Ești culcat la pământ. Ai o mină sub tine. Dacă te miști, mori! Deci, ce faci, ce simți?

Cam acesta este exercițiul de imaginație la care meditează fiecare dintre spectatorii piesei „No Man’s Land”, cea mai recentă premieră a Teatrului Național „I.L.Caragiale” din București.

Iar gândul acesta nu-i o propunere directă și nici explicită, ci doar sentimentul de „vină” că, din când în când, tu te foiești pe scaun, în timp ce personajul de pe scenă este „condamnat” la nemișcare. Mihai Călin, în rolul Cera reușește, prin talentul său, să umple scena, chiar dacă, toată piesa, stă în aceeași poziție – culcat pe spate, cu teama că orice mișcare greșită poate declanșa mina – fatală personajului pe care îl interpretează. Că Richard Bovnoczki – rolul Ciki – este talentat, știam deja, după atâtea titluri în care l-am văzut. O surpiză plăcută a fost tânărul Ciprian Nicula, în rolul Nino. Misiunea sa artistică a fost cu atât mai provocatoare, cu cât ne gândim că le-a fost partener egal celor doi actori cu experiență și succes la public – Mihai Călin și Richard Bovnoczki.

La început, Nino pare un rol lipsit de importanță – cel mai tânăr și mai neexperimentat soldat sârb, trimis în misiune alături de Rambo (Marcelo-S Cobzariu), în tabăra bosniacilor. El simbolizează, la început, prezența nevinovată, viciată de experiența de viață a celor maturi. Crezând că a găsit un soldat mort, Rambo îl obligă pe Nino să armeze o mină și să o așeze sub soldatul căzut, astfel încât ea să se detoneze când familia sau camarazii soldatului îl vor găsi. Alarmat de zgomote, Ciki iese din ascunzătoarea lui și trage în cei doi sârbi. Rambo cade răpus, dar Nino este cruțat. Urmează un impresionant schimbde replici, în care fiecare dintre ei încearcă să numească vinovatul pentru război, de parcă asumarea acestui statut ar putea schimba ceva din drama lor, trăită în acea ascunzătoare. Cera se trezește din leșin și drama sporește mai mult atunci când își dau seama cu toții că mina este un pericol real.

Subtilitățile simbolurilor sunt cu mult dincolo de glumele la care râde sala. Iar pentru a le înțelege, trebuie să vedeți piesa! De la schimbul de țigări din pachetul mereu împrumutat – fumatul devine un semn al faptului că Nino se maturizează în această experiență – până la faptul că cel care are pușca îi este superior celuilalt, personajele sunt în continuă schimbare. Fiecare generează câte un mic conflict, cu mereu aceleași rădăcini în Război. Ba sunt unul împotriva celuilalt, ba merg în fața inamicilor cu pieptul dezgolit, ba se rănesc, ba se ajută…

A treia tabără este cea a forțelor pacifiste, ocupate să ia poziții corecte în mass-media. Un singur reprezentant al acestei tabere are bunătatea de a fi înduioșat de tragedia celor trei soldați… rivali. Mass-media relatează evenimentele întâmplate, observatorii fiind mereu preocupați să-și audă numele în contexte favorabile. De la comandant până la jurnalista care își pronunță răspicat numele.

Nino, băiatul aruncat într-un război care a devenit al lui doar pentru că și-a dorit să supraviețuiască, îl împușcă pe Ciki și apoi îndreaptă arma către sine, întrebând în față televiziunile cine și cât câștigă pe seama acestor nefericiți care luptă în război apărând cauze care nu le aparțin în totalitate. Nu vom ști niciodată dacă tinerețea lui l-a împins către un gest imprudent și nici cât ar mai fi durat până ca mina să explodeze.

Spectatorii văd cum inamicii de război – cele două tabere – schimbă mesaje între ele, comandanții se salute cordial și fac trafic ilegal de arme. Vorbesc când la telefon, când… peste gard, semn al apropierii teritoriale… Acesta este momentul când Războiul nu mai e război, ci devine crimă.

Pierzându-și prietenii, Cera continuă să spună un banc pe care îl începuse atunci când Ciki și Nino îl vegheau. Gluma amară se termină face referire la Divinitate și la faptul că Omul întreabă dacă în Cer mai e și Altcineva – semn al faptului că oamenii de diferite religii ar avea nevoie de toleranță și că Cineva-ul cuiva poate să fie Altcneva-ul altcuiva. Sau că, uneori oamenii nu înțeleg voia Lui.

