LUCIAN MÎNDRUȚĂ: „AM FOST PRIMUL OM DIN ROMÂNIA CARE A SCRIS ȘTIRI LA CALCULATOR”

„Am lucrat ca electrician la Magazinul Unirea”, „la 14 ani făceam poze la înmormântări”, „am minţit”, „am fost primul om din România care a scris ştiri la calculator”, „potenţialul meu este epuizat în televiziunea clasică”, „cel mai frumos lucru dintr-o căsnicie poate să fie divorţul”, „m-am întâlnit cu ura publică”, „nu cred că e vreo sărbătoare să îmbătrâneşti împreună cu cineva”, „oamenii care înţeleg viaţa nu pot să aibă alternativă decât depresia”. Sunt doar câteva dintre mărturisirile lui Lucian Mîndruţă, într-un interviu sincer, despre el însuşi. Însă cea mai importantă confesiune rămâne aceea că nu i-a fost vreodată infidel iubirii lui!

lm

• Cum începe povestea ta, înainte de anii celebrităţii?
Părinţii mei s-au despărţit când aveam patru ani. Tata era instrumentist, cânta la trompetă. Eu nu am niciun fel de ureche muzicală, nu ştiu să cânt la nimic. Tata cânta în Orchestra Reprezentativă a Armatei şi, când eram mic, îmi cânta jazz. Mama era asistentă medicală. Nu m-am gândit vreodată că aş putea să mă fac medic. Ei, despărţindu-se, devenirea mea profesională a fost treaba mea, de la bun început. M-au crescut bunicii. Bunicul meu a fost avocat. Mama e dintr-o familie în care destui au fost în puşcărie în vremurile comuniste, iar copiii n-au avut voie să facă cine ştie ce şcoală. Însă pe mine m-a crescut generaţia precedentă, care se cultivase şi cumva ei mi-au dat imboldul să mă gândesc la o carieră în care să îmi spun părerea. Îmi aduc aminte că bunicul se uita la emisiunea lui Adrian Păunescu, o emisiune de muzică patriotică, cu versuri patriotice – o  tâmpenie, şi-l înjura. Bunicul a fost primul comentator de televiziune pe care l-am văzut în viaţa mea. Se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’70. La noi în casa de la ţară era omul liber, căruia nu-i păsa că ăştia-s la putere. Vacanţele le-am petrecut la ţară, dar eu sunt născut în Bucureşti. Însă mă socotesc un băiat din Argeş. După ce s-au despărţit părinţii am rămas cu mama. Ea m-a crescut. Dar şi despre tata am ştiut totul, adică mergeam la el în weekend. Am ştiut totul, până când a murit, acum un an jumate.
• Te-a afectat fără doar şi poate despărţirea lor. Ce ai înţeles tu din povestea asta?
O, da. În liceu şi în şcoala generală… Pe vremea comuniştilor divorţul era un stigmat social. Cred că jumătate dintre copiii de la şcoala copiilor mei au părinţii divorţaţi şi discută despre al doilea părinte, al treilea părinte, ca despre „tata numărul doi”. Sunt avantajaţi, nu au o dramă. Eu am trăit o dramă că nu am doi părinţi. O dată pentru că asta însemna foarte multă sărăcie – am copilărit în sărăcie, şi a doua oară pentru că asta însemna că la şedinţa cu părinţii nu poate să vină un tip cu prestanţă care să rezolve lucrurile cu profesorii. Nu că aş fi avut nevoie… Dar au fost multe momente când mi-a lipsit un părinte.
• Ce îţi spune… „Magazinul Unirea, Corpul Splai”?
Am lucrat acolo, ca electrician. Am tras cabluri. Deci, dacă nu merge lumina, puteţi spune că mi-am făcut treaba prost. Am lucrat acolo în’88-’89, când eram student la seral. Dimineaţa lucram şi seara eram la facultate. Trebuia să mă întreţin. Eu mă întreţin singur de pe la 14 ani. Am muncit neoficial, iar oficial am muncit de la 19 ani, când am venit din armată. La 14 ani făceam poze la nunţi, la botezuri şi, o chestie care văd că s-a pierdut, făceam poze la înmormântări. Oamenii, din anumite motive – probabil că aveau remuşcări că se purtaseră toată viaţa urât cu mortul sau nu-l văzuseră