Urmăresc prigoana mediatică ce s-a pornit asupra medicului Gheorghe Burnei. Primul meu reportaj la Marie Curie, despre domnia sa, a fost acum zece ani. Am cules atunci mărturii de la copiii pe care i-a salvat și de la familiile lor. De atunci, l-am mai invitat la interviuri. Nu ne-a tihnit aproape niciodată. Opream mereu camera de filmat sau reportofonul, pentru că medicul Burnei intervenea la vreo urgență sau își prelungea vizita medicală, alinând pacienții. L-am urmărit și atunci când nu știa că e privit și am apreciat că e un om bun! Părinții copiilor din saloane mi-au spus că a făcut minuni și că sunt recunoscători pentru că n-ar fi avut cum să plătească intervențiile, pe care doctorul Burnei le-a facut, fara bani. Gheorghe Burnei aproape că locuiește în spital. Omul acesta este un erou pentru zeci de mii de copii, redându-i sănătoși sau cât s-a putut de bine, familiilor greu încercate.
A rămas în România să ajute. Și România ce face?!
Unde sunt acum jurnaliștii care făceau cozi la ușa biroului său, solicitând interviuri, documentând atâtea reportaje despre premierele medicale și despre intervențiile sale reușite?! Nu cumva se reped ca hienele care au simțit miros de sânge și vin să tragă acum cu dinții de un subiect cu potențial?
Pentru mine, medicul Burnei rămâne un erou! Mă rog ca Dumezeu să-i dea putere și să ierte o Românie care uită prea repede binele pe care l-a făcut!
Curaj, domnule doctor!
—————————————————-
Gheorghe Burnei este mângâierea „copiilor de sticlă” ai României, este medicul care a făcut premiere în știință și a refuzat să plece din România pentru că știe că țara noastră are atâta nevoie de el! A dat zecile de mii de euro pe zecile de mii de copii sărmani care, fără el, n-ar fi avut șansa la viață. Este un om frumos al României, o personalitate discretă, care-și urmează profesia cu devotament și credință! Este autorul a peste 15.000 de intervenții chirurgicale, dintre care câteva au fost în premieră mondială. România ocupă locul întâi în lume în tratarea osteogenezei imperfecte, prin „Metoda Burnei”. Cu toate acestea, medicul nu a vorbit niciodată despre începutul său, despre mentorii care i-au vegheat primii pași. Până acum!…
EVELINE PĂUNA: Deloc întâmplător este faptul că purtați numele Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruință. Ați făcut vreodată o analiză asupra începutului dumneavoastră în viață?
GHEORGHE BURNEI: Da! M-am tot gândit. Este un nume care are o anumită semnificație. Tradus în românește, înseamnă„țăran”. Este un nume care semnifică o activitate practică în mediul agricol. Și așa au vrut părinții mei, să fiu, fiindcă eu am trăit viața la țară. Cu siguranță, mama fiind creștin-ortodoxă practicantă, s-a gândit să-mi pună acest nume pentru că Sfântul Gheorghe a fost purtător de biruință. Probabil că ea – n-am vorbit niciodată cu dumneaei despre acest lucru – s-a gândit ca al ei fecior să aibă biruință în activitatea pe care o va desfășura. De fapt, nu și-ar fi dorit ea ca eu să ajung doctor.
E.P.: Pentru un copil născut pe 21 septembrie 1952, la Brăneșți, în Dâmbovița, care erau șansele să ajungă astăzi un medic de renume internațional?
G.B.: Eu îmi amintesc cu nostalgie de perioada copilăriei, o perioadă în care toți copiii erau fericiți, deși mulți trăiau într-un mediu modest. Era o viață lipsită de griji, era o viață fără probleme, o viață în care toți trăiau evenimentele comunității rurale, ale satului, într-o fericire desăvârșită.
E.P.: Câți dintre copiii de acolo, de la Brănești, au ajuns „cineva”, peste timp, în afară de dumneavoastră?