Regizorul piesei este Alexander Morfov, iar viziunea sa este aproape cinematografică! Light design-ul poartă semnătura lui Chris Jaeger și, credeți-mă, te face să spui WOW! de îndată ce se deschide cortina! Abia în astfel de piese realizezi cât de importată este nuanța luminii… Iar decorurile, decorurile sunt… un personaj în sine, de vreme ce te fac să le analizezi, centimetru cu centimetru. Decorul acestui spectacol are, asupra publicului, efectul pe care îl aveau asupra noastră, a tuturor, cărțile ilustrate din copilărie. Atenția lui Nikola Toromanov, până la detalii este incredibilă! Iar ideea lui Alexander Morfov de a insera discret piesa „Hallelujah” la atât de puțin timp după ce ne-a părăsit Leonard Cohen este, de-a dreptul, un artificiu de marketing!

Regizor, scenarist, producător şi profesor, bosniacul Danis Tanović lansa, în 2001, pe ecranele lumii, un strigăt sfâşietor de durere şi însingurare, născut dintr-un război civil absurd şi nemilos, cel dintre Bosnia şi Herţegovina, între 1992-1993. Oameni care până mai ieri stăteau la aceeaşi masă, ca într-o adevărată familie, împărţind bucuriile, durerile şi sărbătorile împreună, au devenit inamici, antrenaţi într-o dispută etnică aprigă şi sângeroasă. El însuşi martor al acestor episoade sfâşietoare, ca tânăr artist, cu studiile încă neterminate,  Danis Tanović a imortalizat pe peliculă, împreună cu o echipă de documentarişti, imagini cutremurătoare. Peste câţiva ani,  debutul lui regizoral avea să pornească din craterul acestei experienţe fiebinţi. Şi avea să fie „No Man’s Land”! Unul din cele mai premiate filme, cu 42 de recunoaşteri naţionale şi internaţionale, între care, în perioada 2001 şi 2002: Cannes – Premiul pentru cel mai bun scenariu, Premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin, Globul de Aur  pentru cel mai bun film străin şi Premiul César pentru cel mai bun film de debut.

Mergeți la teatru și alegeți „No Man’s Land” ca exercițiu de solidaritate! Actorii vă așteaptă

Cera: Mihai Călin

Ciki:  Richard Bovnoczki

Nino: Ciprian Nicula    

Rambo / Generalul Schwartz: Marcelo-S.  Cobzariu

Sergentul Marchand:    Rareș Florin Stoica

Căpitanul Dubois: Mihai Munteniţă

Pierre, soldat Unprofor:   Ionuț Toader

Georges, soldat Unprofor: Andrei Atabay

Bosko, soldat sârb:   Vitalie Bichir

Celo, ofițer bosniac:   Eduard Adam

Emir, soldat bosniac:  Mădălin Mandin

Mirza, soldat bosniac:  Adrian Iosif Pop

Sergentul Müller, genist :     George Piștereanu

Jane Livingstone, reporter CNN :  Alexandra Sălceanu / Aylin Cadîr

Martha: Fulvia Folosea

Soldați / Reporteri: Andrei Atabay ,  Nicolae Dumitru, Aurel Ungureanu, Ionuț Niculae, Silviu Negulete.

 

 

 

MIHAI CĂLIN: „PERSONAJUL SUNT EU, ÎNTR-O SITUAȚIE IMAGINARĂ”

 

• „No Man’s Land” a însemnat pentru public, întâi de toate, un succes în cinematografie. Acum, acest titlu este adus pe scena de teatru. Din această perspectivă și având bagajul celor 42 de premii pe care le-a primit filmul, e mai greu să se impună pe scenă?

Nu. Acele distincții n-au nicio importanță, în acest caz. Adică nimeni nu s-a gândit la faptul că filmul a luat Premiul Oscar în 2001 sau că a luat César și câte și mai câte. Sigur că aceste premii sunt importante pentru filmul în sine și pentru parcursul său internațional, pentru faima regizorului. Dar, pentru noi, e importantă substanța filmului, nu cariera lui post-producție. Deci nu ne-am gândit deloc la acest aspect. Pur și simplu este o poveste puternică, o poveste tragică petrecută în fosta Iugoslavie. Au murit sute de mii de oameni, au fost milioane de refugați. S-au omorât între ei oameni care fuseseră vecini, colegi de școală, prieteni…

• De câte ori ați văzut filmul?

