Prima dată i-am auzit numele în context cinematografic. Mi s-a părut una dintre persoanele la care ajungi cu greu tocmai pentru că talentul ei și felul de a fi păreau să aibă contorsiuni specifice. Apoi, într-o zi, pe stradă, o femeie elegantă și frumoasă, cu ochi pătrunzători, m-a fixat insistent cu privirea, astfel încât i-am răspuns cu o mină ușor deranjată de situație. A zambit și mi-a spus „Mă uitam pentru că aveți o fustă foarte frumoasă”. Cuvintele pe care le-am primit atunci în dar au fost un gest frumos, care a luminat o zi mohorâtă. M-am gândit zile în șir dacă era Dorotheea Petre sau dacă o confundasem. Mai târziu, ne-am întâlnit la radio, am mâncat căpșuni în direct și am descoperit că e mult mai… umană decât bănuisem. Dorotheea Petre este talentată. Dar, mai mult decât atât, este un om care știe să se bucure de frumosul din jurul său și să-i molipsească și pe ceilalți cu lumina din ochii ei mari. Uneori se rătăcește în ascunzișurile firii ei introvertite, alteori intimidează cu latura extrovertită, însă întotdeauna cheia spre ea însăși este aceeași – Actoria!

foto credit: Alex Gâlmeanu , Silvia Postolatiev

 

 

• Pare că trăim vremuri de bilanț – adică mulți dintre noi ne gândim de ce facem ceea ce facem, încotro ne vor duce reconversiile profesionale, când și dacă este, cu adevărat, timpul pentru a face altceva. Acum, tu de ce faci actorie?

Este o întrebare pe care mi-o adresez atunci când simt nevoia să-mi dau niște răspunsuri. Iar aceste răspunsuri, de multe ori, pot fi diferite. Dar vreau să testez dacă am același răspuns, constant, la întrebarea aceasta. Fac actorie pentru că este o sursă inepuizabilă de plăcere.

• Ai mai putea să te regăsești fără actorie? Te-ai putea lipsi de această „dependență”?

Nu. Acum îmi dau seama că lipsa ei ar fi o amputare a unei foarte mari părți din mine. Ar lipsi astfel o parte importantă din ceea ce sunt eu. În plus, acum știu ce aș pierde fără actorie. Din momentul în care ai gustat un pic din asta… nu te mai poți lipsi ușor.

• Dacă ți-aș fi adresat întrebarea aceasta – de ce faci actorie – la început de drum, ce ai fi răspuns?

La început de drum eram ca un cățeluș care adulmecă din instinct ceva bun. Simțeam, de atunci, că actoria mă atrage… De fapt, ea e un instinct. Cred că mulți dintre cei care facem actorie putem să vorbim despre faptul că simțim acest instinct, această pasiune care se vrea pusă în practică, exersată și scoasă la iveală. E ceva foarte natural și firesc – e ca atunci când vrei să bei un pahar cu apă. Actoria înseamnă să te uiți în ochii cuiva și să simti ca vrei să-l seduci. E un instinct legat de joc. E o plăcere de a interacționa.

• Cât din tine, Dorotheea, dispare în jocul acesta de a intra în viețile altor personaje, de a te „curenta” cu experiențele lor? Mai poți să fii tu, după atâtea roluri, după atâtea încercări de a te pune în ipostaze diferite?

Cred că este ca atunci când cioplești într-un bloc de marmură. Ai o imagine și începi să cioplești. Pe măsură ce faci diverse roluri și te duci în diverse zone, încerci să-ți conturezi și mai bine în minte imaginea a ceea ce vrei să iasă din blocul acela de marmură. Foarte interesant este că, dacă o privești în timp – meseria asta – pe perioada unei vieți, îți arată încet-încet, ca într-un joc de puzzle, cine ești tu cu adevărat. Nu pornești știind, ci te descoperi, cu fiecare rol. Înveți despre tine și despre personaj.

• Marius Manole mi-a spus, într-un interviu, că în actorie trebuie să ai „fruntea sus, genunchii tari”, adică trebuie să visezi și să vezi departe, dar să fii pregătit să te lași și îngenunchiat de greutăți. Știi că nu vei avea bani, dacă te faci actor în România. Ai mai avea curaj, acum, să alegi drumul acesta?

De multe ori am invidiat starea aceea de grație din perioada în care mi-am propus să fiu actriță, fără să mă gândesc la lucrurile acestea. Deci, dacă ar fi să aleg din nou, aș alege la fel, fără să stau pe gânduri. Era starea aceea de grație în care da, știam că actorii nu sunt foarte fericiți din perspectiva financiară, dar era idealismul acela care este, de fapt, motorul interior. Dacă stai să te raportezi la actorie ca la o meserie care îți dă sau nu satisfacții pecuniare, îți tai din avânt și e păcat.