G.B.: Mi-e greu să spun. Nu mai știu foarte multe lucruri de acolo, dar să știți că, dintre colegii mei din mediul rural sau dintre cei care erau în clasă cu mine, mulți sunt absolvenți de facultăți. Unii sunt acum medici, alții sunt ingineri, alții absolvenți ai Academiei de Științe Economice. Ne mai întâlneam în perioada primilor ani de facultate, când ne duceam mai des la țară. Stăteam de vorbă și era o mare plăcere pentru că, deși eram tineri, făceam apel la trecut, la evenimentele pe care le trăiserăm împreună…
E.P.: De când am intrat în cabinetul dumneavoastră am văzut icoanele care ne înconjoară. Știu că primiți, ca semn de recunoștință, doar acest gest – doar icoane. Mă gândeam la simbolul lor și, din nou întorcându-mă în timp, la faptul că atunci când erați copil o vedeați pe mama îngenunchind în fața icoanei. De la mama ați învățat să vă rugați. Știe mama că, în biroul feciorului, ajuns, așa cum spune poezia, „om cu multă carte”, icoana e atât de frumos expusă?…
G.B.: Nu știe! Dar, probabil că în contextul activității pe care o desfășor eu, bănuiește că am multă încredere. De multe ori, atunci când îmi iau un repaus de câteva zile, citesc cărți pe care mi le-au dat preoții sau Înalt Preasfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe Române. Am aproape o carte primită în dar de la Înalt Preasfințitul Părinte Varlaam. Înalt Prea Sfințitul Calinic mi-a dat cartea „Fiecare vreme își are vremea ei”, o carte în care își demonstrează capacitatea de mare literat. Și mama îi cunoaște, pentru că ea trăiește o viață religioasă.
E.P.: Îl luați pe Dumnezeu cu dumneavoastră, în sala de operații?
G.B.: Da, sigur! Sala de operații, locul meu preferat, mi-a inspirat sentimente de venerație la adresa lui Dumnezu. L-am implorat să mă ajute în cazurile care nu aveau soluții standardizate și răspunsul n-a întârziat să apară. Succesul nu mi se datorează în exclusivitate. Când lucrezi dincolo de limita cunoscutului, numai Dumnezeu îți arată Calea! Îi multumesc mamei că mi-a lăsat această credință, cea mai valoroasă moștenire spirituală. Când intru în sala de operații, mai ales în ultima perioadă, fac această rugăciune: Doamne, Dumnezeule, stăpân a toate, tot ce am de la Tine este, tot ce am făcut de la Tine vine; primește mulțumirea mea și mă binecuvântează și fie să fac pe mai departe voia Ta.
E.P.: Care este gândul pe care îl aveți înainte de a interveni cu precizia aceea care v-a ajutat să salvați atâtea vieți omenești?
G.B.:Pentru mine, sala de operații este un sanctuar. Așa i-am spus și Înalt Preasfințitului Părinte Calinic. Și, pe semnătura dată pe carte, chiar așa mi-a scris: „Doctorului care consideră că sala de operație este un sanctuar”. De ce consider eu că este un sanctuar?! Pentru că, în toată activitatea pe care am desfășurat-o eu în sala de operații, am avut ocazia să operez nenumărați bolnavi care nu aveau absolut nici o șansă. Și ei, cu riscul de a muri pe masa de operație, au semnat ca eu să fac operația. Eu am acceptat numai în momentul în care, în urma unor studii de cercetare, am ajuns la concluzia că ar avea o șansă. Atunci m-am convins că acest sanctuar este locul în care Dumnezeu se apropie de rugăciunile pacientului. Această legătură dintre rugăciunea pacientului și a doctorului și mila lui Dumnezeu – care, de fapt, este revelația pe care i-o dă medicului în sala de operație, reușește să aducă vindecare și celor care nu au șansă. Sala de operații este un loc unde El se apropie pentru a ajuta oamenii. Și, în situația copiilor, acest fenomen deosebit se întâmplă foarte des. Mie mi s-a întâmplat frecvent. Am avut acest sentiment de revelație, l-am simțit de multe ori pentru că și ieri, și alaltăieri am operat cazuri care nu aveau o indicație operatorie, decât de excepție. Cazuri care aveau riscul de a muri pe masa de operație.
E.P.: Ce simțiți atunci când sunteți într-o luptă continuă pentru viață?
G.B.: Fenomenul pe care îl trăiești înainte este un fenomen de încredere. Este ceva care îți dă elan, energie, forță, deși tu ești după zece sau douăsprezece ore de muncă. Sau după un consum energetic, mental… extraordinar de mare.
E.P.: A fost vreun moment în care ați plecat dintr-o sală de intervențiispunând că, pur și simplu, nu vă mai întoarceți în spital?
G.B.: Da, au fost momente! Au fost momente când am plecat epuizat din spital și nu știam dacă a doua zi pot să continui programul operator. Se întâmpladupă ore în șir de concentrare, în care nu aveam echipă de schimb. Sunt spitale, în lume, care au echipe de schimb, dar noi nu avem. Adică, după 7-8-9-10 și chiar 12 ore –o perioadă foarte îndelungată pentru intervenții – ai nevoie de schimb. Însă la noi nu există așa ceva, pentru că nu există nici personal medical pentru a asigura necesarul asistenței medicale, dar să mai ai de schimb pentru cazuri de excepție!