prea des, voiau să aibă o ultimă poză cu decedatul. Poţi să mă crezi că făceam poze cu familia şi cu mortul? Eu am făcut bani din asta. Aşa mi-am luat casetofon, bicicletă, ce-mi doream. După jobul ăsta am fost electrician, am fost paznic de noapte… Joburi foarte prost plătite, dar oricum mai bine decât eram plătit la SOTI. La SOTI, ca să pot să supravieţuiesc, în primele şase luni, după emisiune lucram ca paznic de noapte la Uzina 23 August, pentru că postul nu mă plătea. Prima carieră de televiziune, de aşa-zisă vedetă, venea cu un salariu egal cu zero.
• Te-ai temut că vei rămâne în sărăcie? Acum eşti sărac?
Toată viaţa mi-a fost teamă că o să mor sărac şi în continuare mi-e teamă că o să mor sărac. Nu ştiu dacă acum sunt sărac, presupun că sunt middle-class.
• În CV facultatea figurază ca fiind „Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării”. N-ai trecut-o pe prima…
Da, pentru că nu am terminat-o. Am făcut la seral Facultatea de Hidrotehnică. Dar din ea am păşit firesc spre Liga Studenţilor. Am fost coleg cu un tip care a fost ucis în 1991, Andrei Frumuşanu. Era colegul meu de bancă, oarecum. Şi l-au ucis nişte luptători din trupele speciale în vremea unui asediu asupra sediului Guvernului. Am ajuns să organizez manifestaţii, am ajuns să dau declaraţii, conferinţe de presă şi în felul ăsta am trecut în partea cealaltă. Am ajuns în presă. Şi, de atunci, nu m-am mai lăsat de presă.
 Ai ajuns şi profesor de jurnalism…
Nu mai sunt profesor. M-am lăsat.
• De ce te-ai lăsat? Era salariul mic?
Nici măcar nu era salariu. La Facultatea de stat nu-mi aduc aminte să fi fost plătit. Poate că îmi dădeau 5-10 lei. Nici nu cred că meritam mai mult, spun cinstit. Deci nici nu cred că am fost subplătit faţă de competenţele mele. Nu… pur şi simplu la un moment dat nu am mai avut timp şi m-au obosit cei care intrau la facultatea asta. Pentru că nu mai erau oamenii care intraseră în presă odată cu generaţia mea, oameni care voiau să schimbe lumea. Acum aveau un cu totul alt tip de personalitate: veneau oameni care voiau să schimbe viaţa lor – voiau să facă bani, voiau celebritate şi bucuriile aferente. Vedeai că sunt urâţi în sinea lor şi vedeai că ar face totul pentru aceste două itemuri – bani sau celebritate. Inclusiv o mulţime de compromisuri pe care, da, le-am făcut şi eu.
 Ce compromisuri?
Tot ce vrei: am minţit. Pe cuvântul meu! Am minţit poporul cu televizorul.
 Poate mulţi dintre cei care au un patron, un mogul, sunt obligaţi să mintă în carieră, la un moment dat. Ţine de politica postului…
Pe mine nu m-a obligat mogulul sau patronul. Pe mine şi pe toată lumea… ne obligă goana după audienţă şi competiţia. Şi, de fapt, nu e chiar o minciună, e interpretarea adevărului astfel încât el să fie wow! Asta vinde presa: un adevăr pe care construieşti – cu muzică, cu montaj, dramă, telenovelă.
 Păstrezi articolele, câteva emisiuni imprimate?
Nu, nu am păstrat nimic. Noroc cu youtube-ul că aşa mă mai văd şi eu. Nu am încurajat cultul personalităţii mele în familie. Am strâns articolele de la „Dilema” în două cărţi şi mai am două cărţi prin casă, pe care nu le-am dat pe la prieteni. Astea le-am ţinut.
• Nu ai nicio amintire a carierei tale?
Nu. Nimic.
 Nici diplomele, nici premiile?
Sunt pe la ţară, unele dintre ele. Dar s-ar putea să se fi spart şi să se fi pierdut.
 SOTI, perioada în care ai câştigat extrem de prost dar în care începeai să ajungi vedetă… Cum ai ajuns acolo?