• Care este „botezul” unui actor? Când știi că ești actor? Sunt o mulțime de actori (doar) autointitulați. Care este pragul de după care ești actor?

E diferit, de la persoană la persoană. Pentru unii – e prima ieșire, primul spectacol. Poate fi prima oară când auzi aplauzele publicului. Pentru alții poate fi prima dată când sunt recunoscuți, într-un fel sau altul, poate printr-un premiu. Eu cred că „botezul” unui actor este atunci când el simte Liniștea… deși este înconjurat de oameni, de public sau de o echipă de filmare. Simte magia Liniștii când este spotul de lumină pe el. Fie că e în fața camerei, fie că e pe scenă, tot într-o lumină este. La un moment dat, este ca și cum te scufunzi, ca și cum te imersezi în ceva, uiți că tu, de fapt, ești un actor, un civil cu o meserie, pe o scenă, cu niște parteneri de joc și ai de spus niște replici. E o imersie foarte plăcută și caldă, înăuntrul tău. Este confortul suprem, îmi imaginez că la fel de bine poate fi doar în uter.

• Din partea noastră, a publicului, pare că lumina vine de la voi. Poate că așa știm noi să vedem un actor – o persoană înconjurată uneori de o aură de mister, care se joacă cu respirația noastră în timpul unui film sau în timpul unei piese de teatru. Din acest punct de vedere, cei din sală se întreabă întotdeauna cum de poate un actor să țină minte toate replicile.

Răspunsul este simplu – unii actori le memorează și depun efort pentru asta, iar alți actori le rețin „fără să vrea” pentru că sunt obsedați, fascinați de ele. Imaginează-ți că poți să simți cuvintele – cred că așa este și în meseria ta! Pur și simplu le simți textura, gustul, culoarea, mirosul, le vezi aproape tridimensional.

• Cuvântul este energie.

Exact! Și, în momentul în care te gândești la cuvânt ca la ceva pe care poți să-l admiri și să-i simți texturile, fațetele și proprietățile… începe să te fascineze. Nu ai cum să-l mai uiți. Nu poți să spui: „aoleu, ce replica aveam de zis?”. Știi foarte bine ce replică aveai de zis. De ce?! Pentru că ai pregătit ceva pentru replica aceasta. Ceva care deja ți-a trezit o emoție. Pentru că, pe replica aceasta, ai creat un mic moment, un mic spectacol, o mică magie, pentru că deja ai spus-o cuiva, în mintea ta.

 

 

 

• Există coloane sonore sau fraze muzicale care ne urmăresc, la un moment dat – fredonăm o zi întreagă un anumit refren. Pe tine există replici care te urmăresc?

Da, categoric!

• Una dintre ele?

Îmi vin în minte replicile de final de la „Pe aripile vântului” – „If you go, where shall I go, what shall I do?” „Frankly, my dear, I don’t give a damn!”. Sună atât de „dramatic”… Însă, replica mea fetiș este cea din „Absolventul”, e replica lui Anne Bancroft: „I am not trying to seduce you. Would you like me to seduce you? It’s that what you’re trying to tell me?”. Asta îmi place la nebunie! Știu că o auzisem de când eram puștoaică. Nu văzusem încă „Absolventul”, dar o auzisem pe coloana sonoră de la „Freedom”, din clipul lui George Michael. Îmi tot răsuna în cap, întrebându-mă unde o fi găsit-o George Michael pe femeia asta care să spună atât de bine replica asta. Apoi, când am văzut filmul!… Cumva, replica aceasta sintetizează foarte bine ce înseamnă showbiz-ul și meseria asta a strălucirii și a spectacolului. Mergi foarte mult pe psihologia inversă. Nu poți să-i spui unui om „Vreau să te seduc”. Trebuie să începi cumva invers, contraintuitiv, să-i spui „Eu nu încerc să te seduc, dar cred că tu… tu ai vrea să te seduc, nu-i așa?”. Trebuie să-i faci pe oameni să lase garda jos sau să-i atragi într-un joc care dă dependență. Jocul de-a seducția.

• Simți că meseria aceasta este la granița cu „datul buzna” peste sufletul omului? Sau „bați la ușă” întotdeauna?

Nu, nu bați la ușă. Nu bați la ușă, nu te prezinți, dar trebuie să învălui. Adică nu poți să dai buzna pentru că trebuie să faci spectatorul să lase garda jos – să-ti simtă vorbele și să-ți simtă prezența ca pe o mângâiere.