„AM TRĂIT ÎNTR-O CASĂ ÎN CARE NU EXISTA NICIO CARTE. SINGURA CARTE DE CARE ÎMI AMINTESC ERA O BIBLIE”
E.P.: Vreau să ne mai întoarcem în timp în povestea dumneavoastră. Știu că ați învățat să citiți pe Biblie…
G.B.: Da! Așa este! Eu am trăit într-o casă în care nu exista nicio carte. Singura carte de care îmi amintesc era o Biblie. Eu am devenit conștient de prezența ei în jurul vârstei de trei ani. Mă atrăgea, nu știu de ce! Mă atrăgea acea carte și mama, sigur, limita pornirile mele spre răsfoirea cărții, pentru că era o carte care se putea deteriora. De fapt, s-a și deteriorat pe parcursul anilor. Mama făcuse cu greu rost de ea. Eu mă uitam unde o așează mama și încercam să o răsfoiesc. Ea știa de fiecare dată când o răsfoiam. Sigur, nu știam atunci ce scrie în ea, dar eram foarte curios. Și, când am avut vârsta de patru ani, mama s-a hotărât să mă învețe să citesc. Avea un stil aparte. Îmi dădea niște exerciții în care să spun, de exemplu, câți de „a” sunt în anumite cuvinte, câţi de „b”… Iar cartea… era Biblia. Am reușit să învăț. Dar am rămas totuși cu gândul că, dacă n-aș fi avut probabil acea carte în casa în care locuiam, poate că n-aș fi învățat să citesc la o vârstă așa fragedă.
E.P.:Despre jocurile pe care le practicați pe uliță, spuneați cândva că v-au format mâna și dibăcia pentru intervențiile de acum! Erau tot soiul de probe de îndemânare.
G.B.: Da. Am stat de multe ori și m-am gândit…Profesorul meu îmi spunea, de fiecare dată: „Măi, nu se poate! Tu,în antecedentele tale, ai avut pe cineva care a fost foarte îndemănatic”. Eu nu știamce să spun – mama se ocupa de gospodărie și de probleme de agricultură, așa cum e la țară. Tata era funcționar. Nu știam eu de unde am această îndemânare. Da, într-adevăr, în perioada în care eram copil jucam tot felul de jocuri care mi-au dezvoltat îndemânarea: lovirea la țintă, cine reușește să facă cel mai repede o construcție din pământ…
E.P.: Primul gând pentru Facultatea de Medicină a venit atunci când l-ați cunoscut pe soțul dirigintei, care era doctor – domnul doctor Cernoiu. Venea întotdeauna în clasă cu o atitudine specială, cu niște cunoștințe care vă atrăgeau. Atunci ați vrut să deveniți medic.
G.B.: Da, așa este!
E.P.: Dar v-ați dus la Liceul Economic…
G.B.:Da, m-am dus la Liceul Economic pentru că părinții mei nu doreau să urmez o facultate. Ei doreau să rămân acasă. Și aveam posibilitatea, pentru că puteam să continui activitatea în gospodărie, așa cum au făcut și ei, sau puteam să fac o școală medie și, după aceea, să îmi găsesc de lucru.
„EU, PUR ȘI SIMPLU, AM VENIT DE NICĂIERI”
E.P.:Ați fost singur la părinți?
G.B.: Singur, da.
E.P:. Deci, pleca ajutorul?
G.B.: Da, pleca ajutorul.Pentru ei era destul deneplăcut să știe că părăseam gospodăria și m-aș fidus departe. Nu mai aveau continuitate în familie.
E.P.: O aveți pe mama alături, trăiește?
G.B.: Da, mama trăiește!
E.P.: Tatăl?
G.B.: A murit!
E.P.: A apucat să vadă măcar o parte dintre premierele dumneavoastră în medicină? Știe că numele dumneavoastră este la cel mai înalt nivel internațional? Știe că există anumite practici medicale care vă poartă numele? A aflat?
G.B.: Nu, nu știu, nu cred. Părinții mei erau foarte interesați de problemele pe care le aveau în gospodărie. În special mama, pentru că ea coordona toată activitatea. Nu dorea ca eu să urmez facultatea de Medicină… Când m-am dus la liceu,m-am gândit că ar fi bine să urmez un liceu economic pentru ca, după terminarea liceului să am posibilitatea de a avea o îndeletnicire. Nu, mam nu știe. Și cred că nu știu nici cei mai apropiați din familie.
E.P.:Mai aveați un gând ascuns – voiați să vă faceți pilot.
G.B.:Da. Vai de mine! Când auzea mama ca vreau să mă fac pilot, mai că nu o apuca plânsul! Atât era de agitatăși de nemulțumită de gândul meu. Și asta pentru că ea știa că, de fiecare dată când sunt probleme cu avionul, toți cei din avion mor. Și atunci eu nici nu mai vorbeam de opțiunea aceasta acasă, pentru că atmosfera devenea foarte încordată. Totuși, eu aveam în prim-plan medicina. Sigur, m-aș fi făcut și pilot, dacă ar fi trebuit să trec de la medicină la altă meserie.
