cred că da. Cred că cel mai important lucru a fost și pentru că mi-a rânduit Dumnezeu să cunosc un om ca Mitropolitul. Mitropolitul era un om de o mare bunătate. Cine mergea și îi spunea ceva… el credea. Atât era de bun! Nu voia să creadă că omul minte sau e duplicitar.
- O pildă importantă pe care o aveți din acele momente?
Ultimele cuvinte pe care le-am avut cu Mitropolitul. Și, pe urmă, s-a și terminat… Am mers odată, de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, pe ploaie, după-amiaza, de acasă, cu Părintele Șpan – fie iertat, era nașul meu și era preot în Gura Râului, – am mers și cu preotesele noastre la Mitropolit, la Mânăstirea Brâncoveanu. Când am ajuns, Înaltul mi-a zis: „Măi, Ionică, acum pe mine m-au terminat comuniștii”. Astea au fost vorbele: „Pe mine m-au terminat comuniștii! Tu să-ți vezi de treabă!”.
- Și de ce a murit?
A avut o istorie!… A fost o istorie întreagă cu moartea lui. În carte am scris ceea ce mi-a spus un Părinte, Gheronte, care a fost găsit mort în chilia lui. Era foarte pornit pe lucrurile astea și eram singurul căruia putea să-i spună…
- Deci, când Mitropolitul a zis „M-au terminat comuniștii!”, știa că i se pregătește finalul…
Da! Știa. „M-au terminat comuniștii! Tu să-ți vezi de treabă!”. Deja era pregătit finalul. El a fost dus la Spitalul 9 în București…
- Deci nu a fost boală, ci…
N-a fost boală. Pentru că… și cu aceasta este o poveste întreagă. O parte am scris-o în carte, la „Calvarul unui Mitropolit”. I s-a pregătit… un fel de boală mintală.
- După moartea Mitropolitului, ați rămas în continuare alături de Părintele Arsenie?
Am rămas în continuare, până când a murit. Deci, până în 1989. În 1989 s-a retras la Sinaia. Acolo era o casă, unde erau niște măicuțe și unde s-a retras.
- Părintele Arsenie de ce a murit?
Presupuneri sunt foarte multe, dar Dumnezeu singurul le știe. Fel și fel de lucruri se vehiculează, dar realitatea și adevărul-adevărat cred că nimeni nu îl știe.
- Când l-ați văzut ultima dată pe Părintele Arsenie?
L-am văzut ultima dată pe Părintele Arsenie în București. Când l-am văzut în București era tot mai sfârșit și spunea că-i vine sfârșitul. Și mie îmi zicea: „Să fii om! Vezi de parohie, vezi-ți de credincioși!”.
- Era bolnav…
Nu știu ce boală era, dar era o boală de neputință – că nu era o boală să zici că e diagnosticat cu ceva. Și gata! A zis că va pleca de acolo… A plecat. Cine a intrat în casa lui, după ce n-a mai fost… Am tot spus că, vreodată, când am să merg în București am să mă duc să văd. În carte nu am scris numărul casei, pentru că cei care au editat cartea m-au sfătuit să nu-l scriu ca să nu se iște acolo un tărăboi. Să știi că Părintele Arsenie n-ar fi vrut… Părintelui Arsenie sunt convins că nu-i place ceea ce se întâmplă cu această publicitate ce i se face.
- Am văzut icoane-fotografie cu chipul Părintelui Arsenie și în magazine care nu au legătură cu religia și spiritualitatea, ba chiar și pe tarabe. Unii cerșesc și la semafoare folosindu-se de astfel de imagini… Ce ar trebui să facem astfe încât să Părintele să fie conștientizat și asumat de către români, dar să nu trecem în extremă… Cât credeți că ar fi vrut Părintele să fie în atenție?
Nu ar fi vrut nimic din ceea ce este acum. Pentru că era un om foarte discret! Un om echilibrat, încărcat de o sinceră smerenie.
- La Prislop se găsesc de cumpărat icoane atât de mari și oamenii cumpără multe, cu cât mai mult luciu!
Deja a ajuns afacere. Numai afacere, numai comerț, ceea ce Părintele ar detesta. Dacă ar trăi acum, cred că i-ar bate cu biciul, pe atât ar fi de supărat să vadă ceea ce se întâmplă cu istoria lui.
- De ce se duc românii în pelerinaj la Prislop? Ce face ca numărul acestor oameni, care merg acolo, să fie atât de mare?
Se săvârșesc minuni la mormântul Părintelui. Eu nu merg des. Eu nu merg des pentru faptul că atunci când ajung acolo și văd atâta lume mă gândesc Doamne, câți dintre oamenii aceștia vin cu fior?! „Mergem la Părintele!”. Parcă Părintele ar fi așa… să mergem să cerem!
- Ce ar trebui să cerem?
Să nu cerem nimic. Numai „Doamne, fie voia Ta!”.
- Cum se merge la un astfel de loc sfânt?
La un loc sfânt se merge în smerenie și fără cereri. Când mergem cu cereri, mergem cu interes. Deci dacă avem interes, de aceea ne ducem, că altfel nu am merge. Să mă duc ca și când nu îmi trebuie nimic decât să ajung, să-mi pot aduna mintea și să mă pot conecta cu ceea ce este acolo – fie Părintele, fie oricare sfânt. Să nu avem gândul „Doamne, am venit până aici, ajută-mă să fac un anumit lucru, ajută-mi să reușesc în cutare lucru”.