• Oamenii care nu fac meserii expuse își doresc, uneori paradoxal, să ajungă cel mai în față și să fie protagoniști. În economia unei piese sau în economia unui film, ne seduce personajul principal, însă uneori ne rămân amintiri cu personaje secundare.

Și personajul secundar te seduce, da…

• Mă refer la rolurile considerate „neînsemnate” dar care, de fapt, sunt o virgulă în acțiune… Cât de mult iubești rolurile neînsemnate?

Le ador! De ce? Pentru că un rol mic e o provocare foarte mare. Să zicem că ești un parfumier și ți se spune să obtii un concentrat… Neavând timp să dezvolți personajul, ești precum parfumierul. Trebuie să dai adevărata măsură a măiestriei în puțin.

• Atunci contează „picătura”. De ce nu iubește lumea rolurile neînsemnate? Actorii, de fapt, de ce nu le iubesc?

Eu cred că publicul iubește rolurile neînsemnate. Cred că e o prejudecată. Eu cred că un actor conștient de ceea ce presupune meseria și de ceea ce face, adoră rolurile mici pentru că știe că acolo e măiestria în a te face remarcat și în a te face iubit. Și, de ce nu, de foarte multe ori actorii mari reușesc să surclaseze personajul principal cu un rol secundar.

• Tu ai fost în atenție, prima dată, direct în cele mai importante cercuri! Când te bucuri de notorietate, cum faci să nu îți pierzi simțul realității și să nu te îndrăgostești de ceea ce ai creat?

Nu cred că te bucuri vreodată de notorietatea pe care o ai… Adică eu nu m-am bucurat de notorietate. Pentru mine, notorietatea a fost ceva… nepotrivit. Eu știu că trebuie să îl fac pe spectator să se simtă ca o muscă pe perete, care observă ceva intim atunci când privește un personaj. Și, ca să fac chestia asta, am nevoie de intimitate, ca să pot să observ. Am nevoie de intimitate și de privilegiul de a fi o necunoscută. Pentru că e un privilegiu…

• Parcursul vostru este în hopuri. Acum ceva vreme, un actor angajat undeva, lucra aproape „pe bandă” ce i se dădea. Voi, acum, mergeți și căutați proiectele potrivite. Poate că în timpul fiecărei clipe de succes aveți și disperarea că ziua de mâine nu e sigură din punct de vedere profesional… Următorul film ar putea veni abia peste câțiva ani. Cum faci să-ți păstrezi rațiunea și echilibrul într-o meserie care nu îți este atât de devotată ea ție, din pricina vremurilor?

Cred că începi să faci lucrurile să se întâmple. Nu prea mai suntem în situația în care să stăm să așteptăm. Faci lucruri să se întâmple: îți vin idei, faci proiecte, mergi la castinguri.

• Încă te mai duci la castinguri? Tu?

Bineînțeles. Nu a fost vreun moment în care să nu mă duc la castinguri.

• Tu nu ai avea nevoie de o carte de vizită…

Poate că nu aș avea nevoie de o carte de vizită, dar cu siguranță am invatat ca nu este o miscare buna sa staiu acasă așteptând să sune telefonul.

• La câte castinguri se duce, în medie, într-o lună, un actor?

Depinde cât este de selectiv.

• Informații despre aceste castinguri ajung rar și la cei care abia acum intră în branșă. Mulți se plâng că nu află la timp de ele…

Ține de cum te evaluezi tu și de cum te raportezi tu la un rol. Dacă tu simți că ți se potrivește un rol, te duci la castingul pentru el. Dacă nu, nu. Tu le selectezi, în primul rând, în funcție de ce ți se potrivește. Ca să fii chemat la castinguri, te înscrii la agenții de casting. E foarte simplu. Mi s-a întâmplat și mie să nu aflu de anumite castinguri.

 

 

• Ai putut să te uiți liniștită la un film pentru care ai fost la casting și nu l-ai luat? Sau ai avut, din start, o rană și ai preferat să nu vezi filmul?

Când s-a întâmplat așa a fost bine. Pentru că m-am uitat și am înțeles de ce nu am luat rolul.

• Crezi că generația de creatori de acum – regizori, actori, scenariști… este pe drumul cel bun? Crezi în generația ta?

Da, categoric! Sunt oameni foarte serioși, care își mobilizează toate resursele intelectuale și creative, iar eforturile lor dau roade. Și dau roade foarte frumoase – adică nu este dilentantism artistic.

• Tu ai ales să organizezi cursuri de actorie. Ești trainer? Care este denumirea potrivită?

Aceea de „artist”.

• Ce înseamnă acest proiect și cui i se adresează?

Proiectul se adresează tuturor oamenilor care, să zicem că traiesc în rutină și, într-un moment de introspecție, le vine în cap cuvântul „actorie”. Întrebarea este „de ce ți-a venit în cap cuvântul actorie?”.