E.P.: Mama început să plângă și când i-ați spus că ați fost admis la Medicină…
G.B.: Da!
E.P.: Cum vă amintiți de examenul acela de admitere? Cum v-ați pregătit? Cum ați venit la București? Cum v-ați prezentat?
G.B.:Pentru mine, faptul că i-am spus că vreau să dau la facultate, la Facultatea de Medicină, a fost un eveniment deosebit. Bineînțeles că mama m-a susținut cu tot ce aveam nevoie.
E.P.: Ați făcut și meditații înainte?
G.B.: Nu, pentru că nu aveam posibilitatea să fac meditații. Am venit la facultate, am dat examen și apoi m-am dus acasă și i-am spus că am reușit… Știa – așa vedea ea lucrurile – era sigură că m-a pierdut. În sensul că voi fi așa departe! Pe vremea aceea, comunicarea se făcea foarte greu – nu era ca acum, să poți vorbi la telefon așa ușor, să poți ajunge așa repede.
E.P.: Atunci când ați venit la examenul de admitere, v-ați imaginat că veți și reuși? Probabil că erau mulți tineri care se pregătiseră, ani de-a rândul. Știm cu toții cât de greu era –și este – să reușești la Medicină. Erați un copil modest, venit din provincie, cu gânduri mari…
G.B.: Da, așa este.Eu am venit la Facultatea de Medicină cu gândul să iau admiterea.Și am luat!Nu admiteam să nu iau. Adică eu nu aveam altă direcție decât acest examen, pe care trebuia să-l iau. Mama mi-a spus, de fapt, că atunci când eram la examen ea se ruga pentru succesul meu. Deși nu voia să fac Medicina, totuși se ruga.
E.P.: A fost un miracol tot ce s-a întâmplat astfel încât să fim astăzi aici și cartea dumneavoastră de vizită să fie atât de prețioasă?
G.B.: Da, pentru mine, da! Pentru mine a fost! Sigur, cred că n-aș fi putut să realizez tot ceea ce am realizat până acum dacă nu aș fi avut ajutoruldivin. Pentru că eu, pur și simplu, am venit de nicăieri. Așa văd eu lucrurile!
E.P.: Și iată că ați ajuns în top!
G.B.: Vă mulțumesc foarte mult! Cu siguranță că această poziție este consecința unor ani grei, ani în care trebuie să confirmi mereu, cu eforturi, cu muncă asiduă, mergând până la sacrificiu.
E.P.:Ați ales pediatria pentru că duhovnicul familiei v-a spus că cine salvează un copil, salvează o lume întreagă!
G.B.: Da, așa este! Mama și bunica – trăia pe vremea aceea – se duceau la biserică într-o comună alăturată de comuna în care m-am născut eu și preotul de acolo, preotul Popescu, avea doi fii, mari medici, care lucrau aici în București, profesori universitari, unul la cardiologie, unul la radiologie… Mama și bunica i se destăinuiau. Și, deși mie nu-mi spuneau, problema lor era situația mea, faptul că eu vreau să mă duc la facultate. Și atunci preotul le-a spus că dacă o să fac pediatrie o să fie foarte important, pentru că atunci când salvezi viața unui copil, salvezi o lume. E.P.: Ortopedie, chirurgia… Cum ați ales, până la urmă?
G.B.:În mintea mea se înfiripase de demult ca, după ce termin facultatea, să îmi aleg ca specialitate chirurgia. Eraun vis al meu, pentru că mă impresionase foarte mult. Sigur, cea mai bună impresie mi-au făcut-o doi mari profesori: profesorul Burlui și profesorulBrătucu. Apoi, m-a impresionat la culme profesorul Pesamosca, maestrul meu… Și am mers la sigur, ca la admitere.
E.P.: Când erați în cămin, student, obișnuiați să învățați întotdeauna cu fața la perete, pentru ca să nu vă distragă nimic. Ați petrecut nopți întregi cu fața la un perete alb, imaginându-vă, probabil, ce avea să urmeze. Așa își amintesc colegii de dumneavoastră, din anii studenției.
G.B.: Așa este! Chiar mi-am amintit recent această chestiune. Colegul meu, doctorul Prună, de la Constanța, m-a întrebat dacă îmi mai amintesc cum studiam atunci când eram student. La căminul de studenți era foarte multă agitație, ușa stătea tot timpul deschisă, unii intrau și alții ieșeau. Și eu, ca să nu cad pradă gălăgiei, mă întorceam cu spatele și stăteam cu fața la perete, învățând, ore în șir. Ceilalți, care mă cunoșteau, au observat că stau ore întregi așa și au ajuns la concluzia că e bine să procedeze și ei așa.