- Putem spune „Doamne, Îți mulțumesc!”.
„Doamne, Îți mulțumesc!”, da, dar nu pentru… orice. Că am ajuns acolo, să zicem „Doamne, Îți mulțumesc”!
- Și pentru tot ce este bun în viața noastră!
Aia știe! Și Dumnezeu știe, și Părintele știe. Dar nu trebuie să-I cerem.
- V-a apărut oare, în vis, Părintele, după ce a trecut la cele veșnice?
Nu. Dar, de multe ori, eu mă consult cu el prin faptul că îmi amintesc ceea ce îmi spunea, în anumite probleme. Și, mai ales, din ce spunea pentru Mitropolit. Că eu mergeam și spuneam ce avea de zis Mitropolitul, iar Părintele îmi spunea ce să-i spun. Fără hârtii, fără nimic.
- Deci nu vă notați, totul era în minte.
Nu notam. Și el spunea „Notează-ți un lucru, dar ai grijă să nu te prindă! Și în momentul când ai spus cuiva că tu vii la mine, pentru Mitropolit să știi că ești descoperit. Și îți faci și ție rău, și Mitropolitului”.
- V-a prins cineva?
Nu.
- Câți ani a fost legătura aceasta?
Din 1976, cam așa, până în 1989, când a murit Părintele Arsenie. Aceasta a fost perioada când am mers eu la Părintele. Nu-mi dau seama de câte ori am fost.
- Pe lângă faptul că era un om extrem de citit, un intelectual, ați simțit ceva anume, ați văzut vreo minune?
Era un om foarte practic, un om realist, un om care le trecea pe toate și prin filtrul minții. Hai să-ți dau un exemplu. Îi duceam totdeauna lapte, pâine, și, câteodată, vin, așa cum am spus mai devreme. Când mergeam la el, totdeauna punea să bem amândoi. Ședeam la masă, față în față, făcea pâine prăjită… Avea prăjitor de pâine. Și mâncam, și beam lapte. A zis o dată „Hai să bem o cană cu lapte de care ai adus!”. Și am băut, iar eu când am pus cana la gură am dat pe gât trei-patru înghițituri așa… ca pe apă. Și a zis „Dar tu nu știi că laptele nu se bea, se mănâncă?!”. Apoi mi-a povestit tot procesul care implică organismul în asimilarea laptelui. Era preocupat, un om meticulos în toate cele bune ale sănătății trupești și sufletești. Și posturile le ținea… Odată nu puteam să postesc, eram bolnav și m-a lăsat să nu postesc, cât am făcut tratament. Și Mitropolitul a zis la fel.
- Casa era plină de cărți, simplă, asemenea unei chilii? Cum era?
Era casă simplă. Cărți – câte sunt și în biblioteca mea. Avea materiale pentru pictură, fel și fel de acuarele.
- V-a rămas ceva de la Părintele?
Am avut un caiet scris de mâna lui. Și i l-am dus Părintelui Nicodim înainte cu o săptămână de a muri. N-am fost eu vrednic să-l țin… era scrisul Părintelui Arsenie.
- Și unde este acel caiet?
I l-am dat Părintelui Nicodim și l-a dus la Prislop. Sincer să fiu, mi-a părut rău că l-am ținut vreo jumătate de an și nu l-am mai păstrat o săptămână.
- Poate că Părintele a vrut să fie discreție…
Nu știu, că i l-am dus și, după o săptămână, Părintele Nicodim a murit. M-am gândit de ce n-am ținut eu acel caiet, dar Părintele a spus să-l citesc, să conspectez și, când termin, să i-l dau Părintelui Nicodim. Și m-am ținut de făgăduință.
- Dar ce era în acel caiet?
Era un caiet cu predici, avea cuvinte de învățătură cu caracter religios. I l-am dat Părintelui Nicodim. Că dacă nu i-l dădeam și îi ziceam „Părinte, caietul e la mine”, sunt sigur că mi-l lăsa. Zic că n-am fost vrednic. N-am fost vrednic să am caietul cu scrisul lui. Dă-ți seama ce însemna acum să fi avut caietul Părintelui, că acum se fac fel și fel de speculații și pe mine mă dor. Părintelui nu-I plăceau aceste speculații despre el.
- Știu că nu este canonizat.
Nu este.
- Biserica este în curs de…
Cred că Părintele nu vrea, momentan, să fie canonizat. Nu știu de ce – pentru că prea multă gălăgie se face în jurul lui. Nu știu…
- De unde a pornit flamura aceasta care a aprins întreg comerțul, care a atras mass-media asupra a ceea ce înseamnă Părintele Arsenie Boca? Până acum câțiva ani, cei mai mulți dintre noi nu auziseră de numele său.
După ce a murit Părintele Arsenie au început să spună tot mai mulți că l-au cunoscut. Într-adevăr, acolo, la Drăgănescu, mergeau mulți. Și mergeau de multe ori pe ascuns. Eu am mers cu Mitropolitul meu, pe ascuns. N-am mers pe drum pentru că era urmărit și spunea „Să nu veniți, pentru că acum sunt foarte urmărit!”. Știa. De unde?! Nu știu!
- Practic, un pictor de biserică ce ar fi avut ca să fie urmărit?
Era urmărit pentru că a fost cu domiciliu forțat. În București așa a fost.
- De ce, ce făcuse?