• „Pentru că a fost un vis înnăbușit cândva?” – ar putea fi un răspuns.

Poate… Sau pentru că, pur și simplu, apreciezi meseria asta.

• Există un „prea târziu” pentru acest gând?

Pentru a te face actor?! Nu. Bineînțeles că reușita ține și de context, dar cum nimic nu e imposibil și cum nu ai putea să spui cu siguranță cât de mare este talentul cuiva… Eu zic că te poți apuca de actorie și mai târziu. Unii dintre actorii pe care eu îi studiez și pe care îi admir, s-au apucat de actorie la jumătatea vieții.

• Există și scenariul în care te apuci de aceste cursuri doar pentru a-ți desăvârși personalitatea și pentru a studia, poate, „psihologie deghizată”?

Da, acesta este scenariul clasic pentru care oamenii se înscriu la cursurile mele de actorie. Își doresc să facă o călătorie în interiorul lor.

• Când, unde, cum?

Unul dintre module are loc acum, la începutul lunii noiembrie. Durează două luni. Apoi se continuă cu al doilea și al treilea modul.  

• Cum se fac înscrierile?

Înscrierile se fac pe site-ul www.fiiactor.com

• Pentru România de acum, „Fii actor!” este un îndemn, o rugăminte, o poruncă?…

E un pont! Și nu în sensul de „fii prefăcut!”, ci de „Distreaza-te!”. În plus, viața e prea scurtă ca să nu fii actor!

• Crezi în actorii fără diplomă?

Da, categoric!

• Nu cumva pentru a-ți construi personajele trebuie să cunoști și istoria teatrului, trebuie să fii și un om cultivat în zona aceasta… Pentru că improvizația ajută la efervescența unui moment. Dar ce are să fie mai târziu cu acela care are doar improvizația de partea sa?

Faptul că ai o diplomă de licență nu înseamnă că ești un om cultivat. Da, cu cât ai citit mai mult și cu cât te-ai dus să vezi mai multe piese de teatru și cu cât ai văzut mai multe filme, cu atât ești mai pregătit și îți șlefuiești mai mult potențialul. Dar actoria are foarte mult de-a face cu personalitatea unui om și cu modul lui de gândire.

• În reclama pentru ce fel de produs te vezi cu succes?

Cred că m-aș vedea într-o reclamă la cafea, de pildă. Aș face reclame pentru produse cu care să mă identific, care să mi se potrivească, tocmai pentru a fi credibilă.

 

• În România există scurtături către succes? Visul hollywoodian, de exemplu, e incredibil la americani și cam imposibil la noi… O fată frumoasă intră într-un supermarket, o vede un regizor, primește un rol, apoi viața I se schimbă pentru totdeauna… Acesta este scenariul siropos. În România, care este punctul maxim pe care-l poți atinge într-un astfel de vis frumos? Te vede un regizor… și…

Nu știu, pentru că eu nu am luat-o pe scurtături. Probabil că există și scurtături, dar nu cred că scurtăturile te duc foarte departe. Sunt succese mici – ca și cum mai prinzi o mașină de ocazie.

• Care este rolul tău, desăvârșit de tine, în dreptul căruia ai scrie, liniștită, „succes”? Din punctul tău de vedere, nu din punctul de vedere al criticilor sau al publicului.

Mi-ai pus o întrebare foarte dificilă… Probabil că aș alege primul meu rol. „Ryna”. Înseamnă foarte mult! A coincis cu o perioadă în care pentru asta mă pregăteam.

• Vouă, actorilor, vă e frică de timp?

În ce sens?

• Timpul definește anumite tipologii umane pe care le poți interpreta. Vine o vreme în care nu mai poți fi protagonist în toate piesele, pentru că majoritatea rolurilor principale sunt, să spunem, mai tinere… În canto, de exemplu, fiecare an, de la un anumit prag încolo, e un minus… La voi, în teatru, cum e?

Eu zic că dacă ai grijă de tine, fiecare an este un plus. Da, pentru personaje de 70 plus de ani… nu sunt atât de multe roluri. Dar, practic, cu cat înaintezi în vârstă, cu atât înveți mai mult și te desăvârșești cel puțin în ceea ce privește tehnica și experiența de viață – care, și ea, contează foarte mult în actorie.

• Care sunt rolurile pentru care ești ofertată? Ce tipologie predomină?

Cred că îmi sunt atribuite personaje cu tipologii diferite. Au în comun, poate, faptul că sunt… personalități interiorizate.

• Te simți cameleonică? Crezi că oamenii „te uită” de la un rol la altul?