Amalia Neacşu, o colegă m-a adus la SOTI. Eu eram deja traducător la AM Press. Ăsta a fost jobul pe care mi l-am găsit eu în presă, prima dată. Traduceam în engleză buletinul pentru Ambasadă. Şi mergeam la conferinţele de presă, începusem să dau şi ştiri. Se întâmpla prin 1991. Şi, în primăvara lui 1992, m-am întâlnit cu o fată care lucra la SOTI şi care mi-a zis „prezentatorul nostru e bolnav”. Şi mi-a spus să merg să dau o probă, deşi nu se anunţase vreun concurs. M-am dus şi am avut noroc că prezentatorul îşi uitase sacoul în studio şi mi s-a potrivit ca măsură. Şi am intrat pe post în câteva zile… dacă nu cumva chiar în seara aia.
 Erai mai mult frumos sau mai mult deştept?
Eram foarte deştept, dar eram bâlbâit. Nu aveam calităţi fizice. Generaţia mea nu cred că a ajuns unde a ajuns pentru că a avut vreo calitate extraordinară. Eu am făcut studiile de televiziune după ce am intrat în tv, după ce ştiam televiziune. Am făcut Facultatea de Jurnalism după ce aveam 10 ani de jurnalism şi puteam să spun oricui dorea din Facultatea de Jurnalism despre ce e vorba în meseria asta, fără ca ei să ştie în prealabil, deşi citiseră foarte multe cărţi. N-am să uit că Radu Moraru m-a picat la Televiziune, meserie pe care eu o stăpâneam fiind chiar editorul ştirilor PRO TV din acea perioadă, în vreme ce el era nimic. Dar absolut nimic! Era doar profesor la Facultatea de Jurnalism. Sunt al dracului astăzi!
 Ce scria în fişa postului de la SOTI?
Editor-prezentator. Dar la SOTI am făcut o chestie interesantă. Pentru că mie îmi plăceau calculatoarele, am găsit într-un colţ un calculator care era cadou de la americanii care finanţaseră staţia. Calculator pe care nimeni nu îl deschisese pentru că niciunul dintre „bătrânii” care lucrau acolo nu ştiau să îl folosească. Şi eu l-am pus în funcţiune şi am inaugurat prima staţie de editare de text de ştiri din România. Eu am fost primul om din România care a scris ştiri la calculator. Am fost înaintea tuturor.
 Când ai plecat de la SOTI, care au fost motivele?
Am avut două oferte de muncă, una de la Adrian Sârbu şi alta de la Mihai Tatulici. Esca a fost, ca de obicei, mult mai inteligentă decât mine. Eu m-am dus la Mihai Tatulici şi ea a ramas la Adrian Sârbu.
• Deci tu l-ai ales pe Tatulici…
Nu l-am ales pe Tatulici cât… eu eram un tip conservator. Mi s-a părut că un job la televiziunea de stat, la care toată lumea se raporta atunci, e mai stabil decât unul la o televiziune care nu exista încă. Am fost bou. Ca dovadă că un an şi jumătate mai târziu am recunoscut că am fost bou şi m-am angajat la PRO TV, în decembrie 1995.
• Deci televiziunile din viata ta ar fi…
SOTI, TVR, Tele 7… În TVR nu am stat decât câteva luni. Tatulici avea şi el un proiect de televiziune care s-a dovedit a fi Tele 7 ABC, unde am mers de la început şi de unde am plecat direct la PRO TV când am realizat ce urma să devină PRO-ul.
 Diferenţa dintre Tatulici şi Sârbu? Ai rămas prieten cu vreunul dintre ei?
N-are rost să vorbim despre asta… În general oamenii cu care lucrez eu nu se pot teme de indiscreţii.
 La PRO ai avut salariu mare de la început?
La salariul de la PRO nu ajungeai să te gândeşti pentru că era atât de mult de lucru şi atât de puţin timp să-ţi cheltuieşti salariul încât primul an şi jumătate de PRO a fost o furtună din care nu îmi aduc aminte decât biroul, calculatorul, sticla de Cola şi floricelele luate din colţ. Atât. Nu mai ştiu cât aveam salariul şi nici ce făceam… Ştiu că dormeam câteva ore şi mă întorceam. Gândeşte-te că eu, din decembrie 1995 şi până prin iunie anul următor, am editat în fiecare zi ştirile PRO TV, ale Andreei Esca. În fiecare zi, inclusiv duminicile. Până când s-au întors câţiva colegi şi am început să facem cu schimbul, ca echipe de producători. A fost teribil!