E.P.: În 1992, ați devenit medic specialist la Clinica de Ortopedie și Chirurgie Pediatrică de la Spitalul Clinic de Urgență „Marie Curie” din București. Deci, doctor la București!Deci, „cineva”. Cum s-a auzit vestea aceasta în Brănești?
G.B.: Nu știu să vă răspund la această întrebare, pentru că mă duceam acolo foarte rar.Știu că, atunci când s-a auzit de mine, toți veneau și spuneau că sunt de acolo. Eu le spun, și acum: „Aveți puțină răbdare, că vă rezolv!”. Sigur, probabil că au auzit. Și asistentele îmi spun: „Domnule doctor, vă caută cineva din Brănești”. Acest lucru se întâmpla mai ales până când au înțeles oamenii că la mine trebuie să vină pentru o anumită specialitate, nu pentru tot ce se tratează în medicină.
E.P.:Vorbiți foarte frumos de trei nume: profesorul Socolescu, profesorul Pesamosca și profesorul Coban. Care ar fi oamenii în fața cărora, în acest moment, vă întoarceți cu recunoștință?
G.B.: În primul rând, le mulțumesc celor trei pe care i-ați amintit. Am avut ocazia acum, recent, la un congres care a avut loc în Franța, să scriem istoria specialității noastre și i-am așezat la loc de cinste pe toți cei care au contribuit la dezvoltarea specialității și la formarea noastră ca medici. Aș vrea să-l numesc acum, printre cei pe care i-ați enumerat dumneavoastră, pe domnul profesor Florian Popa, care m-a ajutat foarte mult, deși dumnealui este în altă specialitate – chirurgie generală. Domnul profesor m-a ajutat foarte mult prin modul în care m-a sfătuit să procedez, în acele momente în care toată lumea vroia „să fie”, dar să nu facă nimic. Și, pentru asta, îi mulțumesc. Apoi… momentul în care eu am devenit profesor… Inițial, nu m-a interesat acest lucru. M-a însuflețit în această direcție profesorul Pesamosca, pentru că el mi-a spus că nu trebuie să rămân la Mangalia și că, după câțiva ani acolo, trebuie să vin la București. Pentru că la București e locul meu, locul unde mă pot forma. Și mi-a spus că în specialitatea aceasta – atunci era „Chirurgie și Ortopedie Pediatrică”, și acum este dar urmează a se divide probabil în „Chirurgie Pediatrică” și „Ortopedie Pediatrică”–eu trebuie să ocup un loc și în sfera universitară, pentru ca să putem mișca lucrurile mai departe.
„TOT CE REALIZEZI DURABIL SE FACE CU SACRIFICIU”
E.P.: Erați „doctorul cel tânăr și harnic” de la Mangalia. Așa își amintesc oamenii de acolo de dumneavoastră. Deci, dacă nu ar fi fost profesorulPesamosca atunci, nu ați fi venit la Spitalul „Marie Curie”, la București…
G.B.: Cred că da, nu aș fi venit!
E.P.: Profesorul Pesamosca s-a stins din viață aici,în spital.Locuia într-o rezervă.Și-a dedicat întreaga existență spitalului, pacienților și scopurilor înalte!
G.B.: Așa este!
E.P.: Nu pot să nu remarc că și dumneavoastră aveți,la spital, un colț în care vă retrageți. Există cumva riscul acesta – să vă dedicați cu totul instituției și să uitați cine sunteți dumneavoastră, dincolo de profesie, dincolo de ușile spitalului?
G.B.: Da, există!Dar tot ce poți să realizezi durabil se face cu sacrificiu. Cred că acum mă aflu deja în momentul în care există începutul perioadei de sacrificiu. Multe sacrificii le-am făcut… din plăcere.Acum tentația de a lucra este atât de mare!Nu mai simt că fac un sacrificiu. Factotul pentru că așa trebuie. Însă eu mă mai gândesc câteodată la faptul că sunt mulți – de lumea medicală vorbesc – care nu vor să facă nimic, dar care vor să ocupe poziții și funcții, și sunt deo răutate crasă. Oamenii aceștia nu fac altceva decât să realizeze un mediu toxic pentru copii, pentru oamenii care vor să analizeze ceea ce a fost și ceea ce este.
E.P.: Revenind la imaginea profesorului Pesamosca… V-a spus aici, în spital, când era în viață, cât de mândru este de faptul că, din doctorul acela tânăr și talentat de la Mangalia, ați ajuns imaginea-simbolaspitalului și ați reușit să ridicați standardele?
G.B.: Nu, nu mi-a spus mie. Dar povestea aceste lucruri altora. Povestea niște lucruri, iarmie nu-mi venea să cred că vorbește despre ele. Dar foarte mulți doctori și chiar profesori universitari care mă cunoșteau, îmi ziceau: „Măi, are profesorul Pesamosca o părere despre tine, uluitoare! Nu l-am mai auzit vorbind așa despre cineva”. Însă eu n-am dat prea multă ascultare și nu m-am lăsat convins de laurii victoriei, la vârsta aceea. Am continuat activitatea, pentru că niciodată nu trebuie să te oprești din eforturi și din activitatea pe care o desfășori.