Nu prea… Nici nu am făcut roluri foarte diferite… Adică roluri aflate la polii opuși… Dar da, eu mă simt cameleonică, îmi dau seama că aș putea plonja cu ușurință in diverse”stari sau situatii”

• Știi să primești premii? Munca de câteva luni sau de o viață întreagă, uneori, este limitată la două minute – cel mult – în care trebuie să drămuiești un discurs cuprinzător. Mulți se gândesc la ce ar spune în seara aceea a discursurilor importante, cui ar mulțumi…

În măsura în care un premiu este și o ocazie să-l dedici cuiva care te-a ajutat, da, am făcut asta de fiecare dată. Și dacă n-am zis-o, am făcut-o, cu siguranță, în gând. Mereu am simțit că, de fapt, un premiu nu este „al meu”, ci al oamenilor care m-au ajutat să ajung acolo. Și acesta mi se pare cel mai important și cel mai frumos lucru: că ai ocazia să te revanșezi cumva fața de acei oameni.

• Care este rolul care te-a „stors” cel mai mult de energie, de creativitate, de forță, de somn?

Un rol mă încarcă, nu mă stoarce. Când se cam termină filmările, îmi pare că abia m-am încălzit și-aș vrea să continue.  

• Ai judecat, vreodată, vreun personaj? I-ai fi spus, din realitatea vieții tale, că ai fi făcut altfel?

Nu. Nu ai cum să pornești de la premisa aceasta. Nu poți să judeci un personaj.

• Trebuie să iubești personajele, pur și simplu?

Da, categoric! Trebuie să le protejezi, mai mult decât să le iubești. Dacă desconsideri un personaj, dacă-l judeci, dacă-l caricaturizezi, dacă vrei să-l duci cât de puțin în ridicol, s-a terminat toată magia!

• Dacă privim viața ta ca pe un scenariu și dacă te privim pe tine ca pe un personaj, care sunt vulnerabilitățile tale?

Cred că lipsa de hotărâre. Sunt o persoană destul de nehotărâtă. Și ar mai fi, probabil, această dualitate între partea mea introvertită și latura mea extrovertită. Mi-e greu să le împac, pentru că sunt și foarte extrovertită, și foarte sociabilă, dar, în același timp, am nevoie de ceva vreme singură cu mine, ca să mă încarc.

• Există ideea că fiecare dintre noi este, de fapt, un actor amator, pentru că sunt poze sociale în care poate că nu reacționăm așa cum am simți, ci așa cum se cuvine. Voi, actorii, în realitate sunteți mai sinceri decât majoritatea oamenilor tocmai pentru că jucați atât de mult pe scenă? Reacția autentică a unui artist poate să-i aducă acestuia un element de originalitate… Vă stă bine cu orice! Sunteți „mai sinceri” decât restul lumii?

Eu nu cred asta, nu cred că suntem „mai sinceri” decât restul lumii. Cred că, în egală măsură există actori sinceri sau mai puțin sinceri, care pozează mai mult. Dar este un pericol pe care, dacă ai instincte bune, îl sesizezi și îl eviți: acela de a nu fi onest cu tine, în relațiile cu ceilalți. Și dacă pierzi onestitatea asta, dacă te apuci și joci în relațiile sociale, practic îți tocești sensibilitatea – acel „autentic”. Nu mai poți să încasezi în plin niște lucruri și e foarte important să ai această capacitate în care deschizi pieptul și încasezi frumos un lucru.

• Ai ochii mari și priviri pătrunzătoare. Pare că vezi ce altceva nu văd. Ce ascund ochii tăi adânci?

E ciudat că spui asta. Mă uitam la niște poze cu mine, de când eram mică… Aveam o poză de la grădiniță, când primeam un cadou de Crăciun. Și atunci aveam aceiași ochi mari, chiar melancolici. Eram serioasă, de atunci. Deși viața a fost blândă cu mine. Chiar ieri mă gândeam la asta – că sunt puțin cam răsfățată. Cât despre privirea mea pătrunzătoare, îmi place să studiez oamenii și mă las ușor absorbită de detalii. Sesizez tot felul de detalii.

• Le sesizezi mai cu seamă de când ai un copil?

Nu, le-am sesizat dintotdeauna.

• E un joc în care suntem aruncați fără să fim întrebați dacă ne plac regulile – asta-i viața! Care este cea mai incomodă întrebare pe care ți-a adresat-o fetița ta? Una în care a trebuit să-i dai o replica, poate, nu un răspuns așa cum ai fi simțit.

Cred că fiecare părinte ajunge la momentul în care este întrebat de copil „de ce mor oamenii”.

• Și tu ce ai răspuns?