Politic, pentru că deranja sistemul…
- Prin ce?
Spunea lucrurilor pe nume. Arăta greșeala, spunea ce nu e făcut bine. Dar niciodată nu judeca. Nici pe Ceaușescu el nu l-a judecat.
- Intrase în conflict cu zona politică?
Nu a intrat în conflict cu zona politică, doar că deranja pentru că spunea lucrurilor pe nume, fără menajamente.
- Cum de autoritățile au avut ceva cu Părintele?
Cred că au început chiar tot din tagmă. Au început să-l invidieze pentru că avea un cuvânt puternic… Și era altfel decât mulți alții.
- Există Părinți călugări care au darul acesta al vederii cu duhul – care nu înseamnă nici ghicit, nici „deschis Cartea”, ci înseamnă un moment în care Dumnezeu luminează pentru binele omului.
Nici nu se pune problema de ghicit! Dumnezeu luminează pentru moment, pentru binele omului.
- Unii dintre acești părinți doresc să nu se știe despre Darul lor.
Cei care doresc să se știe… nu sunt de la Dumnezeu. Adică sunt de la Dumnezeu, dar își pierd din valoare pentru că își fac gândul și voia lor.
- Cum se face că oamenii îi găsesc pe acești Părinți văzători cu duhul, din moment ce ei nu spun de harul lor?
Simți tu. Îl simți tu. De exemplu, eu, la Drăgănescu am mers cu câțiva oameni din Orlat. Dar foarte discret, cu oameni cu probleme mai deosebite, mai ales femeile cu bărbați alcoolici, destrăbălați. Atunci nu aveam mașină, mergeam cu trenul. Și când am mers acolo, la Biserică la Drăgănescu, cum a văzut-o pe o femeie i-a spus direct că ea e de vină. Eu nu îi povestisem Părintelui despre ea, i-am spus doar că vin cu o credincioasă. I-a spus că tot ce face bărbatul e din cauza ei. Femeia a crezut că eu am vorbit cu Părintele, dar nici vorbă de așa ceva. Nu erau telefoane mobile… Femeia, când a ieșit de acolo, mustrată mi-a atras atenția că unde am adus-o. Eu i-am spus că așa e Părintele… Și gata. Deci avea darul acesta de a-l… înfrunta pe om, de a-l ciopli. Avea curajul de a-i spune omului că a greșit. Vezi, noi când vrem să menajăm, oblojim păcatul, îl acoperim ca să nu supărăm.
- Dar nu vorbea despre el…
Niciodată. Niciodată! Despre el nimeni nu l-a auzit vorbind. Numai de mama lui vorbea, de Creștina. Mi-a spus că a avut o mamă bună, mi-a mai spus din viața lui din tinerețea lui, cum a fost la lucru, dar lucruri din acestea… Printre multele discuții pe care le-am avut cu Părintele Arsenie, îmi amintesc că a spus că la traducerea Filocaliei din limba greacă, pe lângă Părintele Dumitru Stăniloaie a avut o contribuție deosebită și Nichifor Crainic, cu care a avut o relație deosebită. Dar nu s-a mai putut aminti nimic despre el și contribuția lui la Filocalie, pentru că a intrat total în dizgrațiile sistemului comunist. Părintele Arsenie Boca a fost scos din Mânăstirea Prislop în anul 1959 și, după doi-trei ani a fost chemat la București de Patriarhul Justinian Marina, să lucreze ca pictor la Biserica Sfântul Elefterie și la Atelierul de Pictură de la Schitul Maicilor. Părintele mi-a vorbit de multe ori, și foarte frumos, de Părintele Dometie Manolache, care a fost călugărit la Mânăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Printre altele, îmi amintesc că dorea mult să-l vadă pe Părintele Miron Mihăilescu de la Ocna Sibiului. Pe care eu l-am dus la Drăgănescu, unde am stat împreună mult de vorbă în curtea bisericii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a fost dat să stau mult în preajma unor asemenea oameni ca Părintele Arsenie și Mitropolitul Nicolae Mladin.
- Dar despre închisoare, despre anii grei de atunci, vorbea?
Da, vorbea că l-au închis. Zice „M-au făcut hoț!”. Că a vândut lumânări și așa ceva, că eu nici nu am știut până ce nu a zis el odată „M-au închis pe mine de hoț!”. Vorbea despre asta, dar cu oamenii nu, niciodată.
- Vorbea și despre ce simțea în legătură cu Dumnezeu în anii aceia grei de închisoare?
Cei care au fost cu el în închisoare au prins învățături. Așa cum a fost și în cazul lui Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor, că așa este numit. Mi-a vorbit de Părintele Nicolae Bordașiu.
- Vorbea de faptul că L-a descoperit pe Dumnezeu acolo, altfel? Că harul său a sporit acolo?
Eu cred că el a avut această lucrare a lui Dumnezeu asupra lui dintotdeauna. Din copilărie. A fost un om foarte echilibrat întotdeauna, și un om care este echilibrat… să știi că lucrează Dumnezeu prin el. Pe când un om care are scăpări… vezi, și ieșirile acestea, nervii – ăștia nu sunt buni! Aceste lucruri ies de sub control! Noi avem, toți, îngerul bun și ispita rea.
- Oamenii încearcă să-și afle viitorul, se duc și la ghicit și cine mai știe pe unde. Cei care îi ademenesc în vraja aceasta spun că lucrează în numele lui Dumnezeu, că pe Dumnezeu Îl roagă să îi lumineze.