E.P.:Medicina deja are „metoda Burnei”! Este un lucru impresionant că oamenii de specialitate din întreaga lume folosesc o metodă care vă poartă numele și că aveți atâtea reușite, printre care: fixatorul extern circular, tija de distracție centro-medulară și instrumentarul pentru abordul somatic sub control laparoscopical cifoscoliozelor la copii. Sună extrem de complicat! Traduceți-ne, ce-ați reușit să inventați în medicină?
G.B.:Acestea sunt mai vechi, suntdin perioada în care eram șef de lucrări și mă pregăteam să dau examen de conferențiar și după aceea,pentru titlul de profesor. În ultima perioadă am reușit să punem la punct mai multe intervenții, mai multe procedee. Acestea sunt în număr de 16. Au fost comunicate în marile reviste ale lumii, au fost acceptate, au fost supuse unei revizii făcută de trei somități în domeniu, apoi recunoscute și recomandate. Acum am descris o nouă afecțiune, în urma analizei pe care am făcut-o. Este vorba despre o nouă boală – spondiloliza teratologică, adică o afecțiune care se poate diagnostica în timpul vieții intrauterine. Am adăugat la capitolul spondilolize această formă de spondiloliză teratologică. A fost descrisă şi într-o revistă, este un articol apărut în „Viaţa medicală”, o să apară în „Journal of Medicineand Life”şi a apărut şi în „Medica Academica”. M-am preocupat în mod cu totul deosebit de ea, am avut multe ore de nesomn ca să o descopăr, pentru că ştiam, şi nu-mi venea să cred, că mă aflu în faţa unei afecţiuni necunoscute. De aceea, tot timpul cât stau la spital sunt într-o stare de concentrare, ca să putem să fim la primire atunci când cineva îşi oferă suferinţa în braţele noastre.
E.P.: Acum ceva vreme am venit la Spitalul „Marie Curie” şi v-am intervievat pentru o revistă. Vorbeam despre „boala oaselor de sticlă”. Cred că au trecut vreo zece ani de atunci. Pe un pat de spital, într-un salon unde mi-aţi prezentat o domnişoară… o puştoaică, pe care aţi salvat-o. Peste ceva vreme, adică de câteva luni încoace, tânăra domnişoară care s-a regăsit în acel articol mi-a scris şi mi-a mulţumit pentru că atunci cineva și-a îndreptat atenţia către ea.
G.B.:Foarte frumos!
E.P.: Este uriaş să se întâmple acest lucru…Mă gândesc la copiii pe care dumneavoastră îi salvați, la copiii de sticlă ai României. Știu că există cel puțin un caz în care o tânără de 20 de ani a mers pentru prima dată datorită dumneavoastră. Ce ați simțit atunci când ați reușit… imposibilul?
G.B.:Da! A fost o chestiune în care nu credea nimeni.Abia am crezut eu. De aceea cred că sala de operații este un sanctuar, și părinții care sunt credincioși, te împing să faci astfel de operații. Mama acelui copil nu m-a lăsat. Ore în șir a stat la mine la ușă și m-a rugat să fac operația. Și i-am spus că există un risc extraordinar de mare. Ea mi-a spus: „Domnule doctor, eu mă rog la Dumnezeu să vă ajute”.
E.P.: Ce a spus acel copil, acea tânără, care a mers la 20 de ani pentru prima dată datorită dumneavoastră?
G.B.: Acum urcă pe munte, merge… Eu, când am văzut-o prima dată… era un spital din Brașov. M-au rugat colegii mei de acolo să o văd. Eu am văzut un cocoloș. Nu puteam să-i văd fața.
E.P.: Și-acum spuneți că urcă pe munte?
G.B.: Mama ei mi-a spus: „Domnule doctor, eu nu pot să mă înțeleg cu ea!”. Eu nu i-am dat voie, vă dați seama, că e totuși riscant. Acum… dacă un pacient își asumă riscul acesta, e treaba lui! Dar merge foarte bine și urcă pe munte.
„A TREBUIT SĂ RĂMÂN AICI, SĂ-I AJUT PE CEI CARE AU NEVOIE DE MINE”
E.P.: Acum ceva ani, nu foarte mulți, un spital din Anglia, vă oferea, pentru început, 75.000 euro pe lună pentru a merge acolo.
G.B.:A fost demult asta!Eu a trebuit să rămân aici…
E.P.: 75.000 de euro pe lună! Pentru început… Și nu cred să fi trecut de atunci mai mult de vreo cinci ani.