Este foarte delicat, pentru că, în momentul în care copiii află că nu suntem nemuritori, cu cât sunt mai mici cu atât e șocul mai puternic. Ei realmente suferă din cauza aceasta. Mi s-a rupt sufletul când am avut discuția asta cu fetița mea și am văzut cât de tare s-a întristat când i-am explicat cum stau lucrurile. Da, aceasta este cea mai dură întrebare.

• Fetița ta îți moștenește sensibilitatea?

Sofia este o fire foarte creativă și jucăușă. Da, cred că da… Dar mă uit în ochii ei și mi se pare că, la ochi, seamănă mai mult cu tatăl ei.

• Te-a întrebat Sofia și de ce oamenii, la un moment dat, încetează să se mai iubească?

Nu, nu m-a întrebat acest lucru.

• Tu te-ai întrebat?

…Pentru că se schimbă. Acesta este răspunsul meu. Poți să te cunoști cu cineva când ești foarte tânăr și apoi te dezvolți în altă direcție.

• Și nu-i o vină…

Și nu-i o vină, da!

• Dacă Sofia ți-ar spune că vrea să dea la Teatru, ai fi pregătită pentru astfel de provocări profesionale pentru ea?

Da, i-aș spune că este foarte mult de muncă și că este o meserie în care…

• Nedreaptă?

Nu nedreaptă. Este o meserie în care ai nevoie de foarte, foarte multe cunoștințe, din multe domenii. Este o meserie în care ori excelezi, ori… nu o mai faci.   

• Te simți, într-un fel, deschizător de uși ale profesiei pentru cei pe care îi primești la cursuri? Ca un purtător de steag care merge înaintea oștirii?

Cred că mi-ar plăcea să le transmit abordarea corectă a meseriei acesteia.

• Când totul e atât de sensibil și de subiectiv, există o abordare corectă?

Da, este foarte importantă abordarea. Raportul tău cu meseria se simte, răzbate în rolurile pe care le faci. Se simte dacă tut e-ai făcut actor din vanitate sau pentru că iubești oamenii. Se simte imediat.

• Doamna Olga Delia Mateescu îmi spunea, de pildă, că nu a îndrăznit să-și treacă meseria pe cartea de vizită. Mama sa era actriță și a moștenit de la ea această – cum spui – abordare a meseriei, cu discreție. Și că, prima dată când s-a întîlnit cu profesia de „artist” a fost când a văzut numele unui vecin, pe plăcuța de lângă numărul apartamentului în care locuia, unde mai era scris „artist”. Omul lucra la circ și nu oricum, doar traversa scena. Dar a simțit nevoia să-și scrie… profesia în dreptul soneriei. Ce-ar trebui să scrie pe cărțile voastre de vizită?

Eu, de exemplu, când mă gândesc că sunt actriță – pentru că mai completez și eu hârtii în care trebuie să-ți scrii profesia… E foarte ciudat să scrii „Actor”. Mă simt ca la început de secol trecut; sună într-un fel foarte ciudat. Chiar mă gândesc cum să scriu „Actor”… E foarte ciudat!

• Oamenii sunt mai buni cu tine pentru că te recunosc? Îți zâmbesc altfel?

Îmi place să cred că sunt un om din mulțime și că oamenii sunt buni cu mine nu pentru că mă recunosc, ci pentru că asta inspir.

• Sunt și oameni care nu te cunosc deloc? Adică atunci când ieși undeva, se întâmplă să te întrebe cu ce te ocupi?

Da, și ar fi groaznic să nu fie așa! Ar fi îngrozitor! Mă simt inconfortabil când mă recunoaște cineva.

• Ai avut și legături cu oameni care voiau tocmai „trofeul”?

Probabil că este inerent. Da, cred că da… Nu ai cum să scapi de asta. E o atracție…

• Te simți și „vinovată” pentru că ești cea care „injectează” microbul teatrului în anumiți oameni care îți ascultă pontul?

Nu, pentru că știu că „microbul” acesta nu se lipește decât dacă ești un mediu bun.

• Ce ai învățat tu despre tine, lucrând cu oameni care nu sunt profesioniști?

În momentul în care lucrezi cu neprofesioniști, te întorci la motivul real pentru care faci actorie  – și anume interacțiunea umană. Din acest motiv îmi și place atât de mult să lucrez cu neprofesioniști. Este ca și cum ai face o muncă de cercetare, de fapt. Fundamentul actoriei este, clar, relația interumană – relația dintre oameni, interacțiunea, felul în care creezi o relație și o negociezi apoi. Asta este de privit! De fapt, actorul este oricum într-o relație, chiar dacă nu are un partener de scenă. El este într-o relație cu publicul! Sau este într-o relație cu el însuși. Trebuie să fii într-o relație cu cineva sau cu ceva. În momentul în care lucrezi cu niște oameni care sunt neprofesioniști, te întorci la partea pură a profesiei, te încarci. Îți amintești plăcerea fluxului de energie care curge printre doi oameni care interacționează.