Umbra! Toți așa spun…
- De unde știm când e de la Dumnezeu și de unde știm când e de la… umbră?
De la Dumnezeu este atunci când ești dezinteresat. Nici să ți se facă un nume din asta – chiar dacă ești preot. Aia nu mai e de la Dumnezeu! Sfinții, toți cei care au ajuns la starea de sfințenie, totdeauna s-au ferit de lauda lumii. S-au ferit. Și au primit ocara, au primit jigniri, iar, în smerenia lor, n-au spus ceva. Au acceptat vinovăția pe care le-o ducea lumea, deși ei nu erau vinovați. După aceea s-a constatat că… omul n-a fost vinovat și, totuși n-a cârtit împotriva relelor pe care lumea i le aducea. Cred că asta este! Îl cunoști pe om după ochi. După ochi foarte mult se cunoaște omul!
- Ce ochi avea Părintele Arsenie?
Culoarea… spre albastru.
- Și ce simțeați când îi priveați?
Mergeam cu el cu tramvaiul 12 până la capătul liniei, la Șoseaua Alexandriei. De acolo luam autobuzul. Nu vorbeam nimic. Nimic nu vorbeam. Și stătea mult în picioare. Zicea să stau eu jos – erau scaune libere și el stătea în picioare, se ținea de bara tramvaiului și privea într-un loc. Eu cred că medita, vorbea cu Cineva de Afară pe care nu-l vedeam. El nu spunea, dar avea așa o privire… Că numai după aceea am început eu să realizez că statul acela… Și l-am văzut pe Mitropolitul meu cum se ruga. Eu mergeam, duceam valiza la mașină când trebuia să plecăm la București sau în altă parte și el stătea la geam și privea exact cum privea Părintele. Oamenii aceia cred că au avut ei un dar, toți trei. Și Părintele Serafim era așa. Părintele Serafim și vorbea continuu și era numai zâmbet. Totdeauna zâmbea, nu l-am văzut vreodată supărat sau trist.
- Părinte… „Ce” e Dumnezeu? „Cum” e Dumnezeu? Cum încape în definiții? De ce vă întreb… pentru că mulți spun că Dumnezeu este… „Forța” universală supremă și că, desi Îl numim noi „Dumnezeu”, alții „Allah”… și tot așa, de fapt, Dumnezeu este… Iubire.
Da, că nu contează denumirea… Dumnezeu este puterea, „Dumnezeu este Iubire”, așa spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Avem nenumărate exemple care reflect existența lui Dumnezeu. Spre exemplu, să privim, pe lângă om, fauna și flora care ne înconjoară, universul…
- Cum să ne rugăm? Icoanele înfățișează sfinții și tot ce ne învață, de fapt, și tradiția, nefiind un „chip cioplit” în fața căruia ne rugăm, pentru că noi ne rugăm la simbolul lor. Dar cum ar trebui să fie rugăciunea?
Absolut, așa este, noi ne rugăm la simbolul lor. Rugăciunea presupune să te poți aduna. Spuneam și de felul cum privea Părintele pe geam și de cum era când mergeam cu mașina, cu Mitropolitul. Odată l-am întrebat, că eu vorbeam și îmi dădeam seama că el nici nu aude ce spun. L-am întrebat „Ce faceți?”. Mi-a spus „Să te înveți să zici Tatăl Nostru într-un ceas!”. Noi, în schimb, spunem în câteva secunde. Să te oprești! Să spui „Tatăl nostru” – așa mi-a spus, „adună-te și vezi ce înseamnă”. „Tatăl Nostru”. Al cui? Al tuturor! Al cui, tuturor? Al celor de acum, al celor care s-au dus și al celor care vor veni. „Care ești în Ceruri” – te oprești. Ce sunt Cerurile? Și trebuie să-ți aduni tu așa în minte, până ce, la un moment dat, aproape că nu mai știi să mergi în cursivitatea rugăciunii. Aceasta este interiorizarea și meditația pe care o facem. Și cred că și Părintele Arsenie tot așa făcea. Privea și cred că se transpunea undeva… Dar el nu mai știa, nici nu simțea că stă în picioare.
- De ce credeți că v-a ales Dumnezeu pe dumneavoastră?
Nu pentru vrednicie, dar așa a fost lucrarea Lui. Dar, în schimb, de când am cunoscut astfel de oameni știu un lucru – că detest tot mai mult lucrurile murdare. Dar trebuie să le accepți și pe acelea, dar să nu le slujești. Că, poate, noi trecem prea ușor peste lucrurile rele și le uităm. Sub un aspect e și bine că le uităm – se spune „te iert, dar nu te pot uita” – aceasta nu este iertare. Dar, ca să ierți pe cineva, prima condiție este aceea să-ți ceară iertare, să recunoască că a greșit. De exemplu eu, dacă nu-mi recunosc greșeala și tu vrei să mă ierți, m-ai iertat tu, dacă ai puterea aceea de a mă ierta, dar nu ajunge pentru că eu nu mi-am recunoscut greșeala. Aici este marea taină a legăturii noastre cu Dumnezeu. Și după Revoluție… n-am auzit pe nimeni să-și ceară iertare. Un singur copil de la Mediaș, după Revoluție a spus „Eu am fost omul legăturii cu Securitatea”. Un copil de douăzeci și ceva de ani. Dar a avut curaj să spună. Un singur ierarh a avut curaj să spună „Am colaborat cu Securitatea!” – când a recunoscut l-am apreciat, pentru curajul său. Nici nu mai contează în ce condiții ai ajuns… dar trebuie să-ți recunoști greșeala. Astăzi nu mai recunoaștem greșeala și suntem tot neiertați și suntem tot mai încărcați în rele și în fărădelegile noastre.