 Femeile frumoase începuseră să vină în jurul tău? Şi celebre, poate…
Nu. Pentru că eu nu inspiram ideea de „vedetă”. N-am avut problema asta cu femeile frumoase. Nu am avut această „spaimă”, că vin femeile frumoase în jurul meu. Nu. Şi aveam o prietenă stabilă, apoi m-am însurat.
 De la PRO ai plecat spre Antenă…
În 2003. Dar deja nu mai eram în PRO, eu plecasem de la Ştirile de Noapte. Eram la Ziarul Financiar şi la PRO făceam doar emisiunea cu Brucan. Am fost ofertat. E ca Oscarul. Fiecare actor vrea să facă şi el, la un moment dat, un film de Oscar. Fiecare prezentator vrea să prezinte şi el jurnalul principal. În vremea aceea erau două jurnale principale – PRO TV şi Antena1. Ştiam că la PRO nu aveam nicio şansă – era prietena mea cea mai bună acolo, Andreea Esca, şi era şi prea bună… iar la Antenă putea să fie liber. Cei din Antena m-au remarcat la 11 Septembrie, când am făcut Breaking News fără să mă bâlbâi şi i-am bătut la mare distanţă şi atunci s-au gândit să mă oferteze şi m-au ofertat. Au avut noroc că m-au găsit într-un moment în care eram destul de obosit de la Ziarul Financiar. Eu la Ziarul Financiar aveam un program destul de dur, în sensul că de luni până vineri eram la ziar, sâmbăta înregistram emisiunea cu Brucan şi duminica mă întorceam la ziar. Practic, iar nu mai aveam nicio zi liberă.
• Se spune că cine pleacă de la PRO îşi asumă faptul că nu va mai reveni niciodată acolo…
Da. Păi poate că eu n-am plecat vreodată cu adevărat… Adevărul e că în Antenă mulţi dintre colegi m-au socotit multă vreme „îngâmfatul ăla de la PRO” şi „vine ăsta să ne dea nouă lecţii”.
 De ce s-a întrerupt colaborarea cu Antena? S-a spus, la un moment dat, că schimbarea prezentatorilor a fost pentru că se pregătea debarcarea ta şi promovarea Alessandrei Stoicescu.
Ei au schimbat prezentatorii, au vrut să refresh-uiască jurnalul de 19.00. Am plecat amândoi, nu cred că au dorit asta. Ea a continuat în Antena 3, pe jurnalism, eu am decis atunci să mă las de jurnalism.
 Dar de ce şi-au dorit să schimbe? Nu mai era rating?
Nu, ratingul era bun. Dar toată lumea din piaţă dorea să bată PRO-ul. Şi toată lumea va încerca oricum, oricând, orice, să bată PRO-ul. Asta şi-au dorit. Au încercat cu noi, 7 ani, n-a mers, apoi au încercat cu o faţă fresh pentru că a fost ideea de a aduce pe cineva nou. Am spus „ok, înţeleg chestia asta că nu sunt prost, sunt profesionist, totuşi. Hai să punem o faţă fresh”. Şi au pus o faţă fresh şi noi ne-am dat la o parte. Eu m-am apucat de entertainment, tot la Antena1. Îmi doream să fac un talkshow, cum fac acum pe on-line. E altceva!
 Ţi-e dor de televiziunea „aceea”?
Nu mai există televiziunea „aceea”. Nu sunt un paseist. Nu mi-e dor de trecut. În primul rând, nu prea aş avea pe unde să mă mai duc pe la televiziuni, pentru că sunt prea multe televiziuni de opinie acum, în loc de televiziuni de ştiri şi mie îmi e greu să duc opinia altuia. Mi-e greu să mă bat pentru opinia altuia, cu aerul că este a mea. Nu pot să fiu atât de bun în a juca acest rol.
 Acum ce faci? Mai ai casa de producţie?
Acum mă ocup cu Creaţia şi Marketingul de la Mediafax Grup. Nu mai producem emisiuni de televiziune. Piaţa asta a cam căzut prin 2008-2009, când a venit criza, n-au mai fost finanţări. Mai am o companie de PR, „Echipa”, la care e management deci nu mă ocup eu direct de management. Mai fac media training din când în când, dar foarte rar pentru că nu mai am timp decât în weekenduri. Şi, în rest, fac emisiunea on-line la „Gândul live”, „Schimbă vorba”, care e un hobby.