• Ești gata ca unul dintre „studenții” tăi să aibă mai mult succes decât tine?

O, ar fi foarte flatant! Mi-ar plăcea!

• Poți lăsa orgoliul de tot, în astfel de situații?

Nu am orgolii în astfel de situații. Am orgolii în alte situații, dar în astfel de situații, nu.

 

 

• Revezi filmele cu tine?

Vorbeam cu o prietenă din copilărie și mă întreba de ce nu i-am arătat niciodată niște filme de-ale mele. Evit să le văd. E un sentiment ciudat când te vezi pe ecran. Este cu totul diferit de momentul în care ești în fața camerei.

• Inclusiv imaginea publică pe care alegem să o construim pe Facebook este atent cercetată, în sensul în care analizăm ce postăm. În spatele unui selfie reușit, sunt cel puțin alte zece nereușite – așa se spune. Când joci, tragi mai multe duble. De fiecare dată, ești altfel, pentru că experiența e irepetabilă, în aceași situație. Însă doar o dublă este păstrată pentru film. Practic, pare că pierzi controlul… tău atunci când este inserată o dublă iar tu te întrebi pe care o fi ales-o…

E groaznic când se întâmplă asta. Se întâmplă des.

• Din acest motiv nu revezi filmele?

Posibil. Și acesta este unul dintre motive. Și pentru că, inerent, te gândești că ai fi putut să faci mai bine.

• Au fost momente în care te-ai simțit pe deplin fericită pentru ce ai făcut într-o secvență?

Da. Au fost momente în care am fost nu neapărat „fericită”, ci împlinită.

• Când se oprește filmarea pentru o secvență? Când regizorul consideră că ai dat tot sau când consideri tu acest lucru? Poți să mai ceri o dublă?

Poți să mai ceri o dublă, ca actor. Să performezi la capacitate maximă într-o dublă presupune un efort foarte mare și o mobilizare foarte mare.

• Și hazard…

Și hazard… Dar chiar și dacă, de exemplu, mănânci ceva nepotrivit în ziua aceea starea ta poate fi afectată. E ca la sportivi.

• Poate că ai spus replica aceea de zeci de ori mai bine acasă, când te gândești ce plus de creativitate să aduci…

Da, este ca la sportivi. Exact ca la sportivi. Și stările noastre psihice sunt, până la urmă, puternic influențate de starea de sănătate – de oboseală, de stil de viață…

• Ce nu-ți place la actorie? Fiind o mare dragoste, presupun că este valabilă ideea că îi accepți și chiar că îi iubești și defectele…

Trebuie să fie și ceva care nu-mi place, stai să mă gândesc! Dacă ar fi să privesc actoria ca pe o persoană… primul lucru care-mi vine în minte ar fi că nu-mi place că nu știu întotdeauna ce gândește. Cred că, în actorie, nu ajungi niciodată, cu adevărat, la perfecțiune.

• Și nici să o cunoști…

Da, asta e. Este un vis.

• Dacă ar fi să privim actoria și ca pe un business… Faptul că acum s-au deschis porțile și oricine poate să facă un proiect și poate convinge anumiți finanțatori, face ca această concentrare creative să se disipeze? Crezi că, dacă ar fi mai puține șanse, performanța ar fi mai mare? Acum poate că avem mai mulți profesioniști neprofesioniști decât atunci când selecția era mai dură… De pildă, acest lucru seamănă cu fenomenul din televiziune. Audiențele nu au cum să mai fie atât de mari ca acum câțiva ani, când publicul avea de ales dintre mai puține canale. Practic oamenii sunt cam aceiași, posibilitățile sunt mai multe și îi împart… Care ar fi soluția-medicament?

Da, așa este. Nu cred că există un „medicament”. Dar, lăsând la o parte micile efecte secundare, este foarte important că se dau șanse oamenilor să facă ceva. Cred că publicul ar trebui să fie foarte educat.

• Care este prețul corect pentru un bilet la teatru? Am avut surpriza să văd la casa de bilete că cineva decidea la care spectacol să meargă, în funcție de prețul biletului. Și e trist în ambele cazuri: fie pentru că omul acela și-ar fi dorit calitate, dar nu avea bani, fie pentru că voia chilipiruri și în artă. Un altul decidea la care spectacol să meargă în funcție de câți actori erau în distribuție… Sau de durata piesei.