- Mi se pare interesant că mama dumneavoastră, prin simplitatea ei, parcă v-a citit destinul de mai târziu – nu Miliția, ci Teologia. Și tot ce avea să fie în viața dumneavoastră apoi avea să fie pentru teologie și, cumva, împotriva sistemului.
Împotriva răului. Indiferent de sistem – că și atunci a fost răul respectiv, și acum este răul care este și va fi întotdeauna și rău. Indiferent ce ar fi. Dar acum am intrat într-o lume nouă, o lume în care cred că răul se va amplifica tot mai mult. Libertinajul, în primul rând… permisivitatea asta fără limite, nu aduc bine. Trăim o epocă de răscruce. O istorie se încheie și o alta prinde contur. Globalizarea pe care o trăim e pe cale să transforme lumea într-un amalgam planetar.
- Faptul că România de atunci a fost împotriva unor oameni precum Părintele Arsenie ne aduce nouă astăzi suferința și debandada? Sfinții închisorilor…
Eu cred că suferința cea mai mare ne-o aduce astăzi ceea ce s-a întâmplat nu numai cu Sfinții închisorilor. Sfinții închisorilor au rămas sfinți și nu vor răul omului. Dar, cel mai mare rău pe care l-am făcut noi – îmi aduc aminte că, în 1990, după Revoluție, am mers în Germania, la prietenii noștri și ei spuneau „V-ați omorât conducătorul”. „V-ați!” Zic, „Nu, ei – unii… Au fost acolo o mână de oameni”. „Toți sunt responsabili”. „Cum să fie așa, ce vină am eu?!” spune fiecare. Cred că sunt consecințele faptului că am făcut o mare fărădelege: să-l omori pe conducătorul țării în ziua de Crăciun. Nu-i permis, indiferent ce ar fi făcut. Nimeni nu și-a omorât conducătorul, doar noi. Unii au greșit și mă doare că nici acum nu recunosc.
- Când ați putut vorbi despre trecut și când ați putut scrie liniștit această carte?
Cartea are vreo cinci ani…
- La câți ani după ce a murit Părintele Arsenie nu v-a mai fost frică să spuneți că i-ați fost aproape?
Eu n-am spus niciodată că i-am fost aproape, până când a apărut cartea. Colegii, prietenii mei și toți care au citit cartea au rămas uimiți. Dar așa mi-a spus Părintele „Dacă nu spui nimănui, e bine. În momentul când ai spus cuiva, să știi că te descoperă”.
- Acum ați spus tuturor tuturor, prin carte. Cine v-a convins să o scrieți?
Regizorul Nicolae Mărginean și Ion Costin Manoliu m-au convins, doi oameni deosebiți. Părintele mi-a spus să notez anumite lucruri, dar să am grijă să nu le găsească nimeni. Iar eu, din orgoliu, am spus „Nu le uit, le țin minte!”. Și am uitat. Ei bine, dacă eu aș fi notat câte am avut… s-ar fi strâns o sumedenie de lucruri deosebit de interesante. Mă bucur că, în casa din Gura Râului, datorită Părintelui Arsenie, i-am avut ca oaspeți pe distinșii oameni Ion Costin Manoliu și regizorul Nicolae Mărginean, datorită cărora a apărut cartea „Duhovnicul de taină. Părintele Arsenie Boca”. Dacă nu erau dânșii, cartea asta nu era.
- Cartea a apărut acum doi ani.
În 2014, de Crăciun.
- De ce credeți că Dumnezeu a lucrat să apară atunci și nu mai devreme sau mai târziu?
Probabil că este și pregătirea pentru Părintele. Ori, ori – ori să fie canonizat, ori nu. Pentru că… Cartea a fost oprită, a fost retrasă din librării, de către Biserică. Mi s-a spus că ar fi trebuit să mă mai sfătuiesc. Dar n-am făcut acest lucru din două motive: ori mi-ar fi spus să mai tai din ceea ce am scris, ori să mai meditez. N-am vrut să implic pe nimeni, cu nimic. Cartea a fost verificată, apoi i s-a dat drumul.
- Cartea a fost cenzurată? Au fost tăiate pasaje?
Nu. A rămas cum era ea. Dar, probabil, au vrut să vadă dacă este totul clar și adevărat.
- Ați simțit că Părintele Arsenie ar fi vrut să o tipăriți acum?
Sunt convins că Părintele ar fi vrut să spun tot. Cred că Părintele ar fi vrut să spun tot, dar cred că eu nu am curajul, ca să nu afectez Instituția Bisericii. Numai de asta! Că, de mine, nu mi-e frică! Mie nu mai au ce să-mi facă. Că, în primul rând sunt pensionar și sunt la vârsta asta că orice s-ar întâmpla…
- Cum „orice s-ar întâmpla”, Părinte?
Pentru că… cu o moarte suntem datori. Dar nici atunci nu îmi era frică pentru mine, ci pentru Mitropolit. N-am frică pentru mine…
- Aceste… lucruri petrecute înseamnă fapte concrete? Adică nu aspecte care țin de minuni sau de zona aceasta…
Absolut. Fapte concrete. Faptele concrete sunt acelea care lovesc mai mult. Dar cât am scris, cred că este suficient.