 

POTENŢIALUL MEU ESTE EPUIZAT ÎN TELEVIZIUNEA CLASICĂ

 

• Ce-ţi mai doreşti acum?
Absolut totul! Îmi doresc, în continuare, absolut totul! Nu mi s-a întâmplat nimic, nu cred că am realizat ceva în viaţă, deci în continuare îmi doresc să fac tot ce pot.
 Dacă ar veni o propunere din partea PRO TV-ului pentru ştiri sau pentru o emisiune ofertantă… sau de la Antene, ai accepta?
Nu. Am alte proiecte. Şi, oricum, nu ar avea cum să vină o astfel de propunere. Nici eu nu mi-aş face-o.
 De ce, nu eşti atât de bun?
Pentru că potenţialul meu este epuizat în televiziunea clasică. Serios! E epuizat! Vedeta are şi ea ciclul de viaţă. Uită-te la vedete mai mari decât mine care s-au apucat din nou de televiziune zicând că se va întâmpla ceva extraordinar. Aş fi putut să prevăd că nu avea ce să se întâmple. Meseria noastră este despre a surprinde publicul. Nu de a-l plictisi cu aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut toată viaţa. Eu cred că este o greşeală să crezi că, dacă tu vei continua să faci un lucru bine, publicul va merge după tine, dorindu-şi acelaşi lucru. Nu… publicul vrea pe altcineva, mai tânăr, mai nou, mai proaspăt, cu alte idei.
 Andreea Esca rezistă.
Andreea Esca rezistă pentru că ea este un moument. Deci există o limită a vedetelor, dincolo de care încep monumentele. Pe care nu le poţi da jos.
 Tu nu eşti monument?
Nu, nu sunt. Nu am fost niciodată atât de bun sau de celebru. N-am fost! Publicul ştie mai bine, publicul te judecă. Întotdeauna între mine şi public a existat o diferenţă, un gard. Publicul a simţit că nu-s de-al lui. Şi are dreptate, nu-s de-al lui.
 Spune-mi cum au stat lucrurile pe partea personală, în istoria ta de viaţă. Când ai cunoscut-o pe soţia ta?
Pe prima… Dacă scrii chestia asta o să o păţesc acasă cu a doua, clar, în vreme ce prima nu cred că o să citească. M-am căsătorit când aveam 21 sau 22 de ani.
 De ce?
Din dragoste, nu pentru avere, deşi ea era bogată, eu eram sărac. Şi lucrurile au rămas aşa la final, adică atunci când ne-am despărţit era aceeaşi situaţie. Nu s-a schimbat, pot spune că nu am fost un profitor. N-a funcţionat pentru că fiecare a început să se ducă spre jobul lui. De ce m-am însurat?! Pentru că nu ştiam despre ce e vorba în căsnicie. Căsnicia e o treabă grea. Eu credeam că e o chestie fun aşa… Că, na, îţi place de cineva, te căsătoreşti că e fun. Nu e chiar aşa. Căsnicia e o treabă în care responsabilităţile depăşesc cu mult elementele de amuzament. Dar asta am aflat abia după 40 de ani.
 Cât timp a durat prima căsnicie?
Destul de puţin. Un an şi ceva, doi. N-a durat prea mult. Şi n-am stat împreună în tot acest timp. Fiecare avea casa lui. E o poveste întreagă, nu ştiu dacă i-ar plăcea cuiva să o povestesc. Era destul de dificil să locuim împreună. Fiecare avea opţiunile lui în materie de locuit. Am locuit o perioadă împreună, dar scurtă. E complicat.
 Ai divorţat. Ce ai înţeles din prima căsnicie?
Am înţeles că cel mai frumos lucru într-o căsnicie poate să fie, până la urmă, divorţul. La final, la divorţ, când m-am dus la tribunal avocata a întârziat. Şi eu eram cu soţia de care urma să divorţez, discutam lejer lângă o fereastră, râdeam şi fumam. Avocata a venit, m-a luat de-o parte şi mi-a spus „n-ar fi trebuit să veniţi chiar aşa la tribunal, cu amanta, pentru că nu e frumos”. Şi i-am spus că e soţia… de ea mă despart. Nu doar părea că ne înţelegem, chiar ne înţelegeam foarte bine doar că, pur şi simplu, fiecare avea drumul lui.
 Pe cea de a doua soţie la cât timp ai cunoscut-o?
Oh, la aproape zece ani. 7-8 ani…
 În intervalul ăsta au fost multe iubiri care ţi-au trecut prin inimă sau prin apartament?