L-am văzut o dată, mai demult… acum ceva vreme. Dar este o diferență mare între piesa noastră de teatru și film. Este vorba despre o adaptare a scenariului… sunt foarte multe lucruri schimbate. Sigur că se păstrează liniile principale – acțiunea, personajele. Alexander Morfov, regizorul nostru, a schimbat foarte mult!

• Ce v-a convins să acceptați acest proiect?

În primul rând, faptul că a fost vorba de acest regizor – Alexander Morfov, cu care am mai lucrat la Teatrul Național în „Vizita bătrânei doamne” și „Furtuna”, în ultimii cinci ani. Ne înțelegem foarte bine, consider că este un artist deosebit. Lucrează foarte bine cu actorii. Și m-a convins și piesa. Mi se pare, oricum, că lumea trece foarte ușor pe lângă lucruri importante din viață. Ne lăsăm, foarte ușor, acaparați de superficialitatea aceasta a vieții cotidiene.

• Arta, în acest caz, rezolvă conflicte?

Nu. Nu rezolvă conflicte, dar pur și simplu, prin artă măcar aduci aminte oamenilor că există și altceva. Îi sensibilizezi puțin, măcar în timpul piesei. Dacă oamenii se gândesc fie și zece minute după spectacol la mesajul lui, tot e ceva. Nu rezolvi nimic, ci pur și simplu sădești în oameni niște semne de întrebare. Cum e posibil ca oameni care se cunoșteau de ani de zile să ajungă dușmani? Cum e posibil să ajungi dușman cu cineva? Cum e posibil să ajungi la crimă, fără să te mai intereseze de celălalt? Dar lucrurile acestea se întâmplă și ăia nu sunt niște monștrii. Oricine poate să ajungă să facă lucruri abominabile, din păcate.

• După atâtea repetiții și după ce v-ați descoperit rolul până în detaliu, când plecați acasă de la teatru, care este sentimentul care vă urmărește măcar acele zece minute despre care îmi povesteați mai devreme?

Deocamdată e greu de spus. Astăzi, pe 13 noiembrie, am jucat abia al treilea spectacol cu acest titlu. Totul este, încă, foarte proaspăt – am mai jucat ieri și alaltăieri. Cu toții mai descoperim încă lucruri la personajele noastre. Serile nu se repeat, nu facem același lucru, e mereu ceva diferit în emoție. Același semn de întrebare în legătură cu prietenia, cu umanitatea, conștiința… Întrebările acestea cu care vrem să plece oamenii… cu astea plec și eu. Mă gândesc că ceva mai multă compasiune pentru ceilalți, mai multă prietenie, mai puțin orgoliu ar trebui să am și eu în legătură cu viața mea și a celorlalți dimprejur. În felul acesta poate ar exista mai puține conflicte.

• Acestea sunt gândurile pe care vi le lasă personajul. Ce îi dă Mihai Călin personajului? Ce e al dumneavoastră din el?

Sunt multe chestii… Practic, e greu de spus că e un personaj. Personajul, în principal, sunt eu, într-o situație imaginară. Asta este nebunia în actorie: te trezești cu o situație pe care ți-o asumi, devine a ta. Tu vii cu toate datele tale de temperament, de caracter, nu mai vorbesc de datele fizice! Nu poți să le schimbi, însă intrarea într-o situație ca asta, puternică – trecere de la prietenie la ură, te modifică puțin și vii și cu partea ta mai întunecată. Că toți avem niște zone mai întunecate, mai puțin plăcute pe care, de obicei, încercăm să le ascundem. Ori aici, în actorie, e șansa! Că poți să le exorcizezi. Apoi, uneori, când pleci de la teatru te simți puțin mai ușor.

• Piesa este pentru un anumit tip de public?

Nu, nu cred, n-aș zice. Mie mi se pare o piesă accesibilă oricărui tip de public. Piesa are foarte mult umor, cu toate că este vorba despre război și despre moarte. Umorul vine din absurdul situațiilor. Oamenii au umor. Mai ales zona balcanică e foarte tragicomică și absurdă. Să ne amintim de filmele lui Kusturica. Piesa nu merge pe nu-știu-ce limbaj ermetic… Nu! Pur și simplu, spune o poveste ca să-ți dea puțin de gândit.