- Le veți spune vreodată?
Sunt lucruri pe care sunt convins că nu le voi spune niciodată! Îmi spunea și Părintele Arsenie că nu e bine să se afle. Nu va afla nimeni, niciodată. Sunt lucruri de taină. Sunt multe lucruri pe care nu le voi spune și mă voi duce cu ele Dincolo. Nici Părintele Arsenie nu a spus decât atât cât a considerat de cuviință că este necesar pentru om. Și mai ales în timpurile noastre. Timpurile noastre sunt tot mai interesante. Trăim într-o lume tot mai frământată, confruntată cu o profundă criză valorică, încărcată de suferință, de îndrăcire, de neputință omenească.
- Mai trăiesc cei despre care știți?
Unii. Foarte puțini. Dar atunci, vezi, ce înseamnă tinerețea și momentul în care vrei să faci dreptate?! Ziceam că vreau să le văd sfârșitul… Auzi, ce idee! Ce nebunie! Pentru că știam ce au făcut…
- Părinte, încotro este drumul pentru cei care sunt buni, dar care, din diverse motive, spun că au fost dezamăgiți de reprezentanți ai Bisericii, de-a lungul timpului și astfel nu știu, nu pot sau nu mai îndrăznesc să-L caute pe Dumnezeu? Există tineri care sunt împotriva Bisericii doar pentru că au văzut opulență sau atitudini nepotrivite la unii slujitori. Eu văd că sunteți un om obișnuit și că nu stați în lux. Care este drumul pentru aceștia?
Dacă nu lucrezi cu Dumnezeu prin rugăciune, nu faci nimic chiar dacă te duci la biserică. Noi trebuie să înțelegem importanța rugăciunii. Începem să trăim într-o lume tot mai desacralizată, în care principiile nu-și mai au valoarea lor. Este o goană tot mai nebună după efemer, după orice.
- Poți să te rogi oriunde și oricum?
Oriunde și oricând. Și oricum. Nu contează cum te rogi – fiecare se roagă în felul lui, nu contează cuvintele pe care ți le alegi. Contează să te aduni în rugăciune. Acesta este cel mai important lucru, mai ales pentru lumea de astăzi. Și pentru totdeauna! Rugăciunea în liniște și singurătate este cea mai înaltă rugăciune. Cea mai scurtă rugăciune este: Doamne, ajută-mă!
- Astăzi, care este sensul vieții? Se spune că omul este făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Din ce ați înțeles de la Părinții aceștia aleși, care este sensul vieții unui om? Pentru că am auzit spunând pe cineva care este ateu convins că este incredibil cum omul trăiește având moartea ca singură certitudine. Această perspectivă face ca lucrurile să nu aibă sens – de ce să ne mai ducem la lucru, de ce să mai înceapă o nouă zi?
Scopul vieții este mântuirea. Atunci când ai venit pe Pământ, din pruncie, din pântecele mamei, trebuie să știi că scopul este de a te duce de unde ai venit. Noi nu am venit din neant. Am venit din Cer, din Dumnezeu. Suntem toți creați după chipul și asemănarea Lui – ce înseamnă asta?! Adică avem în noi suflare de viață, care este din Cer, din Dumnezeu. Acea suflare de viață trebuie să se întoarcă Acasă, în Împărăția Lui. Și dacă nu mergem pe acest drum cu scopul final al vieții noastre – mântuirea…
- Și de ce ne trimite pe Pământ?
Pe Pământ ne trimite Dumnezeu tocmai pentru că a dat șansa omului să rămână lucrător și purtător de Duh. Dacă ne pierdem acea scânteie divină din noi… ea devine închistată într-o carapace care nu mai are valoare, nu mai lucrează nimic.
- Despre ce va fi După există foarte multe versiuni. Oamenii simpli au ca reper un loc luminos și înverzit…
…Așa este simbolizat.
- …Ar fi minunat să ne rămână conștiința. Sau conștiența. Să știm cine am fost și pe cine am iubit. O altă variantă este că totul se transformă în energie, sub diferite alte chipuri – poate și o adiere de vânt, că nu există atemporalitate… E și întrebarea că nu știm ce a fost Înainte…
Se cade ușor în greșeli… Omul… Noi nu gândim prin minte, gândim prin suflet. Prin acea scânteie divină. În momentul când acest corp, această materie, nu mai are acea scânteie divină… nu mai gândește, nu mai simte. Deci simțurile noastre sunt consecința scânteii dumnezeirii. Sufletul pleacă prin cele 24 de vămi. Atâta știm – cele 24 de vămi ale Văzduhului, în care călătorește 40 de zile însoțit de îngerul păzitor pe care l-a avut omul de la Botez. Și, în cele 24 de vămi, sunt toate duhurile rele, care sunt ca o evidență… La Judecata Particulară se decide de-a dreapta sau de-a stânga… Simbolic vorbind. Nimeni nu a ajuns acolo să povestească. Chiar Sfinții nu spun… Judecata de Apoi – din Biblie – cuprinde atâtea lucruri, dar sunt notate ca simbol. Sunt lucruri pe care noi nu le putem înțelege. Nici nu ne este dat și nici nu avem nevoie. Să ne preocupăm de ceea ce facem aici, pe Pământ, din ce trebuie, fără a ne imagina fel și fel de explicații.