N-aveam apartament, trăiam într-o garsonieră pe lângă Poarta 4 a Uzinei 23 August. Ţi-am spus că eram un băiat foarte sărac, deci nu prea puteam să invit fete de bună condiţie din centrul oraşului să vină la mine la garsonieră pentru că, pur şi simplu, le-aş fi jignit. Nu. N-au fost foarte multe iubiri pentru că eu am fost căsătorit cu meseria mea foarte, foarte multă vreme.
 Acum cu soţia ta… cum locuiţi?
Locuim împreună de mai bine de zece ani.
• Cum ai cunoscut-o pe actuala soţie? Să zicem ultima, soţia definitivă? E iubirea definitivă?
N-aş vrea să creadă că e ultima că după aceea şi-o ia în cap. Deci rămânem la formula „actuala soţie”. Şi sper că şi ea crede acelaşi lucru despre mine, sunt doar „actualul”, da? Am cunoscut-o la Spitalul Municipal, ducându-mă cu bunica. Bunica era bolnavă şi am ajuns acolo şi am dat peste o doctoriţă care mi-a explicat foarte doct, cu nişte cuvinte pe care eu, pentru prima oară, nu le înţelegeam. Şi eu citisem chestii, deci nu eram chiar foarte prost. Asta m-a şocat: deci iată o femeie în faţa mea care vorbeşte limba română şi eu nu o înţeleg. Acum nu mai vorbeşte chiar aşa. Între timp am introdus şi eu jurnalismul în viaţa ei. Şi asta m-a frapat. Am spus „băi, nu se poate, ori este foarte deşteaptă, ori e foarte vicleană. În orice caz, trebuie să o cunosc mai bine”. După acea vizită la spital mi-a dat numărul ei de telefon, dar nu era decât doctoriţa bunicii. Am cunoscut-o mai bine la o petrecere, întâmplător, nu ştiam că vine şi ea… Măi, deci am fost foarte deştept la petrecerea aia. Fără să îmi dau seama, m-am dus singur. A fost o petrecere la care ea era cu prietenul ei. Şi acolo am realizat că nu am vreo şansă. Mi-am dat seama şi mi-am zis „hai să nu mă mai gândesc la ea că e clar că are viaţa ei”. Şi m-am potolit vreo două-trei săptămâni, o lună chiar. După care, la un moment dat, m-am dus la spital să discut despre bunica. Bunica avea probleme, trebuia internată. Chiar era pe bune cu bunica, a şi murit săraca bunica în următoarele şase luni. Deci nu mă prefăceam. Şi, discutând aşa despre bunica, am realizat că suntem interesaţi unul de celălalt. Drept pentru care, pentru ca să mă dau mare, am aplicat tactica pământului pârjolit: am decis să folosesc toate armele din dotare. Am invitat-o să o dau cu avionul, ştiind foarte bine, de la prietenii mei care işi mai duceau prietenele să le dea cu avionul, că la gestul ăsta nu rezistă nimeni. Un bărbat care mânuieşte un avion este… rar. Dacă ştie să se dea cu avionul nu poate să fie prost, nu? Deci e un băiat de viitor.
 Cu avionul… rămâneţi împreună sau muriţi împreună…
I s-a şi prezis că eu o să fiu un Fred Vasilescu în viaţa ei, care o să moară cu avionul. Nu, cred că o să mor cu iahtul. Acum îl mai dau cu avionul pe fiul meu cel mare. Atunci eram sportiv la aeroclubul României. Mi-am luat brevetul prin ’95-’96. În 1999, când am cunoscut-o pe Ioana, zburam destul de frecvent şi zburam ok. Adică te puteai încrede în mine că te urci cu mine în avion, supravieţuieşti. Nu eram un Iovan. Eram mult mai prost decât Iovan ca pilot, dar în aviaţie ştii că se spune că mor aşii şi proştii. Eu nu eram nici prost, nici as. Am invitat-o la o petrecere de piloţi, am dat-o cu avionul, efectul a fost imediat.
 În relaţia voastră ea venea cu un copil.
Da, ştiam de copil. Asta a fost puţin şocant pentru mine pentru că eu nu voiam să am un copil al meu, d-apoi să mai iau pe cineva care are deja un copil. Acum îmi pare rău că n-am avut copii mai devreme, dar mi se părea că e cumva o chestie care te leagă. Sigur, e adevărat, instinctul meu era corect. În primii câţiva ani, copilul te leagă de casă şi te limitează în acţiuni. Dar, uite, de exemplu acum, ceea ce se întâmplă e fabulos. După ce copiii se fac puţin mai mari, devin prietenii tăi. Asta nu ştiam.