• Numele dumneavoastră deschide lista actorilor. Este, cred, și un truc bun de marketing. Mulți spectatori vin pentru tradiția teatrului, pentru piesă, dar o parte dintre ei… și pentru că este numele Mihai Călin pe afiș. Cat de greu este de dus eticheta?

Eu nu mă gândesc la asta. Nu are importanță. Serios. Eu sunt primul pe listă pentru că personajul este cel mai năpăstuit – fiind așezat pe o mina este, practic, condamnat la moarte. Și pentru că sunt actor al Teatrului Național de multă vreme… Mă rog, poate și pentru că unii mă mai cunosc. Dar nu e neapărat un truc de marketing. Și asta cu celebritatea… sunt alții mult mai celebri decât mine. A trecut asta cu celebritatea, mai ales datorată televiziunii, de mult timp.

• Va reveni?

Habar nu am, nu știu…

 

 

Richard Bovnoczki, în trecere prin cabină, intervine: Colegul de cabină spune că, de câte ori ieșim să cumpărăm ceva de mâncare, toată lumea la el se uită. E știut, de mai demult – din filme, din toate alea…

 

• Jucați aproape două ore într-o poziție foarte greu de asumat… fizic.

Poziția nu ar părea greu de… asumat. Practic, după o luptă, acest soldat care este bosniac, este pus de niște sârbi pe o mină, ca atunci când vin colegii lui bosniaci să-și ridice morții, mina să explodeze și să-i omoare pe toți ceilalți. Asta este povestea, pe scurt. Pur și simplu, stau pe spate. Ei au pus mina și m-au pus pe mine peste, crezând că sunt mort. Pentru că eu am fost șocat de o bombă, se suflul ei și, practic, pentru câteva secunde – când m-au găsit ei – nu mai respiram. Sunt pus pe mina aia, deci stau pe spate. Dacă ai sta câteva minute, ar fi chiar foarte plăcut. Toată lumea ar zice… ce face Mihai Călin?! Stă pe spate și zice niște vorbe. Dar dacă stai două ore nemișcat, e inconfortabil.

• Într-un exercițiu de imaginație – dacă în viața reală ați sta pe o mină, știind că o mișcare ar putea-o face să explodeze, care ar fi ultimul gând? Ce ar face Mihai Călin?

Asta încerc să fac în spectacol – să experimentez situația asta înfiorătoare. Probabil că aș fi la un pas, sau chiar aș face pasul ăla – așa cum încerc și aici, spre final, să mă ridic. Și, în felul acesta, să termin rapid cu tot.

• Care este mesajul pentru publicul din serile ce vor urma?

I-aș invita să se gândească cum e posibil să ajungi să dușmănești niște oameni în așa hal încât să omori, să ucizi, să nu te mai intereseze nimic, după ce ați trăit o viață împreună. Ce poate fi atât de înfiorător – că au altă religie sau că vor să fie independenți. Ce anume?! Și la noi s-a apăsat de multe ori și se mai încearcă butonul ăsta al… naționalismului. Cu el, lumea e foarte ușor de manipulat, spunând „Uite ce vor ungurii!”. Ăia să zică „Uite ce ne fac românii!” – imediat se apasă niște resorturi interioare naționaliste. Sau creștinii spun ceva, musulmanii în altă parte… Astea-s niște prostii! Sunt tâmpenii – absolut idioțenii! Suntem învățați, de mici, un anumit tipar și ni se spală creierul, cumva. Acum să nu mai vorbesc despre o dramă atât de îngrozitoare cum e războiul… Gândește-te la o ceartă, la un conflict între două persoane. Dacă ai sta câteva secunde să te gândești, să respiri, să numeri până la zece, cum se spune și să te pui puțin în poziția celuilalt!… Să te gândești la motivațiile lui. De ce se ceartă ăsta cu mine? De fapt, de unde pleacă chestia asta? Ce vrea el? Poate că a fost o neînțelegere – poate nu a înțeles ce am zis eu. Poate că dacă l-aș privi cu puțin mai multă relaxare, ca pe un om care are și el drepturile lui, multe dintre conflicte s-ar mai reduce și oamenii s-ar înțelege unul pe altul puțin mai bine.