- Când Sfinții apar în visele celor aleși apar așa cum le știm înfățișarea, pentru ca omul să poată înțelege.
Apar așa ca să înțelegi. Și icoana este un simbol. Nu ne gândim dacă sfinții au arătat așa, în detaliu. Sunt făcute după stilul, capacitate, gândirea și simțirea pictorului respectiv.
- Vorbeați despre lucrurile acestea cu Părintele, cu Mitropolitul?
Și cu Părintele Arsenie vorbeam, dar avea un stil de a discuta problemele acestea… ca să nu înțelegi. Parcă, de multe ori, nu înțelegeam și îmi era rușine să îl mai întreb a doua oară. El spunea ceva și eu… deși eram cu școala, cu Teologia… Nu-mi dădeam seama că Părintele are această putere și că va fi ceea ce este astăzi.
- Ați fost la înmormântarea Părintelui Arsenie?
Am fost la înmormântare, da. Nu a fost lume multă. A fost în 29 noiembrie… înainte cu o lună de Revoluție.
- Oare… întâmplător a venit Revoluția după o lună?
Nimeni nu-și putea imagina. Și Părintele Arsenie zicea „Lasă-i!”. Că eu eram mai ațos și ziceam „Dar de ce nu se face așa?!” – un cutare lucru. Eu am fost la Nicu Ceaușescu. Fără să știe Mitropolitul, iar seara i-am spus Mitropolitului că a doua zi urma să mă întâlnesc cu Nicu Ceaușescu. Nicu Ceaușescu era secretar la UTC. Eu m-am dus acolo printr-o relație, printr-un unchi de-al meu care era la UTC. Mitropolitul avea probleme la Sibiu. Și am spus că mă duc să vorbesc cu el, tânăr așa, mai tânăr și decât mine. Nicu Ceaușescu a avut o atitudine de nedescris. Eu, când l-am văzut cum l-au dus la televizor, la Revoluție, am plans. De ce?! Pentru că i-am spus „Domnule Nicu Ceaușescu” – m-am dus exact, știam pe ce ușă iese, la ce oră – și mi-a spus „Părinte!”. Deci putea să spună „Ce faci, tovarășe?”. El era cu încă un băiat – doi tineri. Au spus „Veniți mâine, că acum noi trebuie să plecăm undeva!”. Și am mers cu el la discuție așa vreo 30-40 de metri, către un Renault 18. A rămas să ne întâlnim a doua zi, să discutăm. M-a dat peste cap… eu aveam emoții că putea să țipe sau mai știu eu ce se putea întâmpla, dar a fost foarte, foarte uman. Seara m-am dus la Mitropolit la Patriarhie și i-am spus ce am făcut și că merg, din nou, a doua zi. Mitropolitul a spus – „Nu!”. Scurt „Lasă-i să-și facă ce au de făcut, până la capăt!”. Și nu m-am mai dus. Eu voiam să rezolv. Eu voiam să fac ceva să știu că sunt de folos Mitropolitului.
- Cum a fost la înmormântarea Părintelui Arsenie?
Totul a fost normal. Acum sunt atâtea versiuni… nu știu de unde le scot oamenii. Parcă atunci ar fi fost toată lumea, toată țara – nici vorbă de așa ceva! A fost o înmormântare sobră, liniștită. Chipul Părintelui a căpătat expresia unei liniști divine. Atâta îmi pare rău, că lucrurile pe care mi-a spus Părintele să le scriu, nu le-am scris. Aici am greșit foarte mult pentru că nu am ascultat. Acum sunt foarte multe lucruri de care îmi aduc aminte, dar probabil că sunt multe lucruri pe care nu le mai știu și, poate, nici Dumnezeu nu m-a mai lăsat să le mai țin minte ca să nu mă mai frământ cu ele. Cine știe?! Dar așa știu că mi-a spus Părintele: „Scrie-le, dar ai grijă să nu ți le găsească cineva!”. Probabil ca să le scriu acum… De ce a spus atunci Părintele… nu pot să-mi dau seama! M-am frământat și când am scris cartea. Apoi am scris, pentru că editorul a insistat să apară. Au început să apară multe cărți despre Părintele Arsenie… Nu știu acum dacă oi fi greșit… Părintele Arsenie m-o judeca!
- Eu cred că, fiind cu inimă bună…
Am făcut asta cu inimă bună. N-am nominalizat. Am primit și telefoane. Să vezi, primul telefon pe care l-am primit… mergeam chiar spre Prislop. Și-am primit telefon, în autocar fiind, că nu mă gândesc că mă bag prea adânc și mă înec?! I-am spus că știu că ceea ce am scris acolo este adevărat și că am scris atât cât am crezut de cuviință că trebuie.
- Credeți că în vremurile în care ați fost apropiat Părintelui Arsenie, chiar nu s-a știut de drumurile dumneavoastră la el?
Cred că nu s-a știut. Au știut doar câteva persoane, în care am avut mare încredere: Mitropolitul, Părintele Nicodim Zaharia de la Prislop, Părintele Miron Mihăilescu de la Ocna Sibiului și Părintele Gheorghe Șpan de la Gura Râului.
- N-a fost greu să trăiți cu frica aceasta, atâția ani?