G.B.:…Pentru început, da. Eu a trebuit să rămân aici. Dumnezeul meu e român! Am rămas aici. Problema este că foarte mulți nu înțeleg că eu am rămas aici ca să îi ajut pe cei care au nevoie de mine. Eu lucrez cu motoarele la maxim și fac toate acestea din proprie inițiativă. Pentru că, în mod normal, după cât mă plătește statul, ar trebui să fac două intervenții pe săptămână. Și eu fac trei, în fiecare zi. Trei sau, mă rog, una foarte mare, care durează ore în șir. Și să dau 12-14 consultații. Iar eu dau cel puțin 70-80 de consultații. Numai ieri, nu știu din ce motive, am dat 100 de consultații. În aceste condiții, trebuie să am o concentrare extraordinară și totul trebuie să meargă ca un ceasornic. Fac totul din dorința de a-i ajuta. Dacă m-aș lua după normele pe care trebuie să le fac… Ar trebui să vin luni, să lucrez o singură zi pe săptămână și, după aceea, să-mi iau o pauză de șase zile. Dar nu am făcut asta! Timp de șase zile pe săptămână, inclusiv sâmbăta și duminica, eu vin la serviciu și lucrez cu motoarele la maxim, de la șasesau șapte dimineața, până seara la șapte și, atunci când e nevoie, chiar până la douăsprezece noaptea. Fac acest efort din proprie inițiativă, fără vreun fel de obligație. Celor care înțeleg, le mulțumesc.
E.P.:Cum este să mergeți prin spital și să vedeți atâtea povești de viață ale copiilor, să cunoașteți atâția părinți care vă imploră, cu lacrimi în ochi, să faceți ceva pentru copiii lor?Nu sunteți doar medic, sunteți mai mult de atât!
G.B.: Da, aceasta este o chestiune care mă frământă. Ca medic, vezi zeci de oameni care vin cu foarte multă încredere și își asumă riscul maxim – acela de a supune copilul lor la o intervenție operatorie în care pot să apară incidente grave sau chiar moartea – pentru că nu mai au alte soluții. Altfel, pe copil îl așteaptă o viață total izolată, sau chiar moartea. Slavă Domnului, cred că 99,99% au beneficiat de un rezultat excelent.
E.P.: Ce se întâmplă cu sufletul dumneavoastră?Practic, în fiecare zi sunteți expussuferințelor, bucuriilor, reacțiilor la extrem. Unde vă găsiți echilibrul, în tumultul acesta care vă acaparează, în fiecare zi? Nu se poate să nu puneți suflet!
G.B.:Da,sigur! E o chestiune foarte grea și văd că ați intrat foarte profund în detaliu. Lumea mă întreabă… și de multe ori mă întreb și eu, singur, de unde am această rezistență. De unde vine? Cred că din credința mea că fac un lucru bun și din ajutorul pe care mi-l dă Cel de Sus ca să ajut acești oameni.
E.P.: Cum e un Crăciun în spital?
G.B.:Am petrecut foarte multe zile de Crăciun și de Paște… sărbători religioase în spital. Le-am petrecut cu convingerea că așa trebuie și că trebuie să fac bine copiilor. Înainte de un Crăciun, mai aveam un copil de operat… Și seara, pentru că timpul nu mi-a ajuns, am încercat să mă revigorez puţin şi am călcat într-o groapă. Şi am avut o fractură de femur. Am fost operat, mi-am revenit…
E.P.: Cine v-a operat?
G.B.: M-a operat un tânăr strălucit, care va fi un mare doctor – doctorul Gabi Dinu, de la Spitalul de Urgenţă. M-am operat aici, în România.
E.P.: E interesant că aţi avut încredere să daţi specialitatea dumneavoastră pe alte mâini.
G.B.: Păi eu l-am citit – pentru că ştiu să citesc oamenii, şi mai ales profesioniștii! Și l-am citit foarte bine!
E.P.: Deci ați operat, în cârje fiind dumneavoastră!
G.B.: Da! Dar multe știți! Da. În perioada când eram bolnav, doctorul Dinu mă suna mereu și îmi spunea să nu fac efort. Dar atunci nu am putut să rezist, pentru că venise un copil care avea o afecțiune deosebită. Și, cu orice risc pentru operația mea, am venit la serviciu. Și am operat șiacel copil, care acum e foarte bine. Și mă bucur că am făcut acel lucru,pentru că și eu acum sunt foarte bine: merg, alerg…
E.P.:Ce pasiuni aveți? Când ați alergat ultima dată desculț pe o uliță? Când ați făcut ultima dată lucruri neimportante?
G.B.: Nu mai știu exact când a fost asta. Sigur, acum zeci de ani! De fapt, acum nici nu mai sunt ulițe, sunt străzi asfaltate…
E.P.:Ce pasiuni aveți? Știți?