 

M-AM ÎNTÂLNIT CU URA PUBLICĂ

 

•  Este ea marea ta iubire?
Da, poţi să spui şi asta.
 Păi şi atunci episoadele pe care le-a găsit presa, cu infidelităţile tale, ce-au însemnat?
Nimic.
 Au fost adevărate?
Presa nu a ştiut niciodată adevărul. Niciodată! Nimeni nu a scris povestea adevărată. Singurii care ştiu povestea adevărată sunt cei implicaţi în ea. Persoanele despre care presa a vorbit, care nu au avut chef să povestească.
• Deci abateri de la marea dragoste au fost?
Iată-mă că sunt absolut nevinovat. Apar în faţa ta nevinovat. Jur!
• Abateri de la marea dragoste au fost?
Abateri… în ce sens?
 În sensul infidelităţilor.
Nu.
• Cât v-a afectat relaţia povestea aceea? Titlurile din ziare…
Ziarele au fost… wow! Pe mine nu ce a scris piesa m-a afectat foarte tare, ci cantitatea de ură declanşată de acele poveşti în media şi în spaţiul public. Adică nu m-a deranjat ce au scris jurnaliştii despre mine. Şi eu aş fi făcut la fel – erau colegii mei, aveau un story super beton. Nu aveai cum să nu-l faci. Dar comentariile oamenilor de pe site-uri, în josul articolelor… m-am întâlnit cu ura publică pe care nici nu o ştiam. Nu ştiam cât de puternică e!
• Cum a simţit soţia ta reacţiile oamenilor? Poate că majoritatea femeilor din România au compătimit-o… s-au gândit că e încă o femeie frumoasă şi deşteaptă, înşelată de un bărbat faimos…
Pe ea n-a afectat-o situaţia pentru că ştia adevărul. Relaţia cu lumea, da, a trebuit gestionată într-un anumit fel. Ne-am ferit să le spunem adevărul. N-am spus nimănui care era adevărul şi lumea, după o vreme, s-a liniştit. Ne-a lăsat în pace. Asta a fost tot. Pe cuvântul meu că nu ştie nimeni adevărul, nici acum. De aia sunt liniştit şi nu mă simt cu musca pe căciulă.
 Acum, practic, în relaţia voastră există trei copii. Băieţii seamănă cu tata? Vor să fie ca tata?
Nu ştiu nici eu cu cine seamănă. Unul seamănă la caracter cu mine, că e mai introvertit aşa, băiatul cel mare.
• Eşti timid?
Da. Tot ce vezi tu acum este construit, este adăugat. Ce eram eu înainte nu nicio legătură cu ce sunt acum.

 

 

COPIII SUNT UN FEL DE A NU MURI

 

• Crezi în Dumnezeu?
Nu.
 În ce crezi?
Nu cred. Aştept dovezi pentru orice.
 Ce se va întâmpla după ce nu vei mai fi?
Asta este foarte simplu, stiu şi eu şi ştii şi tu și știm cu toții ce se întâmplă după moarte: exact ce a fost înainte de naştere. Cred că nimic!
 Şi nu te sperie gândul ăsta? Poţi trăi cu ideea asta?
Ba da, mă sperie. E foarte greu să trăiesc cu ideea asta. Tocmai de aceea înţeleg că, pentru mulţi oameni, e mult mai uşor să fie credincioşi decât atei.
 Atunci, care este sensul vieţii?
Nu există un sens al vieţii. Viaţa este ce-şi face fiecare din ea. Nu are un sens, nu are o logică…
 Tu ai trecut de jumătate…
Am trecut, nu mai am mult.
 Şi cum te consolezi cu gândul ăsta?
Nu mă consolez.
 Înseamnă că eşti într-o depresie continuă.
Da. În general, oamenii care înţeleg viaţa nu pot să aibă alternativă decât depresia. Nu există altceva. Pentru că este limpede. Munceşti, tragi tare, încerci să perpetuezi specia, încerci să te îmbunătăţeşti pe tine ca individ, încerci să nu faci prea mult rău în jur, după aia mori şi nu se mai întâmplă nimic.
 Nu cumva de asta nu-ţi doreai copil?
Nu. Nu-mi doream copii pentru că atunci când eşti tânăr ai senzaţia că vei fi tânăr forever. Credeam că sunt veşnic, nu după moarte, ci în viaţa mea. Că ea e veşnică şi că va ţine forever. Acum m-am convins că nu e aşa. După câteva spaime legate de sănătate – nişte accidente. M-am lămurit că nu poate să fie aşa. Copiii rămân. Copiii sunt un fel de a nu muri.
• Până într-o zi… Şi copiii tăi vor îmbătrâni.
Da. Mai mult decât că eu voi îmbătrâni, mă doare gândul că ei vor îmbătrâni. Nu mi-e teamă de moartea mea, cât mi-e teamă de moartea lor. Mă doare gândul ăsta.
 De ce munceşti atât de mult acum?
Nu mă pot opri. Instituţia în care lucrez eu are o anumită energie care te acaparează. Aşa a fost întotdeauna în construcţiile astea… „PRO”. Nu poţi să te duci acasă.
• Nici când acasă te aşteaptă familia…
…nu poţi. Eu voi fi întotdeauna un om, în primul rând căsătorit cu jobul. Îi iubesc foarte mult şi, de câte ori reuşesc să scap mai multe zile, îmi place să stau cu ei.
 Ce te faci dacă iubirea de acum nu e cea definitivă?! Te sperie gândul ăsta?! Că poate, într-o zi te vei trezi şi n-o vei mai iubi pe femeia de lâgă tine? Sau nu te va mai iubi?
Ce mă fac?!… Nu mă mai sperie nimic. Ultimii trei sau patru ani, în care am trecut printr-o criză profundă – dar nu e aia de care vorbesc tabloidele, o criză de identitate personală, de viaţă, de carieră, m-a făcut să nu-mi mai fie teamă de nimic. Acum, orice ar putea arunca viaţa înspre mine, cu excepţia sănătăţii copiilor mei, e ok. Mă aştept! Deci nu mă sperie, sunt în regulă. Şi n-o să mă plâng, indiferent de ce mi s-ar întâmpla.
• Dar visezi să îmbătrâniţi împreună, să aveţi nepoţi, să o iubeşti până la sfârşitul zilelor voastre?
Eu, în general, nu am vise care se pot transpune în filme kitsch. Nu visez carpete cu Răpirea din Serai. Ştiu că viaţa e mai complicată decât formulele astea cu „să îmbătrânim împreună”. Nici nu cred că e vreo sărbătoare să îmbătrâneşti împreună… că apar durerile. Aş prefera să mor înainte de a fi cazul şi să nu îmbătrânesc împreună cu cineva ca să nu stea nimeni să mă întoarcă cu cearceaful, să mă întrebe de ce nu îmi mai aduc aminte cine e. Nu ştiu dacă e vreo bucurie în asta.