M-am obișnuit și parcă îmi era și dragă. Interesant – îmi era dragă pentru că știam că sunt într-un permanent pericol, dar eram mulțumit să-l apăr pe Mitropolitul meu. Atât de mult l-am iubit datorită curățeniei lui sufletești. Ce amintiri frumoase am despre acest om minunat!
- Care este Cuvântul pe care îl spuneți celor care vor citi acest interviu?
Să fie buni, să iubească cu adevărat și să știe să ierte. Greșim toți. Atunci când spui că nu greșești, atunci cred că greșești mai mult… Noi trebuie să fim mai buni și să simțim că în jurul nostru este atâta suferință. Nu știu de ce. Toți ne plângem, dar suferința este enormă în mijlocul oamenilor. De ce?! Pentru că oamenii se depărtează de Dumnezeu. Se depărtează de iubire. Vedeți… nu mai sunt relații între oameni. Păi, mai demult, Doamne! Și aici, la țară. Când văd satul cum s-a schimbat… Oamenii se ajutau, vorbeau, se căutau. Astăzi nu se mai discută nimic. Progresul tehnologic e înebunitor. Relațiile între oameni se bazează, cel mai des, pe interes. E bine să știm să nu ne pierdem umanitatea. Să rămânem oameni, așa cum ne vrea Dumnezeu. Și, cum spuneam, rugăciunea este cel mai important lucru pentru noi și pentru timpurile noastre. Rugăciunea de seară îți dă reconfortare, rugăciunea de dimineață îți dă echilibru în zi. Un creștin bun trebuie să fie un om echilibrat. Trebuie să ne îngrijoreze pe toți problema dorinței de aventură, plictiseala, nemulțumirea pe care o au, în mod special, tinerii – dar nu numai. Aceasta, din cauza vidului spiritual care crește de la o zi la alta, prin metodele de secularizare. Câteva exemple: legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex (Sodoma și Gomora), eliminarea simbolurilor religioase din spațiul public și a educației religioase din școli, permisivitatea minciunii, hoției și a destrăbălărilor prin internet, tv și mass-media, descralizarea vieții publice și scoaterea lui Dumnezeu din conștiința oamenilor. Am aflat cu stupoare că sute sau poate chiar mii de tineri europeni, născuți creștini, iau calea Orientului, înrolându-se în grupări islamice radicale. Sunt îndurerat de martirajul creștinilor din Orient. Toate acestea sunt trecute sub tăcere de mass-media. De ce? Răspundeți dumneavoastră. În zilele noastre, societatea se confruntă cu atâtea provocări și idei în jurul valorilor umane și creștine. Părintele Arsenie spunea că vin vremuri de mântuire. Cred că au venit, dar încă nu le sesizăm. Mă tem că mijloacele de a ne întoarce la o spiritualitate și la o bună cuviință sunt tot mai puține. Lumea de astăzi nu este nici mai bună și nici mai rea decât a fost întotdeauna, dar ne confruntăm cu încercări pe care nu le-au avut înaintașii noștri. Mi-a plăcut foarte mult un cuvânt al Părintelui Iustin Pârvu: „Viața noastră trebuie să fie jumătate luptă și jumătate dragoste”, dar tâlcul acesteia este puțin mai adânc: trebuie să știi foarte bine cu cine să lupți și pe cine să iubești!
- Și atunci când ne raportăm la Părintele Arsenie – pentru că nu este canonizat – este o rugăciune sau este un gând ca atunci când ne raportăm la cineva drag trecut la cele veșnice?
Este un gând pe care îl poți transforma în rugăciune. Prin aceea că… să-l simți că omul acela, într-adevăr, a fost un om pentru oameni. Că doar de aceea era atât de sever și aspru în judecăți. Eu și aici i-am urmat exemplul – și la spovedanie eram mai sever pentru că așa spunea „Când omul vine la spovedit, să smulgi buruiana păcatului, nu s-o tunzi! Că dacă doar o rupi, ea încolțește și se face tot mai mare și tot mai grea. Și, pe urmă, n-o mai poți scoate”. Așa smulgea Părintele – cu asprimea cuvântului și cu ascuțimea judecății. Trebuie să fim mai serioși cu noi înșine. Și devenim mai serioși cu noi înșine prin rugăciune. Ne echilibrăm. Seara, măcar. Citiți rugăciunile de seară! Sunt atât de frumoase! Ceaslovul! Sunt și acatistele! Pentru mine, cele mai bune cărți sunt Psaltirea și Ceaslovul. Eu, pe fiecare filă a Psaltirei găsesc ceva despre mine. Omul să citească. Dar să nu citim ca și cum am citi un roman, ci să ne interiorizăm, să ne adunăm. Să spunem Tatăl Nostru într-un ceas! Așa cum spunea Mitropolitul, „Roagă-te oricum, dar roagă-te”! Cea mai frumoasă rugăciune pe care eu o știu alături de „Tatăl Nostru”- Rugăciunea Domnească, este Rugăciunea Inimii, pe care cei mai mulți oameni nu o știu complet. Este așa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu celui Viu, pentru rugăcunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților Tăi, miluiește-mă pe mine, păcătosul și mă mântuiește!”. În acest buchet de cuvinte stă totul – implici pe Dumnezeu, pe Preasfânta Fecioară, pe toți Sfinții pentru ce… „să mă miluiască” – adică să mă ajute aici și acum, pe Pământ și să mă mântuiască Dincolo. Nu întâmplător Sfinții Părinți o numesc „Rugăciunea Inimii”.