Of! Da… Nu aș putea spune care este prețul corect. Nu există – e în funcție de fiecare. Fiecare producție teatrală are costurile ei și, dacă mă întrebi pe mine, prețurile biletelor sunt, uneori, foarte mici. Iar gândul cu actorii e chiar… amuzant. E o abordare foarte naivă, chiar copilăroasă. E, așa, „vreau actori de toți banii”!

• Ai auzit vreodată discuțiile de la casele de bilete ale teatrelor?

Nu am auzit lucruri savuroase. Ce întreabă? Dacă e bun spectacolul?

• Întreabă dacă merită, dacă durează mult spectacolul. Dacă are pauză e bun, că durează mult, face toți banii… Eu cred că orice experiență merită – chiar dacă îți place sau nu. Teatrul te pune în fața unor experiențe chiar… senzoriale. Cum e publicul din România? Publicul luat așa… cu totul.

Deschis, smart – eu așa îl văd.

• Ai încredere în el?

Da. Da, am încredere. Dacă studiezi la ce reacționează publicul… oamenii au instinct bune. Oamenii sunt subtili, sesisează nuanțele.

• Teatrul poate fi dus oriunde? Crezi în cafenelele cu spectacole sau teatrul ar trebui întâmpinat în haine frumoase, la el acasă?

Tradiția la care țin, apropo de această infrastructură – etichetă, este să se audă un gong la începutul piesei. Atât! În rest, poate să fie și pe stradă!

• Ce proiecte ai în prezent?

Pregătesc o piesă de teatru și un scurtmetraj.

• Știi unde și când se va juca piesa? Adică știi pentru ce scenă o pregătești?

Sunt două variante, da, dar nu prea pot să le spun încă.

• Vei avea rol principal?

Da.

• Care este durata de viață a unui spectacol? Sunt spectacole care s-au jucat ani în șir, altele care n-au supraviețuit nici măcar unei singure stagiuni…

Depinde de succesul spectacolului – dacă el vinde.

• Pregătești și un scurtmetraj. Deci ești și pe „scândură”, și pe „sticlă”. Ce iubești mai mult? Care fațetă a profesiei?

E greu de spus.

• Atunci, care fațetă te iubește mai mult?

Cu siguranță filmul – până acum am stat mai mult în fața camerei. Dar cred că ambele medii – și în fața camerei și scena – au proprietatea de a te ajuta, de a te face să ajungi unde trebuie în a fi tu cu tine.

• Dar… altfel. La film înregistrezi mai multe duble până ajungi la „diamant”, pe când la teatru, în seara respectivă, ai o singură șansă. Dacă ai aruncat ceva, poate să fie piatră sau diamant. Nu mai poți lua înapoi.

Da, dar la teatru poți să acumulezi pentru că joci cronologic. Te încarci cu energia de pe scenă, acțiunea crește. La filmare, în jurul tău sunt mai mulți oameni care se ocupă de lucruri tehnice – cabluri, camere, decât actori. Trebuie să faci un efort mai mare de concentrare ca să poți să „te încarci”. Sunt tehnici diferite, dar cred că actoria e cam aceeași.

• Ce nu ai face vreodată într-un rol? Există vreo tipologie pe care nu ai vrea să o abordezi?

Cred că, mai degrabă, există o atitudine pe care nu aș aborda-o – aceea de a mă detașa de personaj și a face glume pe seama lui.

• Ai și alte pasiuni în afară de teatru?

Da, ar mai fi muzica.

• Cânți și în public?

Nu prea. Mă mai duc la karaoke, din când în când. Îmi mai place să desenez…

• Te-ai gândit că ai putea merge și către un proiect muzical?

Da, mi-ar plăcea la nebunie să joc într-un musical. Ar fi superb!

• Ai putea fi și doar cântăreață? Te-ai gândit la asta?

Când eram mică, da. Acum m-am mai gândit la asta, dar ar presupune o mobilizare foarte mare de resurse într-o anumită direcție și n-aș putea lăsa să înfometeze actoria sau alte aspect din viața mea.

• Pe părinții tăi îi chemi la spectacole, la premiere?

Da, normal!

• Privindu-i pe ei îți amintești de tine, la început de drum? Au rămas ca niște borne-reper în dezvoltarea ta? Spuneai că este greu să accepți că trece vârsta și peste ei…

Da, cumva da. Nu știu dacă sunt niște borne-reper dar , cu siguranță, mă simt foarte bine în preajma lor. Da, e un fel de regăsire cu sine.

• Le-ai semnat vreodată un autograf?

Lor? Nu. Și cred că m-aș fi simțit foarte ciudat să-mi ceară mama un autograf.

• Dacă ar fi să semnezi un autograf pentru tot publicul tău cel diferit, ce-ai scrie?

Aș desena o inimioară. Fără niciun cuvânt!