14650516_10207740850061233_5801186044168584208_n
 Pasiunile tale sunt foarte costisitoare. Bicicletă ai. Iaht ai?
Mi-am cumpărat acum bicicletă. Aveam doar o bicicletă de oraş. De 7 sau 8 ani de când merg cu bicicleta la mare, în fiecare an împrumutam câte una de la cineva. Jur! Niciodată nu m-am gândit că e o idee bună să dau 4-5.000 de euro pe o bicicletă. Iaht… e un fel de a spune. E de fapt un velier. L-am cumpărat acum vreo 5 ani. E a doua barcă. Familia e parte din echipaj. Băiatul cel mare, la 9 ani a traversat Bosforul singur, la cârma bărcii. Şi sunt cam 6 ore de mers. Noi eram foarte obosiţi şi l-am lăsat pe el la cârmă.
 Fumezi?
Nu. În Tele 7 fumam trei pachete pe zi. M-am lăsat în PRO TV că nu mai aveam timp. În PRO TV trebuia să scriu atât de mult încât, chiar dacă se fuma în redacţie, eu nu mai aveam timp pentru gest, pur şi simplu. Nu mai aveam când să duc ţigara la gură.
 Ce contează cu adevărat în viaţă?
Absolut nimic. Nu contează absolut nimic. Orice ai face, viaţa se încheie. Şi dacă eşti Napoleon, şi dacă eşti un cerşetor. Ea se încheie. Nu are niciun sens. Nu are niciun rost să te gândeşti că are vreun sens. Ceea ce e minunat dacă poţi să faci este să laşi câteva cuvinte bine scrise. Asta e tot. Pe care, la un moment dat, să le păstreze unii sau alţii. Din punctul meu de vedere ăsta e singurul sens adevărat.
Ce le spui femeilor care ne citesc?
În faţa femeilor care au trecut prin viaţa mea, aş vrea să îmi cer scuze că au ajuns să mă cunoască… cu adevărat. Şi să le spun că poate, totuşi, în timpul ăla puteau să cunoască şi un tip mai rău…deci poate nu sunt aşa de perdante. E o consolare: se putea şi mai rău! Celorlalte doamne am să le spun un singur lucru: în general oamenii care citesc doresc să trăiască vieţile altora. De asta ne cumpărăm romane şi de asta citim reviste. Gândiţi-vă dacă nu cumva e mai mişto viaţa voastră decât a mea. Eu sunt sigur că aşa e! Soţiei mele aş vrea să-i spun că în vara asta aş vrea să merg la Roma. Pe banii ei!

mandruta-ic1

Martie 2014

Top