G.B.: Plimbările la munte, la mare, seara. Ore în șir mă plimb: de la ora 21.00 până la ora unu noaptea! Fotbalul… Am mai renunțat, în ultima perioadă.
E.P.: A! Jucați fotbal?
G.B.:Mai joc, cu prietenii și cu nepoții.Am aceste preocupări, constant. Și joggingulde dimineață.
E.P.:Soţia dumneavoastră este medic oftalmolog, iar cei doi copii – o fată şi un băiat, tot medici sunt…
G.B.:Și, de câțiva ani, au venit și nepoții. Am trei nepoți. Ei stau în jurul meu, aşa, câteva minute, pentru că se plictisesc de mine.Stau destul de rar cu ei, dar încingem câte o discuţie foarte serioasă. Eu nui-am rugat pe copiii mei să se facă medici şi nici nu i-am împins în această direcție. Ei şi-au ales. Probabil că au fost influenţaţi de discuţiile pe care le-am avut în familie, de bucuria pe care o aveam când rezolvam cazuri deosebite, de faptul că,de multe ori, ne întâlneam cu oameni care erau foarte mulţumiţi că au fost operaţi şi că se simt foarte bine. Şi probabil că asta i-a influenţat! Dar să duci această povară pe umăr, care este medicina, este foarte greu şi ei au resimţit. Şi, ca să nu am eu remuşcări că i-am împins pe un drum foarte greu, atunci şi-au ales ei această chestiune. Dar sunt mulţumiţi că şi-au ales-o. Ei ar fi vrut să facă tot ce am făcut eu, însă le-am spus că ar fi bine să facă şi altceva, altă meserie… Unul şi-a ales ortopedia şi traumatologia de adulţi, iar fata – ginecologia. Sunt niște copii buni.
E.P.: Pe care ştiu că nu vreţi să-i ajute numele „Burnei”!
G.B.: Nu, ei nu vor! Nu mă lasă să vorbesc despre ei. Sper că în colectivitățile lor sunt oameni care își respectă coordonatorii și șefii, căau un comportament bun și că își aduc contribuția la vindecarea pacienților pe care îi au.
E.P.: Ce pregătiți pentru perioada următoare?Mereu văd știri și în presa din România, dar și în presa străină despre premierele medicale pe care le mai faceți…
G.B.:Lucrăm încontinuu în domeniul cercetării, avem pe lista de așteptare cel puțin 15 pacienți care nu și-au găsit rezolvarea și pe care urmează să-i introducem în planul de cercetare. Să nu vă imaginați că, în această cercetare, intră tot și că totul este plătit. Cei care lucrează sunt niște oameni cu suflet mare,pentru că, de exemplu, la ultimele dispozitive pe care le-am folosit, nimeni nu a luat niciun leu!
E.P.:Dispozitive pe care le-ați folosit sau pe care le-ați inventat?
G.B.: Pe care le-am inventat și pe care le-am folosit. Pentru că suntem medici și ingineri, care facem parte din același grup, pe domenii diferite: concepere, analiză inginerească și execuție. În temele de cercetare așa rapide nici nu intră în calcul sume de bani pe care să ni le dea… și nici nu ar avea cine să ni le dea. În lumea asta, medicul în România este plătit foarte prost sau nu e plătit deloc.
E.P.: Concret, există o intervenție chirurgicală, în domeniul dumneavoastră, care are loc în lume și în spital, aici, sub bagheta dumneavoastră, sub bisturiul dumneavoastră, nu se poate realiza?
G.B.: Nu! Toate operațiile care se fac în lume, pe orice meridian, se fac și în acest spital. Iar dacă vorbimde osteogeneza imperfectă…
E.P.:„Boala oaselor de sticlă”…
G.B.: Noi suntem pe primul loc în lume în privința tratamentului acestei afecțiuni. Am scris un articol la Academia Americană și s-a făcut un top. În acel top seaflă lucrarea noastră,deci preocupările noastre și concepția noastră în acest domeniu. Vă mai spun ceva, în domeniul scoliozelor congenitalesuntem în primele zece țări ale lumii. Deci suntem spitalul care se află în primele zece spitale ale lumii care tratează această afecțiune.
E.P.: Ce le spuneți celor care, stând aici pe holurile spitalului, nici măcar nu îndrăznesc să vă prindă privirea şi să vă mulţumească? Celor cărora le-aţi redat viaţa, oamenilor care se uită la dumneavoastră cu respect şi admiraţie…
G.B.: În primul rând, celor care m-au ajutat să parcurg acest drum, vreau să le mulţumesc foarte mult! Vreau să le transmit tuturor pacienţilor mei şi celor care au nevoie de mine şi celor care vor avea nevoie de mine, să aibă încredere că voi face tot ce este omeneşte posibil să-i ajut!
29 august 2015