V-aţi gândit vreodată că oamenii pot fi catalogaţi în funcţie de… pungile pe care le poartă?! Până de curând, majoritatea magazinelor din România ofereau gratuit pungi clienţilor, în funcţie de marfa cumpărată. În ianuarie 2009 şi în ţara noastră a fost introdusă taxa eco şi, astfel, pungile din magazine nu au mai fost gratuite. De atunci avem pungi de… doi bani! La propriu! Nimic nu trage mai crunt de răbdarea noastră decât o fac cozile din trafic şi de la supermarket. Astăzi le-am suportat pe amândouă. Iar dacă cea din trafic îi transformă pe şoferi în… birjari (potrivit zicalei „înjură birjereşte”), cea de la supermarket îi transformă pe unii în… economi.
O PUNGĂ… DE DOI BANI
Seară, târziu. Ce bine că nu închide la nonstop! Mă sprijin de căruţul de cumpărături şi-mi doresc să nu fi uitat ceva de pe listă pentru că a mă întoarce spre standuri înseamnă să părăsesc locul de la coadă pe care l-am câştigat preţ de câteva (zeci de) minute bune de răbdare. Vă povestesc pe fast-forward, aşa că am ajuns deja la momentul în care mai sunt două persoane înaintea mea. Prima persoană, un tip la vreo 40 de ani – pe care probabil că îl aşteaptă acasă soţia şi copiii (judecând după cumpărături). Tipul de bărbat independent, care conduce în viteză doar ca să petreacă mai mult timp cu familia la sfârşitul zilei obositoare pe care a avut-o la birou. Casieriţa îi trece, rând pe rând, produsele prin scanner şi îi comunică suma de plată. Cu multe zerouri. Bărbatul găseşte cu uşurinţă portofelul în buzunarul din spate al blugilor (de firmă), mută cheile maşinii dintr-o mână în alta şi dă să plătească. Întrebatea casieriţelor este, invariabil, „pungă doriţi?!”… Cu toate derivatele „o punguţă vă dăm?, doriţi şi pungă?, Buna seara, pungă?” – cel din urmă este preferatul meu, spus adesea pe un ton la care, îngândurat, răspunzi cu „bună seara”, deşi nu te cheamă „pungă”… În fine, asta ţine de „interfaţa” fiecărui magazin. Cert este că bărbatul apreciază că ar avea nevoie de vreo cinci pungi ca să ajungă la maşină cu produsele cumpărate. Plăteşte şi pleacă.
În dreptul casieriţei avansează o doamnă… fără vârstă. Cu poşetă şi sacoşă la purtător. Este genul clasic de femeie din România care a renunţat la tocuri pentru că merge zilnic cu autobuzul, e o femeie care se vopseşte cu produse din supermarket şi care ţine mereu în poşetă o plasă de fâş. Este interesant că, uneori, această femeie lucrează într-o fabrică sau alteori (dureros!) este învăţătoare sau profesoară… Doamna din faţa mea a făcut „cumpărăturile de seară” – câteva iaurturi, mezeluri, ducliuri ieftine, dar şi înălbitor de rufe şi vopsea de păr. Scoate portofelul. Revine întrebarea casieriţei – „Bună seara, pungă?”. Femeia spune „nu”. Şi numai ce o văd cum despachetează plasa de fâş din poşetă şi îngrămădeşte acolo cumpărăturile, iar vopseaua de păr şi două iaurturi intră direct în geantă. Mi-am amintit de perioada în care vânzătoarele aveau „obligaţia de bun-simţ” de a pune produsele alimentare în pungi diferite faţă de cele în care erau transportate produse cosmetice sau de igienă… Ce vremuri! A dispărut parcă şi amabilitatea cu care erau trataţi clienţii atunci când ajutorul de casier ambala în pungi cumpărăturile…
„Investiţia” în pungi de plastic pentru cumpărăturile acestei doamne ar fi fost de maxim 50 de bani. Totuşi a ales să pună iaurtul în geantă, alături de vopseaua de păr deşi, cu trei ani înainte, i-ar fi reproşat celei de la casă dacă nu-i dădea suficiente pungi…
La ieşirea din magazin poţi compara… pungile: văd oameni care au produse scumpe şi bune, dar şi bătrâni cu plasa goală – doar o pâine şi câteva felii de salam! De când plătim pentru pungi… verdictul pentru dilematica „bună seara, pungă?” ne stabileşte statusul social în faţa celor din jur: eşti bogat dacă ai zis „da” şi sărac sau zgârcit dacă zici „nu”. Mai mult decât atât, dacă până acum o chestiune de status social era să-ţi ţii telefonul la vedere, acum parcă totul atârnă de „ai luat sau nu pungă”…
Punga-l face pe om!
Iar aici, capitol nou: „oamenii cu pungă din mall”- sunt, şi aceştia, de două categorii: cei care-şi cumpără discret produse scumpe şi pun „pungă-n pungă” pentru a face un bagaj mai mic, şi cei care se plimbă realmente în mall cu pungi şi punguliţe (de firmă) în care au cel mai ieftin produs din magazin. Dar… punga contează! Mai sunt şi cei care refolosesc pungile de firmă şi merg pe stradă cu sacoşe firmate… deşi înauntru cară lucruri vechi. Dar… oamenii observă… punga! O altă categorie este cea a pungilor (odioase) de plastic, purtate (odios) de „cartieriştii” îmbrăcaţi în trening lucios, la volanul maşinii din care se aude (prea tare) muzică de petrecere din cauza geamului lăsat. În pungile acestea „made in China”, inscripţionate cu texte precum „Mike”, „Puna” sau „Arman”, ori imprimate cu imagini cu femei… tunate sau (pe vremuri) logo-uri precum Kent, Camel sau Turbo, sunt îndesate sticle de bere de 2l.
De-a lungul timpului, iată, punga a căpătat personalitate. Dacă pe punga de prost-gust este imprimată personalitatea purtătorului, punga-firmată şterge personalitatea celui care… atârnă de ea.
Text publicat în Catchy – februarie 2012
